Neutralitatea rațională a latinei mă face corect, neputând fi acuzat de plagierea vreunui titlu precum Dragostea în vremea holerei; deci în cazul de față, în traducere, OPERA în vremea virusului. 2021.
2020 începea firesc și triumfal cu Mozartwoche la Salzburg, oferindu-ne în scurt timp o înregistrare superlativă (și tehnic) a oratoriului Der Messias a lui Haedel în varianta ușor germanizată a lui Amadeus, cu strălucitorul tenor mozartian Richard Croft, totul în regia subtilului Robert Wilson, cu Les Musiciens du Louvre „patronați” invariabil de Mark Minkowsky, totul firesc în Haus für Mozart, căci 27 ianuarie e ziua în care „s-a născut o minune de la Dumnezeu”, cum spunea tatăl nou născutului Wolfgang; 2021 începe însă tot la Salzburg sub semnul necruțătorului virus de data aceasta cu specificarea din timp: fără participare directă. Cunoscutul director al săptămânii mozartiene, tenorul Rolando Villazon, pune totuși manifestarea sub o deviză pe care nici virusul nu o poate „contrazice”: Mozart lebt. (Mozart trăiește). Inițiativa directorului muzical de a contracara maleficul virus probează indubitabil deviza citată: mulțumită tehnicii digitalizate, am putut urmări artiști lirici și instrumentiști din cele mai diverse părți ale lumii dar și câteva concerte din sala Mozarteum. Wiener Philharmoniker, profesioniști din totdeauna, au acompaniat-o pe continuu strălucitoarea Cecilia Bartoli dar și pe alți câțiva. Se anunță deja un 2022, cu speranța că va fi în vremea normalității.
Rămânând la Salzburg, dar câteva luni mai târziu (iulie-august), observăm cu satisfacție că ordinea austriaco-germană își arată consecințele: avem spectacole cu public, cu respectarea severă însă a regulilor anti pandemice. O distinsă și înfocată melomană îmi relata că, nerezistând tentației, a mers la festivalul de la Salzburg: trebuia obligatoriu să fii cu cel puțin o oră înainte de începerea spectacolului spre a fi verificat în amănunt. A dominat firesc Mozart: un Don Giovanni dirijat de greco-rusul sau ruso-grecul, cum doriți, Teodor Currentzis cu a sa mereu inovatoare (datorită lui!) orchestră MusicAeterna. Remarcabil și un spectacol Cosi fan tutte pregătit de regizorul Christof Loy încă pentru 2020, prescurtat în condiții pandemice, dar tot Mozart, cu două interprete de anvergură Marianne Crebassa și uluitoarea Elsa Dreisig (29 de ani) într-o binemeritată ascensiune. De adăugat că, dacă regizorul e german, sponsorizarea, deloc de neglijat, a fost prin Bank of America, adeverind constant o mai veche cugetare a românului Victor Eftimiu după care pentru un spectacol perfect e nevoie și de bani americani. Au mai fost și Haendel și Berlioz. Un spectacol deosebit a fost și Tosca cu Netrebko și Ludovic Tézier, un Scarpia … minunat, vocal și vizual desigur, totul în regia mereu surprinzătorului în bine Michael Sturminger; mai puțin Cavaradossi în persoana lui Yusuf (Eivazov), dar asta e, perfecțiunea e la Dumnezeu.
Ca să încheiem cu marile festivaluri în vremea virusului, să trecem Canalul
în Brexitania, la Glyndbourne. O premieră verdiană cu Luiza Miller în regia aceluiași Christof Loy. Apoi o Traviata și un Rinaldo, cu rusoaica Kristina Mkhitaryan și americanul Charles Castronovo (dacă asta contează, naționalitatea adică, specificată în program). Am avut și ceva Janacek, dar directorul muzical Robin Ticciatti, un amátor, iubitor deci, mozartian a inclus și „mult iubita Cosi fan tutte”, după cum se specifică în prezentare. În rest, același tipic: consacrați, mai în etate sau nu și tineri în ascensiune. Deși cu locuri limitate, festivalul britanic nu se dezminte: picnic-ul în aer liber durează ca întotdeauna 90 de minute. S-au făcut și cereri pentru donații având în vedere dezastrul financiar din anul trecut când festivalul a fost suspendat; mai puțin atenționări anti virale deși primul spectacol a avut loc în 20 mai. Ce a urmat se știe: un nou val.
Trecând la marile teatre de operă, nu vom traversa oceanul cu nici un mijloc dat fiind că distinsul manager general al Met, Peter Gelb, cu vădit și sincer regret anunța din toamna lui 2020 că întreaga stagiune 2020-2021 se suspendă din motive cunoscute; dar, pentru ca durerea melomanilor să fie atenuată, anunță programul pentru 2021-2022. Paranoia corectitudinii cu totul străine de marea artă cuprinde însă și spectacolul operistic (cert nu la inițiativa lui Gelb!) astfel că se reia totul în 27 septembrie 2021 cu Fire Shup up in my Bones, prima operă a unui Black composer (aici corectitudinea lasă de dorit, trebuia spus „de culoare”, sau „colorat”) pe nume Terence Blanchard, un trompetist din Louisiana. În rest, toate numele mari de compozitori interpretați de artiști de primă mână; ar fi nevoie de jumătate din paginile acestei revistei pentru a le nominaliza. Cu câțiva ani în urmă, bunul meu prieten meloman, trecut pe la Met, ca spectator desigur, mi-a adus un caiet program al instituției muzicale: avea aproximativ 140 de pagini. Din acestea- subliniez- cam 50 cuprindeau numele sponsorilor din anul respectiv, de la firme gigant (donații de 10 (zece) milioane de dolari) până la persoane „fizice”, melomani modești cu donații de 10-20 de mii. Un amănunt care explică revenirea în forță și în actuala stagiune Metropolitană și, precis și pe viitor.
Revenind în Europa, observăm că amintita tulburare mentală e prezentă și aici. Teatrele sunt închise din iarnă dar la Opera National de Paris se (o)pune în scenă Aida (desigur fără public, ceea ce a fost bine, dar cu o distribuție de excepție- trebuie să trăiască și ei din ceva…) cu personaje marionetă în prim plan; adică fiecare interpret avea în față o marionetă mare, hidoasă, căci în „concepția” cam maladivă a unei anume Lotte de Beer, astfel ar trebui văzut Verdi. Spun gurile informate că din 2022 va fi directoare la Vienna Volksoper. Nu trebuie să ne mire ce va urma. Desigur rămâne în continuare întrebarea de unde ideea că un regizor trebuie să fie Dumnezeu pe scenă??? În rest, din septembrie, s-au reluat spectacolele și la Garnier și la Bastille (opera, desigur, deși n-ar strica și una penitenciar-azil pentru cei care își bat joc, fie și involuntar de operă), dominând firesc Rigoletto, Elisir d ʹamore și destul de multe altele. Ceea ce se poate observa și în amintitul caz este că, regretabil, virusul a atins și unele minți regizorale fără a fi plasate însă în izolare.
Din nou peste Canal, la Covent Garden. Cu un director muzical precum Sir Antonio Pappano și regizori cu adevărat de operă, lucrurile nu pot decurge decât superlativ. Deschiderea din 13 septembrie e verdiană cu o nouă punere în scenă; apoi un Zauberflötte clasicizat deja, în regia lui David Mc Vicar. Iar pentru restul stagiunii, spre a se recupera „pierderile” sentimentale ale melomanilor londonezi de anul trecut și până în vara acestui an, „îndrăgitele Traviata, Samson și Dalila, Tosca,și altele” după cum mărturisea același Sir Antonio Pappano.
La Scala din Milano își începe stagiunea în 7 decembrie, ziua Sfântului Ambrozie al Milanului. Dacă anul trecut ne-a oferit un spectacol on line de cea mai bună calitate prin interpreți și viziune, anul acesta pare că lucrurile intră într-o oarecare normalitate. Orchestra însă și-a făcut datoria în decursul lui 2021 cu o serie de concerte și recitaluri de pe scenă.
La Viena, Opera de Stat a avut un program prudent din motivele cunoscute. Din toamnă însă pare să revină la oarecare normalitate, alternând spectacolele de operă și balet cu recitaluri solistice dintre care se remarcă cele ale Elinei Garanća. E de remarcat că anul acesta și la Salzburg și la Viena biletele au devenit mai „accesibile”. Invitațiile nu se lasă așteptate inclusiv pentru melomanii români; dacă sunt în regulă vaccinal.
La Sankt Petersburg, la Mariinski, chiar în absența temporară a lui Valery Gergiev, director și la Filarmonica din München pentru următorii ani, în primăvară virusul a dus la închiderea temporară. Din toamnă se încearcă reluarea activității cu reguli foarte stricte: mască (inclusiv orchestra), dezinfectare, distanțare. Se anunță printre altele o splendidă punere în scenă cu Fântâna din Bakcisarai în 27 octombrie (evident, public limitat numeric).
La Bolshoi în Moscova, venirea lui Tugan Sokhiev la bagheta principală a confirmat mai mult calitatea superlativă a instituției. În ciuda situației pandemice dramatice, cu măsurile severe de rigoare (nu e exclusă intrarea în on line) se anunță o stagiune începând din octombrie cu mult Mozart (Don Giovanni de nenumărate ori), un balet Spartacus de Hachaturian și, bineînțeles Ceaikovsky iarăși mult pe bună dreptate. Acestea deocamdată pentru 2021. Pe lângă pandemie, un eveniment tragic la Bolshoi: în timpul reprezentației cu Sadco de Rimski Korsakov, în regia de excepție a lui Dmitri Cerniakov, un interpret a murit pe scenă pare-se din cauza unei mișcări neatente, victimă a decorului. Deoarece s-a întâmplat la Moscova, comentariile au mers evident pe ideea că numai acolo se putea petrece așa ceva. Cu totul fals când se amestecă propaganda imundă cu marea artă: celebrul Jean Pierre Ponnelle murea în 1988 la Opera din München în timpul repetițiilor pentru Carmen, în urma căderii în fosa orchestrei sub privirea înmărmurită a lui Zubin Mehta, musafir în Germania, cu Filarmonica Națională a Israelului.
Privind retrospectiv și selectiv atât cât e posibil, anul 2021, un nou an al virusului și pentru operă, trebuie să fim de acord că oamenii muzicii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru ca maleficul covid să nu ne rupă complet de spectacolul divin. Până la urmă, indiferent ce va aduce 2022, s-a adeverit încă o dată sublimul expresiei MUSICA AETERNA. Să adăugăm și puccinianul VINCERO.
notă: acest text a apărut, în premieră, în revista ORIZONT, decembrie 2021
