„Black Mirror” Distopia modulară

Serialul „Black Mirror” creat de Charlie Brooker reflectă metamorfozele tehnologice și morale ale societății umane din preajma fatidicului an 2045, momentul așteptat și anticipat al singularității (Ray Kurzweil), când inteligența artificială o va depăși pe cea umană și poate va dobândi conștiință de sine („meta-inteligența” sau superinteligența), iar omul augmentat al transumaniștilor va surmonta, una după alta, limitele condiției sale umane. Cu excepția primului episod al serialului, menit să schițeze topografia societății occidentale, mediul în care se dezvoltă embrionii distopici, celelalte episoade se concentrează, în general, pe câte o descoperire tehnologică și pe implicațiile personale și sociale, etice și politice ale punerii ei în practică. Prin urmare, avem de-a face cu o distopie modulară, care explorează, cu o luciditate antroposceptică, viitorul posibil al omenirii occidentale. Fiecare episod pune în scenă unul sau mai multe toposuri ale noii religii transumaniste: dispariția muncii într-o societate a spectacolului&distracției necontenite, perfecționarea memoriei prin implantarea unui cip în creierul uman, prelungirea vieții prin transferarea conștiinței într-un computer (extropianismul), viața după moarte în realitatea virtuală sau într-un corp anorganic etc. Versantul întunecat al acestei religii seculare care crede mai presus de toate în progres dezvăluie: hegemonia rețelelor de socializare, transformarea distracției inofensive în dictatură a publicului, pericolul armelor viitorului și al noilor proiecte colective, eugenia, sistemul justițiar perfecționat&inuman, atomizarea socială, crearea automatului social anunțat de Erich Fromm, resurecția violenței interumane, degradarea relațiilor sociale, dispariția respectului, a demnității, a candorii, frica de libertate ș.a

„The National Anthem” (2011) este un episod atipic, cu referentul în lumea actuală, deocamdată nealterată de cele mai noi descoperiri științifice. În această lume sunt prezente premisele din care se vor dezvolta secvențele distopice, unde relația omului cu tehnologia va juca rolul principal. Primul episod al serialului „Black Mirror” este echivalentul componentei critice prezente deja în utopia morusiană și, bineînțeles, în toate distopiile secretate de lumea modernă. Prin urmare, rolul acestui episod cu care debutează controversatul serial de televiziune este de a schița contextul social, politic, și moral ce va face posibilă dezvoltarea hipertehnologizatelor societăți distopice din viitorul relativ apropiat. Occidentul decăzut este responsabil pentru nașterea distopiei. Teza este prezentă la Margaret Atwood, Michel Houellebecq, Kazuo Ishiguro, Ian McEwan ș.a. „The National Anthem” pornește de la una din cele mai teribile frici care alimentează imaginarul lumilor occidentale: terorismul. Intriga nu este spectaculoasă decât din punctul de vedere al revendicărilor așa-zisei grupări teroriste, în spatele căreia se ascunde, de fapt, o singură persoană, un artist sinucigaș. Populara prințesă Susannah (ducesă de Beaumont) este răpită și amenințată cu moartea. Videoclipul se răspândește rapid prin intermediul internetului (pe YouTube), astfel încât prim-ministrul, Michael Callow, este nevoit să cedeze presiunii și să satisfacă cererea explicită a teroriștilor, respectiv să întrețină relații sexuale cu un porc. Momentul este filmat, transmis în direct și urmărit de 1,3 miliarde de telespectatori. Cu puțin timp înainte, prințesa este eliberată, dar nimeni nu observă, pentru că toți se află în fața ecranelor, în așteptarea umilirii publice. Un an mai târziu, toți actorii și-au reluat rolurile pe scena publică, iar evenimentul josnic rămâne în conștiința unora ca un veritabil moment artistic de la începutul secolului XXI. Occidentul bolnav se desconspiră ca o lume coruptă, decăzută moral, înclinată spre melodramatism și lipsită de empatie autentică, hipersexualizată, voyeuristă, superficială, grotescă, ipocrită, ahtiată după divertisment ieftin etc. Politica nu este un domeniu scutit de ridicol, iar actul sexual al unui reprezentant al elitei cu un animal considerat imund susține această teză. Avansul nemaiîntâlnit al noilor tehnologii are ca hintergrund o lume profund imorală, un regim nocturn al imaginarului, unde oamenii sunt conduși de instincte, de dorințe întreținute, în mod artificial, de societatea de consum prin canalele ei cunoscute: publicitatea, televiziunea și rețelele de socializare. Lumea occidentală nu este guvernată de legi și politicieni, ci de sondaje și algortimi inteligenți, de teroriști anarhiști, de opinia publică, de autoritățile anonime și invizibile (Erich Fromm), de „subiectul insesizabil, nedeterminat și iresponsabil care este mulțimea, societatea, colectivitatea” . Premisa serialului este aceasta: tehnologia va schimba lumea (proces în plină desfășurare), dar nu neapărat în bine. Cel mult îi va explora tendințele deja existente, îi va înmulți exponențial dorințele insațiabile, va accelera procesul dezumanizării, va da naștere unei „clase inutile” (Yuval Noah Harari) și va cimenta divorțul între om și natură.

Ultimele două aspecte fac obiectul celui de-al doilea episod al serialului, „Fifteen Million Merits” (2011). Personajul principal, Bing, trăiește într-o matrice, într-un centru hipertehnologizat, precum cel din „Peștera” lui José Saramago. În această lume artificială, indivizii trăiesc izolați în mijlocul colectivității, în cuburi de sticlă (ca la Zamiatin), cu ecrane uriașe în loc de pereți (ca la Ray Bradbury), într-un fel de dispozitiv panoptic care permite supravegherea lor neîntreruptă. În acest spațiu, nimic nu este natural, nici măcar fructele, fabricate în laboratoare. Omul a reușit: și-a pus amprenta pe toate componentele mediului înconjurător, l-a umanizat. Nu există natură, nici haos, nici imprevizibil. Fiecare zi o repetă pe cea anterioară. Fiecare moment al zilei este strict reglementat. Orice activitate se contabilizează: cea conformă este recompensată cu credite, cea neconformă va fi sancționată în același mod. Singurul scop al cetățeanului-jucător este să colecteze puncte, credite existențiale, semne ale virtuții, ale unui comportament exemplar. Punctele pot fi obținute în două moduri: prin activitate fizică (bicicleta eliptică) și prin vizionarea unor materiale comerciale/pornografice. Omul a devenit produsul în această societate de consum, în care munca a fost desființată, iar divertismentul i-a luat locul. Cu câteva excepții (persoanele retrogradate, îmbrăcate în galben, care efectuează muncile considerate degradante), nu există meserii, doar activități imbecilizante: jocuri video agresive, filme porno și sporturi de rutină. În acest nou panoptic nu există nici fericire, nici libertate, așa cum va constata jucătorul altruist, care își va transfera întregul capital (cele 15 milioane de credite) pentru a-și sprijini prietena să ajungă în finala celui mai popular show de talente. Elitele acestui imaginar sunt cobai ai experimentelor mediatice, vedetele acestui show. Ele au privilegii la care jucătorii de rând pot doar să viseze. Ele pot privi „afară”, pot să-și aleagă hainele, pot să cumpere accesorii din aur etc. Din păcate, pentru Abi, cântăreața aspirantă, nu există altă carieră disponibilă decât cea de starletă porno. Rușinea nu reprezintă o problemă-ea poate fi depășită prin intermediul pastilelor fericirii, al stupefiantelor care amorțesc simțurile și resetează inhibițiile morale (câte mai există). Aceasta este, de altfel, singura mișcare permisă omului generic, singura posibilitate de ascensiune în ierarhia socială strictă (ca în orice distopie veritabilă). Prin aceeași dilemă trece și ereticul Ming, a cărui revoltă se convertește într-o acceptare pasivă a destinului impus de spectatorii avizi de experiențe noi. Până la urmă, „eliberarea” nu e altceva decât o extindere a cuștii. Din dispozitivul panoptic nu există ieșire. Tirania maselor din America lui „Fahrenheit 451” este dusă până la ultimele consecințe. Publicul decide destinul fiecărui individ. Consumul, divertismentul& dorințele publicului fac legea în noua închisoare a fericirii care ni se pregătește.
În „The Entire History of You” (2011), omenirea a rezolvat încă o problemă: aceea a memoriei imperfecte. Prin implantarea unui cip direct în creier, toți oamenii dispun de propriile experiențe după bunul lor plac (nu numai al lor), le pot revizualiza fie în minte, fie prin proiectarea lor pe un dispozitiv (ecranul telefonului mobil, al televizorului sau o hologramă), ca și când ar asista la un spectacol sau ar viziona un film: filmul propriei vieți. Premisa este seducătoare: omul pare să fie stăpânul mitologiei sale personale, al propriei istorii exhaustive. Problema apare când erorile, trădările, eșecurile sau pur și simplu momentele jenante ale vieții nu mai pot fi depășite, pentru că nu mai pot fi uitate. Omul viitorului, înarmat cu tehnologie, îmbătat de ea, ignoră beneficiile uitării, ale memoriei imperfecte, ale amintirii edulcorate, ale recuperării tandre, proustiene. În afară de imposibilitatea de a uita, o memorie perfectă&externalizabilă îi este utilă nu numai individului, ci și autorităților, statului, dispozitivului disciplinar. Cu o memorie infailibilă nu doar că ești împiedicat să uiți. Nici ceilalți nu vor uita. Orice greșeală va fi vizibilă pentru totdeauna, pentru că rămâne stocată în cloud. Există opțiunea ștergerii amintirii nedorite, dar ștergerea rămâne, la rândul ei, vizibilă, generând suspiciuni. Omul cu o memorie perfectă este omul cognoscibil asupra căruia ne-a avertizat Foucault. Avansul tehnologiei marchează renașterea închisorii, a spațiului disciplinar extins la nivelul întregii societăți.

O societate disciplinară, în care mecanismele justițiare s-au perfecționat prin intermediul tehnologiei, este surprinsă în episodul „White Bear” (2013). În acest scenariu, tehnologiile utilizate pentru personalizarea actului de justiție nu sunt inovatoare. Le cunoaștem deja: telefoane mobile, rețele de socializare, intervenții medicale (singura excepție: căștile care pot reseta memoria individului). În acest caz, nu atât tehnologia este inovatoare, cât scopul pentru care este utilizată: răzbunarea unei crime abominabile. Justiția viitorului nu mai pornește de la premisa izolării infractorului pentru evitarea repetării infracțiunii. Înscenarea actului justițiar este un demers hamletian, prin care vinovatul este confruntat, iar și iar, cu fapta sa teribilă, cu repercusiunile ei. Actul de justiție este, din nou, o teribilă vendetă, în care nu numai statului îi revine misiunea punitivă, ci tuturor cetățenilor. Pedeapsa nu mai presupune ostracizarea delincventului într-o închisoare, nici izolarea lui de restul societății. Justiția recuperează caracterul spectacular, fastul vizibil, publicul dornic de senzații tari din spectrul moral. Teatrul pedepselor este parcul justițiar. Publicul este chemat să asiste nu la o execuție aseptică și rapidă a condamnatului la moarte, ci la o reiterare a crimei în fața unui public inițiat, respectiv a unui vinovat ingenuu, care descoperă treptat oroarea propriilor fapte. Acest proces nu are loc o singură dată, ci de fiecare dată, în fiecare zi, în propriul său cerc al infernului, din care nu există evadare. În acest imaginar, moartea nu mai este cea mai teribilă pedeapsă pentru un vinovat, al cărui supliciu zilnic constă în retrăirea experienței crimei, a oprobriului, a stigmatizării (stâlpul infamiei este înlocuit de un scaun), a ostracizării, a supliciului (resetarea zilnică a memoriei este un proces teribil de dureros). Numele condamnatei la acest supliciu infernal este Victoria. În lumea hipertehnologizată în care vom pătrunde, „epoca sobrietății punitive” (Foucault) va fi dată uitării. Omenirea se întoarce în epoca spectacolului justițiar.
Unul dintre cele mai ardente visuri ale omenirii este triumful asupra morții. Așa cum am văzut, transumanismul înscrie acest triumf pe lista obiectivelor de atins prin intermediul tehnologiei: „Mai bine să fim transumani decât să murim, aceasta devine deviza noastră” . Câteva episoade din „Black Mirror” pun în discuție acest obiectiv al transumanismului. Episodul „Be Right Back” (2013) se concentrează pe problema doliului, a morții celor apropiați, pe posibilitățile tehnologice de a depăși această experiență inevitabilă. În acest scenariu, ecuația morții nu este rezolvată. O companie propune o soluție inedită pentru persoanele confruntate direct cu experiența morții celor apropiați. Prin intermediul algoritmilor inteligenți care prelucrează toate informațiile disponibile despre cel decedat se creează o simulare pe calculator a personalității acestuia. Într-o primă fază, cel îndoliat poate să-i scrie celui mort și să vorbească cu el/ea la telefon. Există și un alt nivel al acestui program. În schimbul unei sume exorbitante, o văduvă poate comanda un replicat al corpului soțului, un corp artificial, un android care permite descărcarea conștiinței clonate. „Be Right Back” are în centru relația stranie între văduva îndoliată și acest surogat al soțului. Episodul „San Junipero” (2016) atacă direct problema morții personale. De data aceasta, soluția tehnologică este crearea unui paradis virtual, a unui oraș al distracției și al tinereții veșnice, în care sunt descărcate conștiințele muribunzilor („terapie prin imersiune nostalgică”). În acest scenariu, moartea poate fi învinsă. Această societate a viitorului a reglementat aspectele etice ale încărcării conștiinței în cloud. Soluție este una radicală, rezervată numai celor bolnavi în faze terminale sau celor foarte bătrâni. Eutanasierea (eufemizată ca „trecere”) este condiția necesară pentru intrarea completă în realitatea virtuală. Până la acest moment revolut, individul este un turist, un vizitator al orașului San Junipero, iar accesul său este limitat la 5 ore/săptămână. După moarte, conștiința este eliberată pentru totdeauna de închisoarea trupului suferind. Condiția de turist este preschimbată în cea de „permanent”. Privit dintr-o altă perspectivă, utopicul oraș al distracției este un cimitir bântuit de sufletele sinucigașilor.
Episodul „Nosedive” (2016) adoptă o strategie similară celei din „Fahrenheit 451”. În distopia lui Ray Bradbury, masele transformă apetența pentru distracții agresive într-o normă și interzic alternativele (lectura, plimbările, lentoarea existenței etc.). În același spirit, lumea din „Nosedive” preia o tendință actuală (dependența de rețelele de socializare) și o transformă în lege, pedepsindu-i pe infractorii sociali. Scenariul se inspiră și din sistemul de credite sociale care urmează să fie implementat, la scară extinsă, în China. Societatea distopică este una ierarhizată. Fiecare individ dispune de un scor social, pe care și-l poate îmbunătăți numai dacă primește validarea permanentă din partea celorlalți. Orice postare poate fi evaluată cu una până la cinci stele. „Oamenii de calitate” au un scor social de peste 4 stele, iar elitele acestui imaginar sar de 4,5. Un scor social sub 2,5 este stigmatizant și îi duce automat la pierderea privilegiilor și la oprobriul public. Un aspect pozitiv: din această societate a dispărut violența, redevenită inutilă.
Un alt subiect abordat în acest proiect distopic este cel al armelor viitorului/al programului eugenic anunțat de transumaniști. În „Man Against Fire” (2016), soldații trebuie să-și dea acordul pentru implantarea unui dispozitiv neuronal cu multiple efecte: augmentarea inteligenței, accesul la realitatea virtuală, alterarea sau suprimarea unor simțuri (auzul, mirosul), perfecționarea abilităților de comunicare și a condiționării etc. Prin intermediul implantului MASS, autoritățile au control total asupra soldaților, pe care îi condiționează prin întreținerea halucinației colective (invazia „gândacilor”) și prin manipularea reveriilor și a viselor nocturne (sistemul de recompense). Intriga episodului constă în perturbarea dispozitivului soldatului Stripe, care descoperă că gândacii pe care îi vâna sunt, de fapt, ființe umane. Previzibil, Stripe refuză să mai ucidă. Locul inchizitorului din distopia clasică este ocupat de psihologul Arquette, care uzează de metodele familiare: expunerea crezului social/politic, construirea dușmanului, torturarea ereticului (orbirea, confruntarea cu realitatea propriilor fapte criminale), apoi prezentarea alternativei, a posibilității de reintegrare în sistem. Discursul inchizitorial explică bazele ideologice ale genocidului. Secvențierea ADN-ului a făcut posibilă identificarea precisă a indivizilor tarați. După identificare urmează postularea inferiorității, apoi stigmatizarea. Sub deviza purității genetice și sub pretextul protejării generațiilor viitoare, omenirea se angajează într-un nou proiect colectiv: exterminarea tuturor cetățenilor neconformi din punct de vedere genetic: bărbați, femei, copii, tineri și bătrâni. Soldații devin îngerii protectori ai ADN-ului. Nu numai cei predispuși la boli sunt vizați, ci și posibilii devianți sexuali sau indivizii cu un IQ sub medie. Arma perfectă este, prin urmare, soldatul augmentat&spălat pe creier. În episodul „Hated in the Nation” (2016), o invenție aparent benignă este convertită într-o armă de exterminare în masă. Tehnologia este una deja existentă, iar episodul îndeamnă la cântărirea atentă a tuturor implicațiilor practice și etice pe care această invenție trebuie să le declanșeze. Insectele-dronă pot fi controlate de hackeri și deturnate de la scopul lor inițial (nobil, bineînțeles): împiedicarea unei catastrofe ecologice. Subiectul este abordat și de Maja Lunde în „Istoria albinelor”. Într-un viitor pe care îl bănuim apropiat, în care sindromul dispariției coloniilor de albine s-a generalizat, o companie furnizează roiuri de albine robotizate, menite să polenizeze flora Marii Britanii. „Proiectul Granular” dispune și de un versant inaccesibil cetățenilor obișnuiți: sub pretextul siguranței naționale, agențiile guvernamentale pretind acces nelimitat la veleitățile de spion ale micilor insecte artificiale. Utopia siguranței perfecte virează într-o veritabilă distopie tehnologică atunci când un individ rănit și dornic de răzbunare preia controlul asupra dronelor, transformându-le în adevărate arme letale autonome. Episodul nu se limitează la explorarea acestui filon. O altă tendință actuală pusă sub lupa distopiei este valul de ură care îi animă pe utilizatorii rețelelor de socializare. Este reluată tema primului episod, în care milioane de cetățeni asistă pasivi la un spectacol al umilirii publice. În „Hated in the Nation”, spectatorii nu sunt pasivi. Instigați la ură, obișnuiți să nu-și cenzureze comentariile malițioase la adresa unor țapi ispășitori, utilizatorii devin subiecți ai unui joc mortal, în care sunt confruntați cu consecințele extrem de dramatice ale propriilor postări. Episodul „Playtest” (2016) este orwellian și pornește de la foamea de senzații noi a omului actual. Un algoritm inteligent stă la baza unui joc inovator pe calculator, un „sistem interactiv de realitate augmentată”, „cel mai personalizat horror din istorie”, menit să descopere și să exploateze cea mai mare frică a utilizatorului, pentru a-i produce, în final, cel mai pur catharsis, prin descărcarea fricilor într-un mediu sigur (în teorie) și prin euforia supraviețuirii. Un turist rămas fără bani acceptă să fie cobai în acest experiment mortal. În „O mie nouă sute optzeci și patru”, Partidul reușea, tot prin intermediul tehnologiei avansate, să identifice spaima mortală a fiecărui eretic și să o utilizeze pentru a-l face pe acesta să capituleze, pentru ca apoi să fie reconvertit la singurul crez etic autorizat. În „Playtest”, acceași abilitate de a indentifica fricile personale este pusă în slujba plăcerii eliberatoare. La fel ca în distopia orwelliană, experimentul este un succes, iar cobaiul o victimă colaterală. Scopul diferă, mijloacele sunt aceleași, iar victimele sunt inevitabile.

***

Serialul „Black Mirror” reprezintă cel mai ambițios proiect distopic al lumii actuale. Acesta configurează cea mai complexă distopie modulară, spațiul alb necesar decantării tuturor implicațiilor personale, sociale, etice și politice ale celor mai noi descoperiri și proiecte ale omenirii angrenate într-o adevărată cursă a înarmării tehnologice. În centrul noilor lumii tronează succesorul nostru, homo digitalis, așa cum îl definește Toby Walsh: „Homo digitalis va fi la început o versiune digitală a noastră. Pe măsură ce calculatoarele vor deveni mai inteligente, vom externaliza din ce în ce mai mult din gândirea noastră către ele. Aceste entități digitale nu vor mai fi ținute în frâu de creierele noastre complexe, dezordonate și oarecum limitate. Vom scăpa de limitările corpurilor care au nevoie de odihnă și de somn și care în cele din urmă se degradează și mor. Nu vom mai fi limitați la a observa și a acționa într-un singur loc. Vom fi peste tot în mod simultan” . Privite prin ocheanul distopic, visurile îndrăznețe ale transumaniștilor seamănă teribil de mult cu un coșmar.

(fragment din volumul „Al treilea gen”)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *