Caragiale și Pleșu despre caracterul Extraordinar al Culturii sau Arendt, Alexandru Dragomir și Eugen Ionescu despre caracterul ordinar al Gânditului
I.L. Caragiale îi cerea[1] lui Rădulescu-Motru să scrie despre Nietzsche
„dar vezi tu, măi băiete, nu filosofie de aceea transcedentală, cum învățați voi prin Germania, și de care publicul românesc nu o să se intereseze nici peste o sută de ani, îți cer eu, ci ceva pipărat, care să facă pe adormiții noștri să strănute; o gîdilitură strașnică pentru creierul prea suculent în apetituri și prea sărac în idei al parvenitului de la noi……”
Andrei Pleșu, justificând[2] caracterul elitist/secvențial al Revistei Dilema Veche, spune așa
„ (…) Nu vrem să scriem pentru necititori sau pentru amatorii de amuzament facil (deși nu-i putem nici ignora, nici disprețui). Dar preferăm să scriem în întîmpinarea celor care caută un interlocutor pentru interogația proprie, să scriem pentru a le întreține interogația, nu pentru a-i plictisi cu pedanterii anemice, cu etalarea pompoasă a unor „finețuri” de nișă… În aceste condiții, scrisul e un act de cordialitate și de politețe. Cititorul căruia îi vorbim trăiește dincolo de inerțiile comode ale publicului de duzină, pentru care orice lectură de la magazinul ilustrat în sus e fastidioasă, dar și dincolo de „profesionalismul” maniacal al savantului „de carieră” (evident, nu ne gîndim, aici, la specialistul de ramură, angajat, în mod legitim, să lămurească, în spațiul științelor „exacte”, legități transpersonale). Nespecialistul pasionat și inteligent poate fi identificat ca o specie aparte în toate categoriile sociale și profesionale. (…)”
Caragiale țintea parvenitul de la noi, în timp ce Andrei Pleșu și-a ales drept destinatar nespecialistul pasionat și inteligent (nu neapărat cu idei, dacă aplicăm și criteriul lui Caragiale, și dacă îmi este îngăduită această dovadă de autonomie). Ideea este că și unul și altul, alegându-și publicul țintă, fac ceva mai mult, în sensul că împrumută vocația specială inclusiv Culturii, adică atât Gânditorului dar și celui ce Recepționează respectivele gânduri. Gânditul la ideile fondatoare ale Lumii înconjurătoare este doar pentru unii, precum îmbrăcatul Fracului și a Papionului.
- Arendt spunea la un moment dat că dacă ar fi avut o memorie mai bună nu ar fi scris atât. Alexandru Dragomir a lăsat niște caiete doar pentru sine, și-a cuprins gândurile ca formă de igienă intelectuală personală. Eugen Ionescu spunea de asemenea că scrisul este o formă de a-și ocupa timpul până se ivește moartea. Socrate nu a lăsat niciun rând scris.
Arendt, Dragomir și Ionescu au coborât Gânditul la nivelul vieții ordinare, la nivelul cel mai elementar al îngrijirii intelectuale, deschizând astfel o cale generală de acces. Coborând gânditul la nivelul cel mai primar al vieții, transformând-o în fapt, într-o formă clasică de viață și de curățenie intelectuală, cei anterior menționați atribuie Culturii vocația accesibilității generale, fără excepție, eliminând categoriile și grupurile.
Dincolo de această sumarizare conceptuală rămâne o realitate la fel de evidentă și anume că de când s-a ivit pe aceste meleaguri ideea de Gândit cu propria minte, aceasta a avut mai curând un caracter extraordinar decât ordinar. Dar această realitate este așa cum este nu doar pentru că avem noi creierul prea suculent în apetituri vorba lui Caragiale, dar și pentru că Gânditorului îi place să creadă despre sine că este special, că este cel ales să aibă acele gânduri transferând astfel și obiectului gândirii vocația specialității.
Nici noi nu vrem dar nici Gânditul/Cultura nu prea vine spre noi, ajungând astfel ca fiecare să creadă despre sine că este inaccesibil: Cultura nu este accesibilă oricui, iar Mintea (celor ce nu sunt Extraordinari) nu este accesibilă Culturii. Cum ieșim din acest cerc vicios, habar nu am…..
[1] Marta Petreu, Filosofia lui Caragiale, Polirom 2012, p. 35,
[2] https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/publicul-cititor
