“Visul este o a doua viaţă”. Dacă ar fi să aleg cheia prin care acest jurnal al dragostei şi al despărţirii să fie citit, aş alege drumul pe care Gérard de Nerval îl croieşte în “Aurélia”: un drum al visului care se desparte de realitate, un drum al visului care se arcuieşte asemeni unor bolţi care nu mai sunt legate de pământ, un drum al visului care se desface în mii de cărări, luminate de un soare noptatec, un drum al visului care se întinde până către acel capăt al zării pe care îl putem întrevedea doar în clipele în care urcăm spre ziua necrutăţoare.
Dar visul nu este doar a doua viaţă ci este, pentru cel care a iubit şi a rămas în urmă, unica viaţă pe care sufletul o mai poate cunoaşte. Cealaltă viaţă, cea pe care o duc, cuminţi, cei adormiţi în mediocritatea lor oarbă, nu mai înseamnă nimic decât un şir de ceasuri goale. Căci nici o altă viaţă nu mai contează, nici o altă viaţă nu mai poate egala în intensitatea ei paroxistică explozia de vise, nici un alt cer nu mai poate fi contemplat cu aceeaşi pasiune cu care cerul nestins al reveriei nocturne este contemplat de visător.
Iar această singură viaţă a visului este cea spre care mă îndrept, noapte după noapte, cu nerăbdare calmă şi nefericită, aşteptând ca umbrele pe care le întrevăd să se arate, delicat, aşteptând ca universul să se umple de miresmele după care tânjesc,aşteptând ca , prin acest culoar al presimţirilor muzicale, să mă apropii de uitare şi de moarte.
Şi viaţa diurnă devine un simplu interval, la fel ca o copertă ce adună între ea fragmentele fericirii risipite: în această viaţă la care mă condamnă inerţia biologiei, trăiesc doar spre a săpa în ruinele trecutului cu care mă confund, trăiesc spre a căuta acea cărare ce mă duce înapoi spre tine, trăiesc spre a păşi pe urmele tale, cele pe care doar visele mi le mai pot dezvălui, trăiesc pentru a înalţa privirea către un cer ce se deschide spre cerul pe care îl priveşti şi tu, trăiesc pentru că moartea şi împăcarea sunt, încă, departe, trăiesc pentru că această inimă de arcuri mecanice bate, bate, bate,trăiesc pentru că sunt încă, prins, în această reţea labirintică de ore terne şi oarbe.
Şi doar această viaţă a visului îmi mai poate reda sentimentul comuniunii şi al întregirii, doar această viaţă a visului este cea în care mă regăsesc, eu, cel care nu mai port doliul singurătăţii, doar această viaţă a visului este cea în care pot rosti, liber şi disperat, cuvintele de dragoste dedicate vântului şi mării, doar această viaţă a visului poate face ca zidurile absurde ale lumii să lase loc unui alt orizont, doar această viaţă a visului este camera pierdută în care toate culorile ce au secat explodează, ca o jerbă sângerie, doar această viaţă a visului este presimţirea mâinilor care se ating, doar această viaţă a visului este cea în care tăcerea încercănată a durerii solitare se preface în zâmbet şi în îmbrăţişare.
Şi ştiu că această singură viaţă este viaţa de dinaintea marii prefaceri care va topi corpul meu trecător în pulbere şi va deschide porţile , larg, spre oceanul cu ale sale unde neostoite. Şi ştiu că din această a doua, singură viaţă voi trece nu către domeniul de genune al morţii, ci spre liniştea care absoarbe sufletele, asemeni unei mări a sargaselor lucind în noapte eternă. Şi ştiu că din această a doua, singură viaţă voi putea străbate culoarul ce înspăimântă doar pe cei care, neiubind, iubesc doar prezentul efemer ai cărui prizonieri sunt.
Şi dacă există o seninătate spre care despărţirea şi dorul te pot aduce, treptat, este seninătatea aşteptării şi a visului. Aşteptând, visez, iar visele se întorc, în fiecare noapte, spre a mă înconjura: este de ajuns ca să deschid ochii nocturni pentru ca tot ceea este, pierdut, aici, să renască în arhitectura diafană şi transparentă a reveriei lichide. Aşteptând,visez, iar dragostea de dincolo de moarte se întruchipează în hologramele ce mă cuprind, stelar şi incandescent. Aşteptând, visez, pentru ca să visăm împreună, ca şi cum plăsmuirile mele şi ale tale ar fi una, ca şi cum sufletele sincronizate ar palpita în acelaşi ritm, ca şi cum energia iubirii ar deschide vortexul ce uneşte, ameţitor, lumile. Aşteptând, visez, căci visul este singura viaţă în care mai putem fi una, înainte ca moartea să se dea în lături şi iubirea să ne acopere cu atingerea ei melancolică: ceea ce este despărţit se va fi reunind, acolo unde timpul nu mai curge, ci stă încremenit, prins în lucirea diamantină a ferestrelor Crăciunului de altădată.
***
