Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU
Cristian Pătrășconiu: De ce nu avem până acum Biblia Ebraică în limba română? De ce e pionierat ceea ce faci, împreună cu echipa ta?
Madeea Axinciuc: Există câteva traduceri din ebraica biblică, dar, de regulă, traducerile care sunt în limba română vin pe linia Septuagintei, adică urmează textul grecesc, nu textul ebraic. Mai precis, ele nu urmează textul masoretic. Pentru că este vorba de o tradiție creștină – cu preponderență în cultura română – în privința transmiterii acestei cărți – sunt foarte rare traducerile din ebraica biblică.
E, oare, un semn de sănătate culturală faptul că nu avem o traducere amplă, așezată, din formula originară?
Profesorul Eugen Munteanu spunea că o cultură, care are pretenția de a se ocupa și de studii biblice, nu poate fi sănătoasă dacă nu are traduceri ale textului biblic, din cele trei limbi: ebraică, greacă și latină. Lipsa textului ebraic, cu aroma lui aparte, sigur că văduvește, în primul rând, studiile biblice și, în al doilea rând, cel puțin la fel de important, văduvește practicantul – fie el iudeu sau creștin – de înțelegeri mai adânci ale acestui text, care este, în primă instanță, un text-rugăciune. E textul în care te rogi, e textul relației directe cu divinul.
Ce e, de fapt, aceasta: Biblia Hebraica?
E denumirea latinească, denumire de specialitate, pentru textul masoretic, mai precis, pentru textul în ebraica biblică, dar vocalizat, și cu semne de cantilație. Nu e textul originar, cel care se păstrează pe Sulurile Torei – acesta, cum știm, nu are aceste semne masoretice. E un text care are, cum se spune în ebraică, nequdot, „puncte“ – adică, vocale și semne care fixează citirea și intonarea textului, psalmodierea lui. E, de asemenea, un text care urmează anumite manuscrise, puse în scris în diferite comunități, unde rabinii au hotărât cum trebuie codificat acest text pentru păstrarea pronunției și a modului de recitare. În cazul nostru, textul masoretic editat pe care l-am urmat, Biblia Hebraica Stuttgartensia, redă manuscrisul de la Leningrad, Codex Leningradensis. Biblia Hebraica este, de fapt, ceea ce numim, pe linia tradiției creștine, Vechiul Testament, desigur, cu mici modificări; canonul iudaic și cel creștin sunt în mare măsură aceleași. Diferențele de traducere, pe linia Septuagintei, sunt legate, dincolo de ceea ce aduce nou limba greacă, de faptul că „lectura“ dinspre Noul Testament, în cheie creștină, regăsește în textul Vechiului Testament nuanțe mesianice care anunță Noul Testament și pun în lumină firele prin care cele două texte comunică. Ce facem noi, cu acest proiect de traducere a Bibliei Ebraice, este să avem o abordare neconfesională, neangajată, academică. Nu amanetăm textul iudaismului sau creștinismului prin traducere, ci îl lăsăm așa cum este el, cu nuanțele lui proprii – care, dacă este vorba despre iudaism, se vor referi la prima venire a lui Mesia sau, dacă este vorba despre creștinism, se pot referi la a doua venire a lui Mesia.
De ce e așa de prețios pentru o cultură să aibă aproape și un asemenea text?
Mai întâi, pentru că diferența de registru lingvistic aduce o mare modificare de percepție cu privire la text. De exemplu, dacă acest text ar fi fost redactat la origine într-o limbă indo-europeană, probabil că diferențele ar fi fost minore. Pentru că însă este o limbă semitică, diferențele sunt substanțiale: o asemenea limbă presupune un alt mod de întruchipare a realității, de decupare a lucrurilor, de înțelegere a mișcării, a relației, a numirii. Este alt soft. Ei bine, aceste nuanțe sunt greu de surprins dacă textul se traduce exclusiv prin limba greacă, deci, la a doua mână: din ebraică în greacă, din greacă în română. Se pierde foarte mult… Nu înseamnă nicidecum că se reduce în vreun fel valoarea și importanța Septuagintei.
Și: de ce, în sine, e așa de greu să avem Biblia Hebraica în limba română?
Este greu pentru că nu sunt specialiști care să se fi ocupat la noi, prin formarea lor, de studiul limbii ebraice. Nu avem o tradiție în acest sens; trebuie să o construim. Așadar, e o investiție în capitalul uman și, deopotrivă, într-un capital de timp. Ce facem acum este pionierat, oamenii sunt la început de drum, iar bucuria mea mare ar fi ca peste 10, 20, 30 de ani să se configureze echipe mai pertinente care să aibă deja în spate o tradiție a studiilor biblice pe filieră ebraică și care să ne dea nu una, ci măcar două versiuni ale Bibliei Ebraice în limba română. Sănătatea unei culturi constă în a avea mai multe traduceri ale aceluiași text. Pentru că traducerea este întotdeauna o interpretare. Parcurgând mai multe traduceri, prin asemănare și diferență se deschide fereastra adecvată, singura, către textul originar.
Biblia Hebraica în românește e un șantier uriaș. Cum l-ați amenajat – tu și echipele de cercetători care lucrați la el?
Proiectul a început, cu un deceniu și mai bine în urmă, prin traducerea Cărții lui Rut. Ne propunem să traducem carte cu carte – atât cât vom putea și, după ce nu voi mai fi eu, tinerii cercetători de astăzi să fie în măsură să continue și, mai ales, să crească, la rândul lor, alte grupuri de cercetători. Un asemenea proiect nu este o muncă de o viață; e mai mult. E un proiect deschis, cât se poate de deschis. Prioritar pentru noi e să păstrăm prospețimea textului în traducere. Rigorile pe care ni le-am propus nu țin atât de cele mai înalte standarde academice, așa cum ne gândim, de exemplu, când este vorba despre o ediție critică, adresată mai ales specialiștilor. Fiind un demers de început, nu vrem să părem altceva decât suntem. Nu avem un aparat de note foarte sofisticat, așa cum se procedează de obicei în culturile mici – se preiau notele din alte ediții, prin traducere sau prin compilare. Cărțile par foarte stufoase, cu multe studii, făcute din alte studii. Nu, noi nu vrem acum așa ceva. Sigur că ne-am documentat riguros, dar ne-am propus să facem altceva: să stăm aproape de fiecare verset, intrând pe filieră etimologică, păstrând constelația lui de semnificații din ebraică, încercând să redăm nu doar sensurile posibile ale versetului, ci și ambiguitățile lui, tot ceea ce ține de ceea ce rabinii numesc infinitatea textului biblic. E foarte complicat acest lucru: nu doar să traduci, să oferi o variantă bună, adecvată, ci să traduci oferind o variantă care păstrează în ea adâncimea celorlalte straturi. Acesta este specificul demersului nostru. Nu ne propunem aici comparații cu textul grecesc sau cu Vulgata. Comparații de acest gen se vor putea face după 30-40 de ani, după ce vom avea Biblia Hebraica în românește. Vrem să facem, așadar, o traducere cât mai curată, cât mai expresivă, păstrând această stratificare în profunzime a textului.
Cum s-a lucrat efectiv?
Am lucrat cu oameni care au început, de regulă, de la nivel masteral sau doctoral cu limba ebraică. Neexistând la noi decât recent contextul pentru o specializare de durată, care să îți dea o anume expertiză și maturitate, am hotărât să lucrăm verset cu verset, ca la început de drum, laolaltă. Nu am împărțit textul pe bucăți și nu s-a tradus nimic individual sau pe echipe mai mici. Pot spune că s-a tradus cuvânt cu cuvânt prin participarea întregii echipe. Am analizat cu atenție fiecare termen, ținând cont de comentarii rabinice și comentarii teologice, și ne-am gândit împreună cum e mai bine să traducem fiecare verset. Este, de fapt, bucuria noastră. Inițial, trebuie să îți spun, nu ne-am gândit să publicăm neapărat aceste traduceri. Ne-am întâlnit pentru a traduce împreună, pentru a fi aproape de acest text în varianta lui ebraică. Însă această „traducere-împreună“ este ceva nemaipomenit. E cu totul altfel decât o traducere făcută individual. Este o binecuvântare. Se va vedea că aceste versete au o unitate, au un ritm, au o muzică a lor. Echipa are deja o dinamică; există o organicitate care, probabil, respiră prin textul tradus.
Avem deja, în format clasic, tipărit, trei cărți din această suită. Cu multă iubire în ele aceste cărți – putem spune așa?
Da, da. Chiar așa este. Au multă iubire. (surâde) Am vrut să apară mai întâi Cartea lui Rut și Cartea lui Yona, pentru că ne-am gândit să începem cu niște cărți care ne sunt foarte dragi și care nu sunt, totuși, foarte ample. Am ales, așadar, texte care sunt complexe, dar care nu sunt neapărat cele mai dificile. Sigur, cu Cartea Psalmilor este deja alt nivel de dificultate. Este poezie, este rugăciune – deci e mult mai complicat. Și exprimarea în ebraică e mai lacunară, uneori metaforică, deci e mult mai greu de „surprins“ în românește. „Instalația lingvistică“ e mult mai complexă, și din punctul de vedere al versificației, și în sine, prin modul de exprimare – sincopat, prin simetrii, prin paralelisme. Este, deopotrivă, un text care te hrănește; noi ne-am întâlnit ca la o rugăciune în jurul acestui text. A încerca să înțelegi acest text, a încerca să îl traduci înseamnă să îl rostești. Nu îl poți traduce fără să îl rostești. De regulă, citim un Psalm când începem traducerea. În chip de rugăciune. Înainte, citeam un Psalm din traducerile deja existente; acum, de când avem Psalmii traduși de noi, îi citim pe aceștia. Nu suntem un grup confesional, așa că ne rugăm „fiecare pe limba lui“, în inimă.
Cât traduceți într-o lună?
Când am început acest demers de durată, am hotărât anumite lucruri. În primul rând, aceasta: că este un proiect pentru care nu voi cere niciodată finanțare. Pentru a nu avea termene de predare, fiindcă e imposibil să ai „termene de predare“ în cazul unui asemenea text. Așa ceva ar însemna să grăbești lucrurile, să nu stai cât trebuie, să nu asculți textul. Textul însuși are un ritm propriu, așa încât se poate întâmpla, în funcție și de lungimea Psalmilor, și de dificultatea lor, să terminăm un Psalm într-o lună ori în două sau, dimpotrivă, să avem trei sau patru Psalmi traduși într-o lună. Ca regulă, ne întâlnim o dată sau de două ori pe săptămână. Proiectul acesta este bucuria noastră. Există în ebraică verbul avad, care înseamnă „a munci“, dar și „a sluji“. Eu le spun tot timpul studenților mei că oamenii, fie muncesc, fie slujesc. Dacă muncesc, obosesc, dacă slujesc, se bucură. Noi îi spunem lucrului nostru „slujire“, nu „muncă“. Slujim uneori mai puțin, alteori mai mult la un verset, în funcție și de ceea ce oferă limba română, fiindcă a cunoaște și a înțelege textul ebraic nu e garanția unei bune traduceri. Trecerea din ebraică în română ne solicită, uneori, foarte, foarte mult, pentru că există această diferență de orizont lingvistic. Nu se poate vorbi despre o axă a timpurilor în ebraică, de exemplu. Nu există această viziune potrivit căreia lumea e formată din obiecte, persoane, lucruri; substantivul nu este la mare preț în ebraică; e o limbă cu un puternic accent verbal. Nu poți reda adecvat în limba română nuanțele din ebraică decât dacă lucrezi mult și asupra limbii române – iar acesta este al doilea aspect care ne bucură: o întoarcere la limba română. Noi folosim des limba ca pe un instrument care ne ajută și atât; or, ce facem noi e să cizelăm albia limbii noastre. Modelăm în limba română niște structuri, niște formule, niște semnificații; îi acordăm demnitate limbii noastre. E o demnitate care vine, da, și din întâlnirea cu o altă limbă mare. Iar răspunsul limbii române la această întâlnire e formidabil; limba noastră e extraordinar de încăpătoare. Noi, de pildă, urmărim cum au fost receptate aceste versete în tradiția noastră biblică. Întotdauna citim din Dosoftei; din Nițulescu, Galaction, Cornilescu, pentru a vedea cum au transpus aceleași versete în limba română. Între aceștia sunt oamenii care cunoșteau limba ebraică; nu au tradus din ebraică, dar au consultat textul ebraic. Ne uităm, așadar, la cum a reușit limba română să adapteze, să primească în ea bogăția limbii ebraice și a limbii grecești. Sigur: ne uităm la cât reverberează din ebraică în aceste traduceri și, de asemenea, la ce s-a pierdut la trecerea prin filtrul limbii grecești. Prin comparație, am încercat să privilegiem și să recuperăm acele dimensiuni care nu au fost puse în lumină prin intermediul textului grecesc. Între o nuanță care vine pe filieră grecească și o nuanță la fel de pregnantă care e prezentă în versiunea ebraică fără să fi fost redată în limba română, am optat pentru aceasta din urmă, introducând, numai acolo unde varianta în limba română nu reușea să surprindă și sensurile deja exprimate, alternative de traducere, în note. Toate acestea, pentru a arăta ce aduce pentru noi varianta ebraică față de ceea ce avem deja în limba română.
Ce nu a putut trece din ebraică în română? Ce nu mai poate să treacă?
Cel mai dificil a fost, fără nicio îndoială, să redăm Numele divin tetragramat. Numele divin cel mai înalt prezent în textul ebraic este Tetragrama, adică Numele divin format din patru litere. Este Numele Domnului, care în ebraică este redat prin patru litere: YHWH (yod, hei, waw, hei). Sunt patru litere care nu pot fi citite și nu au vocalizare, pentru că reprezintă Numele de nerostit al Domnului. Numele inefabil, numele ascuns. Sigur, tradiția canonică iudaică spune că, atunci când citești textul, te oprești și spui cu reverență „Domnul“, în ebraică, Adonay, sau „Numele“, în ebraică, HaShem. Pe linia tradiției grecești, toate traducerile în limba română propun direct numele divin „Domnul“ pentru Tetragramă. Or, acest nume divin, „Domnul“, se folosește ca gest secund, după ce, văzând că în text este prezent Numele Domnului, taci, și adaugi în lectură, pentru buna logică omenească, „Domnul“. Acesta este un moment foarte important în textul ebraic. El te aduce înaintea Numelui Domnului, însă în tăcere.
Într-un limbaj cât se poate de actual – e un fel de „proxy“, nu?
Exact. De fapt, traducerea din limba greacă nu mai păstrează diferența, foarte importantă, dintre Numele tetragramat și numele ebraic Elohim, „Dumnezeu“. În traducerile din limba română apar numele „Domnul“ și „Dumnezeu“, apare frecvent și sintagma „Domnul Dumnezeu“ (urmată de un genitiv), însă noi nu înțelegem diferența majoră dintre „Domnul“ și „Dumnezeu“. Ambele sunt nume divine care se citesc „pe același etaj“. Or, în originalul ebraic, nu este deloc așa. Mai mult: în ebraică, Tetragrama nu este un cuvânt. De ce nu este un cuvânt? Pentru că divinul nu poate să încapă într-un cuvânt. În ebraică există și această foarte, foarte intimă relație între nume și persoana care poartă acest nume. Numele face parte din persoană. A numi un lucru este un gest foarte puternic. În ebraică, termenul davar înseamnă, în același timp, „lucru“ și „cuvânt“, deci nume. Numirea îți dă acces la esența persoanei sau a lucrului. Prin urmare, Numele Domnului – singurul nume propriu pentru divin, așa cum se consideră în tradiția iudaică – este Tetragrama. Ceea ce revine la a spune că toate celelate nume divine sunt nume „prin atribuire“, nu nume proprii. Eu pot să spun, desigur, „Domnul cel Milostiv“, „Domnul cel Drept“ sau „Dumnezeul cel Preaînalt“, dar toate acestea nu sunt Numele propriu-zis al Domnului, ci aproximările omenești ale prezenței divine în lume, atribuirile noastre. Din nou: în iudaism, în textul masoretic, singurul Nume propriu al divinului, care exprimă toate dimensiunile divinului – adică prezența deplină a Domnului – este Tetragrama. Iar aceasta, ca să închidem bucla răspunsului nostru, nu trece în limba română. Traducerile existente la noi, din limba greacă și din limba ebraică, foarte bune de altfel, nu au păstrat distincția esențială între acest Nume divin și celelalte nume din text. Ea este însă foarte importantă, pentru că altfel, atunci când te adresezi divinului, îl așezi într-un cuvânt, impui limite. S-a pierdut deja foarte mult. Tetragrama – adică semnul prezenței divine depline –, se invoca o singură dată pe an, doar de către Marele Preot, în Sfânta Sfintelor. Ce înseamnă aceasta? Că acolo se manifesta deplin divinul; acolo doar, nu peste tot și nu oriunde. Așadar, transmiterea prin traducere a acestui mod de relaționare cu divinul – în această ipostază, cea mai înaltă – cred că este lucrul cel mai important. Mai mult: cred că o asemenea înțelegere, în inimă, prin tăcerea înaintea Numelui de nerostit, te ajută să te rogi altfel. Pentru Tetragramă am găsit în traducerea noastră o soluție la care ne-am gândit foarte mult: redăm grafic Tetragrama prin cele patru litere corespondente din limba română („YHWH“), iar dedesupt apare indicația de lectură „Domnul“ (așa cum, în ebraică, sub Numele tetragramat se trec vocalele pentru Adonay). Aceasta, pentru a nu citi cum citim de obicei. Pentru a ne opri și pentru a acorda o mai mare atenție acestui Nume divin. Este o invitație să te așezi altfel în fața lui Dumnezeu.
Cum știi, când știți că textul pe care îl traduci, pe care îl traduceți din Biblia Hebraica sună bine în limba noastră?
Pentru că suntem mai mulți, știm mai bine când sună bine. Dacă traduci singur și, la final, îți spui că sună bine, poate că, da, sună bine. Dacă sunt zece oameni care spun acest lucru, sună și mai bine. Ne este clar că sună bine atunci când ne luminăm la față cu toții. Dacă însă nu reușim nicicum să redăm ceea ce spune versetul și dacă rămâne în aer o indecizie, atunci oferim o notă de subsol. Această notă o dăm după un timp – și numai dacă nu reușim să redăm ceea ce simțim că rostește versetul în ebraică. Noi nu ne-am grăbit să facem note; am făcut note mai ales acolo unde nu am izbutit să traducem. Am considerat, de asemenea, că e important când citești o astfel de carte, să fii atent la text, nu la ce gândesc oamenii despre text. Ni s-a părut că este mult mai important să încercăm să redăm cât mai mult în traducere, direct în text, mai degrabă decât să întoarcem cititorul către un demers intelectual foarte sofisticat, filologic sau academic. Este, de fapt, o traducere pentru inimă. Pentru a păstra, pe cât posibil, mizele textului, așa cum sunt ele în cele două tradiții: cea iudaică și cea creștină. Intenția este nu de a provoca o dezbatere academică în jurul textului biblic, ci de a păstra firul textului-rugăciune, al textului cu care inima se poate adresa divinului.
Cum îl poate îmbogăți un asemenea text pe un creștin? Fiindcă acest text – Biblia Hebraica – vine dintr-o limba de dinainte de creștinism…
Cred că o traducere din ebraica biblică nu poate fi decât un text esențial pentru un creștin. Este un text la fel de important pentru iudaism și pentru creștinism. Foarte mult din Noul Testament și din teologia creștină nu poate fi înțeles până la capăt fără asumarea straturilor care constituie temelia acestor dezvoltări ulterioare. Acest text luminează înțelesuri mai adânci pentru interpretările care se desprind parcurgând traducerile din limba greacă existente la noi sau studiind lucrări de teologie.
O asemeena traducere – din ebraica biblică în româna de azi, de secol 21 – e și un fel de a învia lumea de atunci?
Sigur că da. Este un mod de a pune în lumină valențele unui text care, în tradiția iudaică, se consideră că este scris într-o limbă sacră. O limbă sacră are capacitatea de a transmite nu doar sensuri, ci și înțelegeri adânci, prin sonoritatea ei, dar și prin modul în care înfățișează relațiile din lumea sensibilă. Există o extraordinară abilitate a acestui text de a transmite eficient și direct nu un mesaj, ci mai multe mesaje. Iar aceasta este o altă problemă, de fapt: noi considerăm că Scripturile sunt, teologic vorbind, univoce. În iudaism, lucrurile stau altfel: textul exprimă divinul – prin urmare, este infinit.
Cum e această condiție a textului – ca text infinit? De ce nu trebuie să „aterizeze“ textul?
Nu numai pentru că este un text viu, un text care are pretenția că face legătura cu divinul – pentru om, fiindcă aceasta este menirea textului, aici. Este un text care te ajută să stai înaintea Domnului. E legătura primă pe care o face anume acest text. Aceasta înseamnă text revelat. El transmite un mesaj dinspre divin și te ajută să te așezi în această relație. Nu te ajută doar să înțelegi lumea, nu te ajută să filozofezi, ci te ajută să stai în relație. Practic, se consideră că textul exprimă multitudinea dimensiunilor divine. Or, divinul este infinit. Prin urmare, textul nu are cum să „aterizeze“. Cuvântul divin se va adresa diferit fiecăruia dintre cei care îl aud și îl rostesc. În tradiția iudaică, dacă un om, oricine ar fi el, citește un verset din acest text, acest verset îi vorbește doar lui într-un anumit mod. Relația cu divinul, așa cum decurge ea prin mijlocirea acestui text, nu e una instituționalizată…
Ci personalizată!
Exact. Este o relație personală. De fapt, orice relație adevărată e personalizată. Uite: dacă eu sunt prietenă cu X, aș putea să îți transmit și eu prietenia cu X? Nu aș putea. Nu. Pot să îți fac legătura cu X, poți să te întâlnești cu X, dar atunci, tu nu vei avea „relația“ mea, nu vei avea prietenia mea cu X, ci prietenia ta. Așadar, în iudaism se consideră că orice minte și orice inimă care citește acest text îmbogățește textul și percepe prezența divină în mod propriu. Limbra ebraică e altfel; nu este o limbă atât de categorică în privința sensurilor, pentru că se construiește, lingvistic, pe rădăcini. Or, rădăcinile triconsonantice (din trei litere), care creează constelații de cuvinte în ebraică, nu spun altceva decât că textul are o imensă putere de a comunica, intratextual. De aceea, modul în care se pot lega sau combina cuvintele devine foarte important. Faptul că numele sau cuvântul exprimă lucrul este grăitor. Sonoritatea participă la crearea realității. Versetele sunt, astfel, mult mai pline în ebraică. Textul are mult mai multe „etaje“, cuvintele se pot întrețese diferit în același verset, exprimând relații diferite; anumite rădăcini stau în oglindă sau se reiau, polifonic, în alt verset. Este fascinant. Dar este și foarte greu să redai în altă limbă acest spectacol din sunete și înțelesuri, care este textul infinit. Țin să fac aici o precizare: nu înseamnă că se poate spune orice despre acest text sau că se poate înțelege orice. Altceva doresc să spun: cine stă mai mult cu acest text, descoperă mai mult din ceea ce este el.
Ebraica acestor texte – care fac Biblia Hebraica – e o limbă pe care stă sufletul nostru? Putem să spunem așa?
Da. În măsura în care avem acces la ea, printr-un text. Sufletul stă pe limbile pe care le cunoaște. Stă pe limbile pe care le vorbește. Această traducere încearcă să mijlocească această așezare. De asemenea, sufletul nostru poate să stea așa și fără să știe, pentru că aceste cuvinte au lucrat în timp. În perspectivă iudaică – s-a interpretat mult aici –, orice cuvânt și orice sunet rostit de un om vreodată păstrează în el memoria, în primul rând, a gestului originar al Creației și, sigur, memoria a tot ceea ce s-a transmis prin el. Limba este un vehicul. Un vehicul fără asemuire… Trebuie să fim atenți cum vorbim, cum rostim cuvintele.