Sara Danius

Mi s-a întâmplat adesea, în destul de multele călătorii pe care le-am făcut prin țări mari și mici ale Europei, să mă întreb cum ar fi arătat viața mea dacă m-aș fi născut pe-acolo, și nu pe-aici. Uneori dădeam peste o persoană cu date biografice și preocupări cât de cât asemănătoare și, mental, îi comparam destinul cu al meu dându-mi seama că, da, până la un punct, substituirea era plauzibilă. O întrebam dacă nu vrea să facem un schimb de vieți pe-o zi, ca-n Prinț și cerșetor, iar ea, după ce se gândea puțin, cântărind pesemne mai degrabă dezavantajele transferului, se declara, spre amuzamentul meu, de acord. Nu conta în favoarea cui era schimbul, conta că literatura și viața dădeau niște tipare, și ne recunoșteam în ele. O asemenea persoană a fost Sara Danius.

Ne-am întâlnit la o bursă, ea venind din Stockholm, eu din București. Nu era încă nici pe departe figura publică faimoasă, „the first woman to lead the Swedish Academy”, cea care a anunțat în ultimii ani cine a luat Premiul Nobel pentru Literatură. Veneam amândouă la Wissenschaftskolleg zu Berlindin țări cu limbi mici (deși azi nu e corect politic să spui așa, cuvântul mic fiind considerat jignitor, se spune limbi de circulație restrânsă), doar că, desigur, Suedia nu trecuse prin comunism și avea, spre faima ei, un premiu mare. Veneam din țări în care intelectualii umaniști citeau cât mai mult și mai  temeinic, și erau la curent cu literatura țărilor mari (ceea ce, din nou, nu e corect politic, deși mă tem că termenul e corect pur și simplu).

Era prima întâlnire a bursierilor, prima „socializare” la care am participat la celebrul colegiu – care l-a avut musafir, între alții, și pe Mario Vargas Llosa – și era  prima dată în viață când auzeam cuvântul „a socializa”, care până atunci nu era folosit deloc. Eu, una, mă simțeam destul de stingheră socializând. Din fericire, abia începuse sindrofia, că am dat peste Leo (numele l-am aflat mai târziu). Era singur și mi s-a părut, la fel ca mine, cam nedumerit. M-am așezat așadar lângă el și mi-a acaparat atenția. Nu știam în ce limbă să-i vorbesc, dar era blond, așa că i-am spus câteva vorbe în nemțește. S-a uitat puțin mirat la mine. Vorbeam când și când eu, ca „să nu cadă conversația”, el fiind deosebit de tăcut. După vreo jumătate de oră sau chiar mai mult, a venit o femeie zâmbitoare, și mi-a spus în germană, rostind cuvintele rar și cu grijă, cum faci într-o limbă nouă, pe care încerci s-o strunești: „Sunt Sara Danius. Văd că pe Leo l-ați cunoscut deja! Încă nu prea vorbește”. Mama lui Leo avea un chip reținut, dar șugubăț, de parcă tocmai făcuse o șotie de care era încântată, și expresia asta avea să fie semnul ei distinctiv de-a lungul anilor. Aceeași expresie cu care, comentând sloganul colegiului, „Wir sind für sie da!”, adică „Vă stăm la dispoziție, suntem aici!”, a spus că abia acum înțelege ce înseamnă conceptul de Dasein la Heidegger. L-a ridicat în brațe pe băiețelul de un an și ceva care-mi ținuse companie (sau eu lui) și a plecat.

Cu Sara, de care mă lega preocuparea pentru Belle Époque și pentru tehnologia acelei vremi, cu soțul ei Stefan, universitar care venise pe post de însoțitor și avea, cum spunea Sara, concediu de naștere, ca să aibă grijă de Leo, și cu Heinrich de care m-a apropiat pasiunea pentru Thomas Mann și pentru poezie, am făcut imediat un cerc aparte, pe care Kathrin Biegger, care îi proteja discret pe scriitori, l-a numit Das literarische Quartett, după o emisiune pe-atunci foarte cunoscută, a lui Marcel Reich-Ranicki. E drept, eram singurii literați dintre bursieri, ceilalți fiind mai degrabă preocupați de zone științifice și eram, toți patru, aproape de aceeași vârstă. N-aveam cum să nu ne înțelegem.

Sara își perfecționa germana cu Heinrich, Heinrich își perfecționa franceza cu mine, iar eu îmi perfecționam engleza cu Sara și toți conversam la nesfârșit despre marile cărți ale lumii. Un moment special a fost pentru noi patru să fim invitați de simpaticul coleg belgian Gerard Mortier, la un concert la Berliner Philarmoniker. El urma să preia, în 2004, directoratul Operei din Paris: m-a asigurat că va deschide stagiunea cu Oedip de George Enescu. M-am temut să verific dacă, până la urmă, a făcut-o. A ținut la colegiu, cu sala arhiplină, o impresionantă prelegere despre operă, în stare să-i determine pe cei mai îndârjiți adversari să se convertească, și recunosc că abia de-atunci încolo,  a început să mă preocupe opera, iar apoi, susținută și de alți pasionați, să-mi placă cu adevărat. La concert, Gerard ne luase locuri foarte bune, iar în pauză ne-a invitat pe toți la șampanie. Era un adevărat om de lume – era și mai în vârstă decât noi, dar asta nu conta, părea cel mai tânăr. Avea o eleganță, o bunăvoință incredibile, știa să fie generos și să ne facă să ne simțim bine, în același timp, ceea ce presupune o artă pe cale de dispariție: de multe ori generozitatea e stânjenitoare. Mult mai târziu am aflat că îl chema Gerard Alfons August, Baron Mortier. Dar detaliul ăsta nu l-a spus niciodată. Și nici nu conta.

Sara, care era dintr-o familie cu multe surori, se purta exact ca o soră cu mine. Îmi amintesc că într-o zi mi-a ținut un discurs pe un ton sever despre cine eram eu, menit să-mi deschidă ochii: Sara considera că nu știu cine sunt. Rareori am simțit atâta solidaritate, fără urmă de ipocrizie. Avea și cultul prieteniei și îl arăta prin scrisori scrise de mână și trimise cu poșta de Crăciun-Anul Nou. Cumva am dedus din asta că în Suedia se consideră nepoliticos să scrii prin e-mail, iar editorii mei s-au pomenit cu o scrisoare de la mine scrisă de mână și trimisă prin poștă. Au răspuns la fel!

Nu am întrerupt legăturile cu ceilalți trei membri ai cvartetului literar, după terminarea bursei. Curând, i-am invitat la un colocviu organizat de New Europe College din București și am făcut apoi o excursie prin locuri minunate din România. Firește, prietenul meu Leo n-a lipsit, și am admirat precizia matematică a părinților lui în mânuirea căruciorului la suirea în și coborârea din autobuz, de parcă ei doi formau un angrenaj cu bielă-manivelă. La fel ca la Berlin, îi lăsau juniorului libertate mai tot timpul, lucru de care am știut din nou să profit. Heinrich asculta Bob Dylan la căști și, de pe atunci încă, își dorea pentru el Nobelul, dar asta mi se părea mai degrabă o glumă.

Am fost foarte bucuroasă când, după zece ani de la sejurul berlinez, mi-a apărut în suedeză romanul Viața începe vineri,  Livet börjar på fredag. Sara era mult mai ocupată decât atunci când o cunoscusem, era persoană publică, dar încă nu era în Acadmia suedeză. Nu știa că scrisesem un roman. ICR-ul din Stockholm – la inițiativa domnului Dan Șafran, cel mai activ și mai fin director de institut din câți am cunoscut și a extraodinarei Eva Leonte, care are și ea acum un băiat pe nume Leo: da, și cu el m-am împrietenit la fel de ușor – a organizat o discuție pe marginea cărții. Am propus-o ca partener de dialog pe Sara Danius, care era și critic literar, și universitar. Nu i-am scris direct, ca să nu se simtă obligată să facă un lucru de care, poate, n-avea timp și chef. Spre bucuria mea, a acceptat imediat. A venit la Institutul de pe strada Skeppsbron pe bicicletă. Și-a scos casca, și-a legat bicicleta în fața clădirii, și-a scos din rucsac pantofii eleganți, cu toc înalt și i-a pus în locul adidașilor. Cred că a fost o discuție firească, pentru că le continua pe cele ale cvartetului literar de la Berlin.

După ce s-a terminat totul și am băut tradiționalul, la Institutul din Stockholm, pahar de vin rosé, am plecat cu Sara la un mic bar din apropiere. Am stat de vorbă așa cum o fac două colege de cameră la internat (îmi închipui, pentru că eu n-am stat la internat și n-am avut colege de cameră), am vorbit despre de toate, lucruri foarte grave și frivolități, lucruri intime și generalități, am vorbit fără ascunzișuri și am observat că rămăsese la fel de fair play ca în 2001. Se bucura de lucrurile bune pe care i le spuneam, exagerându-le dimensiunile, la fel ca odinioară, și mă consola pentru cele rele, care, din păcate, nu mă ocoliseră (cum nici pe ea). Apoi și-a luat bicicleta, și-a pus casca și a plecat: divorțase, iar Leo, acum teenager, era singur acasă.

Când a ajuns secretar permanent al Comitetului Nobel pentru Literatură, am felicitat-o într-o scrisoare pe e-mail, spunându-i pe scurt, după obicei, ultimele noutăți. N-aș fi vrut ca tonul scrisorii mele să fie diferit: eram mândră de ea, dar percepția asupra ei nu mi se modificase. Răspunsul n-a venit imediat și nici nu-l așteptam, trebuie că era îngropată sub mesaje și treburi. Cu atât mai mult am fost bucuroasă primind, la câteva luni distanță, un răspuns cu tonul ei dintotdeauna. Puterea n-o smintise. Totuși, de-acum, jocul cu schimbul temporar de identități nu mi-ar mai fi plăcut nici măcar pentru o zi. N-am chemare către prestații publice, iar funcțiile mi se par poveri imposibil de dus. Am avut emoții când a anunțat Nobelul: cât de mult mi-aș fi dorit s-o aud rostind în loc de „Bob Dylan” – „Mircea Cărtărescu”!

Apoi am aflat că e foarte bolnavă. În 2018, peste boala ei a venit scandalul cu Nobelul pentru Literatură, declanșat de Jean-Claude Arnault. În urma scandalului, deși n-avea nici o vină, Sara a avut tăria de a-și da demisia. A anunțat părăsirea Academiei pe 12 aprilie 2018. În aceeași zi eu îmi pierdeam mama. Când mi-am făcut cont pe Instagram, în toamna lui 2019, am văzut că era și ea acolo. Am observat că, dacă la început avea un număr modic de like-uri și followeri, în jur de o sută-două, după ce a primit rolul important la Academia suedeză, s-au ivit brusc mii de „prieteni” în preajma ei: aproape 22 de mii o urmăreau, și avea uneori și 10 mii de like-uri la câte o postare. Pentru lumea lacomă de celebritate, funcția crea aură. Pentru mine avea doar aura de om bun, care s-a luptat din greu cu viața (și cu moartea).

Acum un an, pe 12 octombrie 2019, a încetat lupta asta. Cu numai două zile înainte, o altă voce decât a Sarei Danius anunțase cele două premii Nobel pentru literatură, pe ultimii doi ani. Dar eu nu păstrez în memorie vocea cu care ea anunța în suedeză și engleză laureații Nobel, ci pe cea cu care mi-a spus, într-o germană șovăitoare, cu mascată mândrie: „Văd că pe Leo l-ați cunoscut deja!”

Un comentariu

  1. Ana Pop Sìrbu says:

    Felicitări !

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *