Nu e nicio umbră de îndoială faptul că Umbra pierdută a scriitoarei Carmen Firan e parte din ceea ce numim generic literatura exilului. Stabilită de mai bine de două decenii la New York, dramaturg, poet, prozator şi jurnalist de succes, ea vine în întâmpinarea cititorului român cu o carte despre destinul unui cuplu de emigranţi de pe plaiurile mioritice proiectat pe fundalul tentaţiilor pe care (încă) le reprezintă Lumea Nouă, ,,făgăduinţă” care nu funcţionează însă pentru toată lumea la fel. Dacă din cuplul Mimi-Fred femeia întruchipează idealul/visul american, reuşita în afaceri (cu suişurile şi coborâşurile inerente), pragmatismul esenţial supravieţuirii într-o feroce societate de consum (în care, lucru ştiut, time is money), flerul de a exploata în scop personal oportunităţile, curajul asumării, lipsa nostalgiei şi uşurinţa de a se adapta unui mediu mai de fiecare dată ostil (bazat pe o concurenţă atroce, în care sentimentele şi slăbiciunile nu îşi au locul), personajul întruchipat de Fred e exact opusul, tipul perdantului, al celui rejectat de sistem, ,,consumat” de societatea de consum, scriitor lipsit de simţ practic (,,-Cărţile nu sunt colaci de salvare, Mimi. Te poţi scufunda odată cu ele. M-am tot gândit, de fapt cultura înstrăinează, îţi dă un fir, tu te agăţi, crezând că poţi să urci acolo de unde pare să coboare aţa, şi ea până la urmă ţi se înfăşoară pe gât. Te sugrumă.”-p.210-211), idealist ce nu poate reconcilia realitatea cu ficţiunea, aflat într-o acută criză de creaţie (mediul american nu-l inspiră, barierele de limbă îl plasează într-un nesănătos cvasianonimat), incapabil să se autodefinească între ,,aici” şi ,,acolo” (,,Unde era acel acasă?”-p.188), trăitor o bună parte a vieţii în România comunistă (care, paradoxal, îi deschide mai multe porţi din punct de vedere profesional decât The Big Apple), victimă a mercantilismului şi a lipsei de fair-play, resimţind acut condiţia emigrantului.
Motivul umbrei este cel care însoţeşte întreaga acţiune a romanului, nu în sensul dat de Adelbert von Chamisso, cu al său celebru personaj fără umbră Peter Schlemihl, ci de clarobsurul care marchează existenţa tuturor personajelor (şi, extrapolat, a întregii societăţi de peste Ocean), ilustrare a faptului că fericirea e un ,,obiect” de lux pe care cei cu mulţi dolari nu şi-l permit.
Episodul care deschide romanul ne plasează în aşteptare (timp incert, neproductiv, ,,bolnav”, o ,,pagubă” la adresa rentabilităţii yankee, în care totul se discută la nivel de cifre, procente, cotaţii şi tranzacţii pe Wall Street), alături de pacientul Fred, într-o antecameră a unei clinici de psihiatrie din New York, metropolă care îi furnizează angoase, dezechilibru emoţional, depresie (boală modernă, omul modern ,,asistat”). În subtext, motivul vieţii ca o imensă sală de aşteptare a unui Godot simbolic, pauper, dezorientat, scindat şi vremelnic, care niciodată nu va veni la întâlnire. În paralel cu aşteptarea pacientului, Carmen Firan deschide orizontul de aşteptare al cititorului nefamiliarizat cu America, de unde şi stop cadrele pe consumerism, kitsch, superficialitate, înstrăinare, gesturi mecanice profesionale, măriri şi decăderi, cultura fast-food şi de masă, monopolul asiatic (războiul economic dintre S.U.A. şi China), extremismul, problema drogurilor, America ,,impersonală”, manipularea prin mass-media, psihoza Fiscului (I.R.S.) etc.: ,,Azi nu se mai pune preţ pe îmbrăcăminte, feminitatea şi eleganţa dispar odată cu generaţia veche. Femei supraponderale moţăie în metrou cu picioarele uşor depărtate, încălţate cu adidaşi butucănoşi ca să poată tropăi mai bine toată ziua încoace şi-ncolo.” (p.6). E o lume în mişcare, în continuă alertă, care îşi stabileşte şi reglează din mers legile şi mecanismele de funcţionare, centrată pe puterea banului (ban care face din naţiunea americană o superputere), în permanenţă pândită de pericolul aneantizării şi supunerii la aceleaşi coduri nonvalorice (în ciuda libertăţii promise, ,,Ne îndreptăm spre o eră efeminată, în care diferenţa dintre bărbat şi femeie tinde să se şteargă.”-idem), aşa cum, probabil, o va fi descoperit-o însăşi scriitoarea româncă deândată ce a păşit pe solul Statelor Unite. Este, suntem nevoiţi să o recunoaştem, o viziune sumbră, selenară, pesimistă, ,,neofertantă”, în care Eldorado din vechime pare din ce în ce mai îndepărtat, mai iluzoriu şi mai inaccesibil.
În ciuda statutului de ficţiune, de convenţie romanescă, volumul lui Carmen Firan e construit pe mostre de autenticitate, pulp reality-ul pe care ni-l oferă fiind mărturii dintr-o lume credibilă, oricând verificabilă. Dincolo de varii teorii conspiraţioniste şi de falsele revelaţii furnizate de The Promised Land (,,[…] mai mult de jumătate din America e pe Ambien şi painkillers […]”-p.10), scriitoarea creionează o realitate dură, contondentă, vitriolantă, în care individul e doar o rotiţă în marele angrenaj social care funcţionează în virtutea pârghiilor sclaviei moderne. Este tocmai ce întreprinde Carmen Firan, o încercare de recuperare a omului, studii de caz. ,,Universul uman e complex, dar individul eşuează prin a fi extrem de simplu.” (p.31). Paralela inspirată dintre comunism şi capitalism (regăsibilă, de altfel, şi la Herta Müller), două lumi antitetice experimentate de Mimi şi Fred, funcţionează ca un binevenit duplex. Prin raportare a celor doi la diferitele forme de guvernământ, cititorul îşi poate face o impresie clară despre persistenţa acelui terifiant The Big Brother (a cărui umbră e omniprezentă) anticipat de George Orwell. Desele focalizări de pe microcosmos pe macrocosmos şi invers, imprimă story-ului un ritm alert. Inciziile în realitatea agresivă a momentului ne arată că the American way este şi nu este o soluţie de ieşire din impas. O dovedeşte modalitatea în care personajele din roman reuşesc să facă faţă ,,ofertei”, dar şi capacanelor scoase în cale de religia numită democraţie în care crede cu tărie Uncle Sam: ,,Nesiguranţa creează monştri.” (p.24).
Spre deosebire de noncombatul Fred (,,-Cred în integritate.”-p.90) care îşi ascultă gândurile şi vocea interioară (,,Tăcerea mea de aici e simplă, nu ascunde şi nu pretinde nimic.”-p.28), Carmen Firan îşi face auzită vocea de scriitor pe bulevardele din Manhattan. Umbra lui Carmen Firan la New York capătă consistenţă din momentul în care se adaptează cerinţelor pieţii de carte de acolo, subiectele oferite (emigraţia, comunismul, Europa de Sud-Est, Cortina de Fier, toalitarism, dictatura şi finalul soţilor Ceauşescu, Securitatea şi sistemul represiv, alienarea etc.) fiind cu priză la publicul în goană după senzaţional. În recul şi în compensaţie, cititorul român se familiarizează cu the dark America, o ţară a contrastelor: ,,Podurile din New York puteau într-adevăr speria pe oricine cu gâturile lor uriaşe întinse între cea mai râvnită insulă din lume, Manhattan, şi suburbii ca Brooklyn şi Queens, ori ca New Jersey, unde trăiau cei mai puţin norocoşi, printre traficanţi şi mafioţi care îşi plăteau poliţele pe sub aceleaşi poduri ticsite cu clădiri insalubre şi depozite dezafectate unde noaptea se auzeau împuşcături, iar ziua se adunau între gunoaie porumbei, drogaţi şi vagabonzi.” (p.33).
Deşi e cetăţean cu drepturi depline a ţării care a adoptat-o, Carmen Firan nu ţine parte Americii, fiind departe de a idealiza societatea de dincolo de Atlantic. Comunismului din ţara natală sau fragilei democraţii postdecembriste, nici pe atât. Punctele sale de vedere sunt, în fapt, ilustrarea a ,,U.S.A. today”, confirmarea unor fapte din trecutul recent. De extracţie pur românească, scriitoarea foloseşte abil în scris experienţa traumatică trăită în România aflată la umbra U.R.S.S. Tema libertăţii este, de altfel, firul roşu care brăzdează întreg romanul. Dacă pentru unii (e cazul lui Fred) libertatea reprimată de către regimul comunist oferea suficiente supape de defulare şi garanţia unor mici victorii personale dobândite prin mari sacrificii (scriitorul Fred, publicat în vremurile respective în ţara de origine, recunoscut şi apreciat în mediile elitiste, în ciuda clinciurilor cu cenzura, simte că trăieşte cu adevărat doar atunci şi acolo, în opoziţie cu America-tuturor-posibilităţilor, marea sa deziluzie, unde elanul creativ îi este amputat), pentru alţii (Mimi) New York-ul-miraj echivalează cu şansa unui nou început. De aceeaşi esenţă artistă cu Fred (cel secătuit de inspiraţie şi de adrenalină de către Lumea Nouă) este şi Jim, pictor şi sculptor ratat, misogin înclinat spre boemie şi aventură, care are însă norocul de a pune mâna pe o moştenire în Upper East Side, lăsată de femeia cu care a trăit un surogat de viaţă de cuplu.
Identitatea este un subiect cu profunde reverberaţii în romanul lui Carmen Firan, cu atât mai mult cu cât cele două spaţii cultural-geografice, românesc şi american diferă fundamental. În aceste condiţii, prinderea rădăcinilor, căutarea sinelui şi a ,,culoarului” favorabil unei existenţe suportabile devine o mare provocare şi un dificil test de anduranţă: ,,-Ţara natală înseamnă dincolo de toate limba; or, până la urmă un scriitor emigrează nu într-o ţară străină, ci într-o limbă străină. Un scriitor exilat doar cu zestrea asta rămâne. Limba natală e slăbiciunea, dar şi forţa lui. Şi, până la urmă, singurul aliat[…]
-Oricât de sus ar ajunge un creator în exil, el vrea să fie recunoscut acolo unde s-a născut şi unde s-a afirmat la început. O satisfacţie subconştientă, un fel de revanşă pentru tot chinul de a o lua de la zero într-o cultură străină şi neatentă la venetici, un sentiment egal cu dorinţa de a-ţi vedea mama mândră de reuşita ta. Şi îţi mai spun ceva, posteritatea există doar în ţara natală.” (p.40)
Consumerismul alienator-acaparator (faţă de care Carmen Firan are o atitudine ironică), ,,a avea” în detrimentul lui ,,a fi”, coboară de pe piedestal o lume pe care unii ar fi tentaţi să o considere perfectă. Înrobit material, americanul de rând este castrat sufleteşte: ,,Macaroanele cu brânză te fac fericit. Gras şi fericit. S-a constatat chiar că cei slabi intră mai uşor în depresie decât supraponderalii, cu mina lor jovială şi mulţumită, încurajaţi să se simtă confortabil în corpul lor şi lipsiţi de complexe. Consumul trebuie încurajat cu orice preţ. Orice, oricât de mult, încontinuu. O societate tonică şi prosperă, în care consumul patologic combate patologia psihicului. Shoppingul este terapeutic, spunea acum câteva zile o crainică pe CNN, mai ales dacă plătiţi cash […].” (p.35).
S.U.A. este un uriaş conglomerat cultural şi identitar. Adaptarea la sistem face diferenţa dintre a fi şi a nu fi. Cum societatea este una de tip carnasier, inhibitivă, numai cei puternici îi rezistă. De altfel, întreaga existenţă e percepută ca un uriaş business. E interesant de urmărit felul în care scriitoarea Carmen Firan (care a învăţat, nolens-volens, să gândească în termeni de marketing: a vinde profitabil povestea) pendulează între cele două personaje principale, Mimi şi Fred, în seama cărora pune multe dintre concepţiile sale de emigrant provenit dintr-o cultură minoră, ce poartă cu sine toate tarele şi complexele care derivă din aceasta: ,,-Dacă am trăi într-o lume normală, cartea ta ar trebui tradusă şi împinsă în Vest. Ar face vâlvă, îţi spun eu. Ce înseamnă succesul aici? Cultură mică, ţară bine ferecată, ăia nici nu ştiu că existăm. Plutim ca bucăţelele de hârtie într-un ibric. Nu te-ar interesa o competiţie adevărată? Să te confrunţi cu scriitori cu adevărat mari? Vezi, noi ne comparăm între noi şi reiese că Popescu e mai mare ca Ionescu. Competiţia e în altă parte.” (p.66), sau ,,[…] vii dintr-o cultură minoră, limbă necirculată. Ai nevoie de proptele mari. Ori de mari compromisuri.” (p.90), sau ,,E neprofitabil şi, de altfel, provincial să rămâi înţepenit în obsesiile locale.” (p.67).
În subsidiar, tema evreităţii, al cărei exponent este Edi, originar din România, funcţionar bancar, holtei din Brooklyn. Problema evreiască este abordată atât din perspectiva prosperităţii comunităţii mozaice din State (kibuţurile, afacerile, solidaritatea de grup), cât şi din aceea a condiţiei de paria a evreului în vremea Epocii de Aur, când dictatorul Ceauşescu îi folosea pe iudei ca ,,monedă” de schimb (5000 de dolari pentru orice evreu ,,exportat” în Israel): ,,Sâmbăta străzile erau înţesate de familii îmbrăcate în alb şi negru, ducându-se şi venind de la sinagogă. Bărbaţii cu kippah sau pălărie, în costumele şi cu perciunii tradiţionali, ele cu fuste lungi, voaluri sau pălăriuţe, iar copiii imitându-le îmbrăcămintea.” (p.44)
În privinţa regimului comunist, Carmen Firan procedează la un remember necesar în ceea ce-i priveşte pe poeţii de curte, pe ciracii cenzurii, pe infiltraţii securişti în rândul scriitorilor, pe cei care au ales să facă pactul dezonorant cu ideologia de extremă stângă etc. Bucureştiul (un ,,acasă” himeric) revăzut de Fred cu ocazia lansării cărţii sale (un fiasco total) este la fel de alienant ca şi New York-ul, diferă doar contextul (,,Unde e locul meu?”–p.178). În capitala României, unde democraţia pare a fi o mare căzneală spre nicăieri, diferenţele dintre ,,Înainte” şi După” (p.187) sunt abia sesizabile: pauperitatea omului de rând, paragina generală, ambuteiajele, publicitatea electorală, câinii vagabonzi, starea deplorabilă a drumurilor, corupţia generalizată, proliferarea băncilor, cazinourilor şi a cluburilor de noapte, tarabele şi comerţul stradal, explozia de graffiti, sex shop-urile, firmele de telefonie mobilă (vorbim, dar nu comunicăm), agenţiile de turism care promit paradisul iluzoriu etc. Nu tot ce vine însă dinspre România poartă anatema, dovadă fiind ,,lobby”-ul pe care scriitoarea îl face produselor Gerovital pe care Mimi le recomandă în clinicile de sănătate pe care ajunge să le conducă în New York.
Sub aspect micro, blazarea în cuplu şi emanciparea femeii: ,,Contează mult cum râde o femeie când îşi dă drumul, spune mult nu doar despre gradul ei de educaţie, ci şi despre comportamentul în pat. Cele care hohotesc sunt greu de satisfăcut.” (p.70). Abundenţa scenelor erotice din roman, pe lângă dezinhibiţia lui Carmen Firan de a aborda orice fel de subiecte, trădează nevoia acută de ,,celălalt”, eliberarea periodică de povara sinelui şi de sub presiunea angoaselor. Nu desfrâul e sancţionat ca fiind soluţia imorală, ci, paradoxal, eşecul, indiferent de formele sub care apare: ,,[…] eşecul e imoral. Cine vorbeşte de caracter? În ce lume crezi că ai poposit? Ai auzit de oportunitate? Ei, eşti în lumea oportunităţilor.” (p.89), sau ,,-Aici e puţină înţelegere pentru ratare […]” (p.112). O spune pe şleau personajul Sebastian Solomon, profesor universitar, scriitor mediocru, românul abil care face avere în America din vânzarea unor poveşti siropoase (,,sex, crimă religie”-p.90) sau din interviurile uşor teatrale despre Revoluţia din 1989 (,,victimizarea politică”-idem). La polul opus, pictoriţa Anita, ce pătrunde cu uşurinţă în boema americană datorită talentului de artist şi a lipsei complexelor de inferioritate vizavi de condiţia sa de emigrant.
America este văzută de Carmen Firan şi pe partea de business (vezi parteneriatul pe care Mimi îl face cu magnatul Adam Morgan, prin intermediul verosului avocat John Sheppard) şi de high-life newyorkez. Nu este uitat nici sistemul publicitar (,,fariseismul industriei de reclame americane”-p.193), cel juridic, cel de sănătate sau cel universitar, din ultimul făcând parte Sam, omul ideilor, profesorul-filosof, emigrant ceh, porta-voce a ideilor lui Carmen Firan despre puterea cuvântului: ,,Ce e cuvântul rostit sau scris? […] Energie finită, consumată, moartă. Odată ce a ieşit în afară, cuvântul este supus legilor acestora din afară, se lasă interpretat, pervertit, manipulat, vulgarizat, ucis…Şi nici nu ştiu ce e mai rău – să fie înţeles şi să-şi piardă deci misterul, sau să nu fie înţeles şi să ajungă o armă în slujba nebunilor. Şi într-un caz, şi-n altul, însă, cuvântul îşi limitează forţa dacă e rostit sau scris.” (p.150).
Umbra de îndoială (concurată de omniprezenta frică) sau de regret, echivalentul perdelei de ceaţă ce se aşterne pe conştiinţe şi pe un trecut traumatic, umbra (spectrul) eşecului şi a exilului şi ,,umbra” amintirilor (desele reverii ale lui Fred despre România în prim-plan apare Dana, iubita de tinereţe –o altă umbră-, moartă la cutremurul din 4 martie 1977) sunt tot atâtea posibile interpretări date titlului romanului. Există situaţii când umbra devine personaj, personajele, la rândul lor, fiind ele însele nişte umbre: ,,Îmi visez uneori umbra. Întunecată, ca orice umbră. Şi simplă. Un contur. Inexplicabil de lungă uneori, deşirată. Nepermis de bondoacă, alteori. Ştiu că sunt tot eu. Doar proiecţia mea variază. Fac un pas spre ea, încă unul, şi umbra fuge de mine. E nevoie de multe încercări de apropiere sau îndepărtare până să intru exact în umbra mea. Dar nu mă pot plânge, de fiecare dată mă încape perfect, nu rămâne nimic din mine pe dinafară, şi nici din ea.” (p.32). Umbra mai înseamnă şi însingurare atroce, decrepitudine fizică şi psihică, boală (e cazul mamei lui Fred, atinsă de demenţă sau de paranoia lui Fred, care, în final, îl va împinge la sinucidere), mărire şi decădere (evoluţia fulminantă a lui Mimi, urmată de faliment şi-apoi de relansare), pierderea lui Fred în carnetul albastru de notaţii (în care-şi consemnează ezitările, neliniştile, neputinţele, vinile şi spaimele) sau în scrisorile imaginare adresate lui Mimi, ideea de ghost writer (aceeaşi Mimi pătrunde pe piaţa cărţii americane cu un volum autobiografic superfluu), România (o ţară cândva prosperă) rătăcită în degringolada haoticei tranziţii postdecembriste sau conturul efemer al trupului lui Fred strivit de caldarâm după ce plonjează pe fereastra unui zgârie nori din Central Park (un posibil subiect de film hollywood-ian cu încasări record de box-office).
Evadarea din infernul comunist şi pretinsa cucerire a paradisului american, sunt, pentru protagoniştii Umbrei pierdute, plonjări în abis. Dincolo de ziduri din cărămidă sau beton sunt zidurile-bariere sufleteşti, poate mai greu de trecut decât primele.
Carmen Firan,
Umbra pierdută,
Iaşi, Editura Polirom, 2018, 221p.
