După ce află de erupția Vezuviului, Iosif Blaga telegrafiază îngrijorat la Napoli, iar gazda de acolo îi răspunde să vină cu toată încrederea. Iată că se putea comunica bine și prin depeșe, care erau telefoanele mobile din Belle Époque (cuvântul vine de la se dépêcher, „a se grăbi”).
Despărțirea grupului de elevi brașoveni de Roma nu-i ușoară, pentru că, spune profesorul de română și latină, cu conștiința națională trează, dacă „puterea de vrăjire” a orașului e resimțită de toată lumea, pentru români ea „este mai mare, mai pătrunzătoare”. Ca să ajungă la țintă pe lumină, ar fi utilă însă o schimbare a biletului de la trenul personal, la expres. Neobositul conducător al grupului nu-și permite să facă risipă, așa că aleargă pe la autorități pentru reducerea costurilor. Ajunge până la Direcția generală a căilor ferate. „M-am și prezentat”, spune el, gata să se lupte pentru elevii lui, iar aici: „Nu prea găseau dispoziții pozitive de a-mi încuviința cererea, dar au făcut ce-au făcut și ne-au acordat favorul cerut.” În spiritul epocii, legea bunului simț sau simțul situației este mai presus de administrație.
Dacă e să alegem un tipar sufletesc dominant al oamenilor de pe la 1900, el este cel descris de Iosif Blaga la despărțirea de unul dintre cei care avusese grijă de grup la Roma, domnul Ieșinschi. Acesta, observă profesorul, e „plin de bucurie că ne poate face un serviciu”. Un lucru pe care pe care l-am întâlnit în mai toate documentele și mărturiile din Belle Époque. Cu corolarul lui, recunoștința celui ajutat, care vine firesc și nu e resimțită ca povară, ci ca o nouă și frumoasă legătură sufletească: „Îi datorăm mare mulțumită pentru iubirea ce ne-a acordat. Ne aducem cu multă plăcere aminte de dânsul”. Nu sunt doar vorbe.
Pe măsură ce se trenul apropie de Napoli, neliniștea crește, odată cu praful. Inițial, spre îmbărbătarea călătorilor, praful e comparat cu cel care „se ridică pe urma tramvaiului, mergând de la Brașov spre Săcele”. (Motiv de mândrie pentru brașoveni, tramvaiul, alintat de localnici cu numele de „Cărăbuș”[i], funcționa cu aburi și era primul din România, pus în funcțiune în 1892, astfel că e firesc să apară în povestea lui Iosif Blaga). Dar, ca-ntr-un film cu suspans, praful devine tot mai dens „căci nu se mai vedea nimic pe lângă tren”, iar cu vreo 30 de km înainte de Napoli „devine nesuferit”, începe să pătrundă și în compartimente, gata să-i înăbușe pe călători. Este cenușa de la Vezuviu. Pentru prima dată organizatorul vorbește despre o anume tensiune în grup, presupun că mai degrabă din partea colegilor decât a elevilor, dar o face într-o adorabilă manieră impersonală: „Se vorbește de primejdii –, de reîntoarcere cu trenul proxim; se fac imputări [s.m.]”. Nu e greu de ghicit cine primește imputările. Oricum, conductorul îi asigură că totul e bine,„nessun pericolo”, doar că brașovenilor le e greu să se „întărească la suflet”. Însă la o cotitură, în apropiere de Napoli, ploaia de cenușă încetează și, când vagonul șaguniștilor iese la lumină, călătorii își redobândesc pe loc veselia. Una dintre trăsăturile oamenilor de atunci este că nu fac niciodată rezerve de supărare.
„Ni se dă să vedem aievea un oraș roman!”
Relatarea despre Napoli seamănă cu cea din scrisorile către Titu Maiorescu ale lui Ioan Slavici, ardelean și el. Pentru locuitorii din Austro-Ungaria, gospodari ordonați și organizați, Napoli pare un loc pestriț, gălăgios, murdar și obositor. Iată sosirea lui Slavici cu un sfert de veac înaintea lui Iosif Blaga: „Sosind la gara din Neapoli, sgomotul era amețitor. Conductori, hamali, birjari și public – toți țipau. […] Și intrând în oraș sgomotul creștea din ce în ce, iar în cele din urmă am intrat în strada Molo, care urcă spre castelul St. Elmo […]. Aici e zi și noapte ca la moși. […] Și trebuie să știți că precupețul napolitan nu strigă, ci țipă ca și când i-ar fi scoțând cineva una câte una măselele din gură”. În ce-l privește pe Iosif Blaga, e sensibil mai degrabă la vizual decât la auditiv și e șocat de rufele „puțin albe, ce seamănă mai mult a sdrențe” agățate de la o fereastră la alta și de alt detaliu unic, după experiența lui: „Multe case nu sunt văpsite la fel în toate etagele. Variație. Acolo adecă se pot cumpăra casele cu etagiul. La o casă cu 5 etage pot fi 5 proprietari. […] Dacă nu se pot înțelege proprietarii, bunăoară, să văpsească și să întrețină casa la fel, pe dinafară, face fiecare cum îl taie capul”. Dacă Slavici are probleme mari până să-și găsească un loc de dormit, grupului brașovean îi merge mult mai bine: sunt așteptați, conform înțelegerii telegrafice, de Dr. Toll, „un bărbat tânăr, cult și simpatic” care îi conduce la un hotel, Vermuth, în Via del Pretis, și mănâncă în Piața Nicola Amore 6 (dacă veți dori cumva să o luați cândva pe urmele lor). Dar urbea e mai tristă decât la Slavici: „Ploaia de cenușă îi dase un colorit posomorât și o făcuse mai murdară, cum e altădată numai în unele părți. Pe strade erau șiruri de grămezi de cenușe adunată, cum este pe la noi iarna zăpada. Risipită pe strade încă era destulă. Era plin pe coperișe, și pline erau și scările și coridoarele caselor de cenușe. Din cauza aceasta om curat nu era de văzut pe stradele Neapolei. Cenușa aceasta, de o culoare castanie-închisă, ca făina cea mai fină, străbătea prin haine până la piele. […] O frunză curată, în culoarea sa verde nu vedeai”.
În aceste condiții, vizitarea Pompeiului îi impresionează pe călători cu atât mai direct și, după ce intră pe Porta Marina sufletul le e „cuprins de vii fiori”: „Ni se dă să vedem aievea un oraș roman! Și cu ce jertfă s-a dobândit acest favor…” După o cercetare amănunțită a străzilor și caselor, în care se amestecă uimirea și compasiunea, ies tot prin Porta Marina, uitându-se mereu îndărăt „ca și cum ne-am fi despărțit de cei mai intimi ai noștri”. Apoi, datorită erupției recente, la Boscotrecase au ocazia să vadă cu ochii lor lava: „Groaznic fenomen inundația asta de foc! De pe vârful Vezuviului până jos în vale, departe, era în multe locuri încă fum. […] În unele părți lava era strânsă de tot, iar în altele, așa fel, că aruncând hârtie acolo, se aprindea îndată și ardea cu flacări. Se aprindeau și țigările. O dogoreală de nesuferit vibra în atmosferă. Casele erau inundate până la ferestrile etagiului prim”. Lava este destul de întărită ca să se poată merge pe ea, dar nu e deloc ușor, pentru că e fărâmicioasă ca zgura de fier, cu care seamănă și la culoare. La gara Annunciata, unde așteaptă trenul spre Napoli, un ultim suvenir gratuit de la Vezuviu: „Ne-a apucat o ploaie de cenușe, de ne-a făcut pe toți ca de râs”.
Capri, în schimb, e o excursie plină de viață. În port, câțiva localnici își câștigă pâinea cea de toate zilele cufundându-se „ca peștii” în mare, ca să scoată monedele aruncate de turiști acolo, iar alții îi transportă cu barca pe oaspeți până la vapor, una dintre caracteristicile acestui port fiind că nu te puteai îmbarca direct. Pe vapor, șaguniștii cântă „Deșteaptă-te Române”, cântec care era interzis oficial pe vremea când era bunicul meu la Șaguna, deci în momentul excursiei lui Iosif Blaga, la fel ca pe vremea când am făcut și eu liceul, deși îl cântam la cor, tot neoficial. Insula Capri își etalează frumusețile naturale, cu grădinile de portocali și lămâi și vița-de-vie din care se face vinul de Capri, cu Grotta Azzurra (o vizitează doar unii, pentru că e scump), cu piața din vârful insulei în jurul căreia e plin de prăvălii.
La întorcerea spre port marea e atât de zbuciumată încât călătorii trebuie să se țină bine ca să nu se rostogolească („ca să nu te prăstăvălești”) pe punte sau în valuri, dar, spune povestitorul, „cu toate acestea pe nimeni nu-l apucă spaima, ci la momentul critic fiecare țipa și râdea cu hohot”. O imagine simbolică a oamenilor începutului de secol 20. În cele patru zile de Napoli vizitează domul San Genaro, bisericile, acvariul „cel mai renumit din lume, unde vezi minunățiile de ființe din mare trăind în societatea lor”, Muzeo Nazionale, cu o colosală colecție arheologică și iau funicularul ca să urce pe colina San Martino.
„Am sosit sănătoși!”
Călătoria spre Florența și Veneția continuă după tiparul deja știut: probleme de transport mereu rezolvate în favoarea călătorilor. De pildă la legătura Roma Florența: „În gară ni se spune că la trenul accelerat este un singur vagon cl. III la care nu au dreptul societățile care călătoresc cu favor. Protestarăm! Am apelat la inspectorul care, de dragul nostru, a mai pus și un al doilea vagon cl. III…” În cele două zile de Florența brașovenii vizitează din nou o mulțime de muzee (arheologic, egiptean, etrusc), galeriile Uffizi și fac un drum la Fiesole, socotind orașul „un cuib al frumuseței și artei. Descrierea Veneției, ultimul oraș vizitat, unde stau trei zile, capătă accente elegiace, din sonetul eminescian pe care profesorul de română îl știa cu siguranță pe dinafară. Dar norocul, care i-a însoțit pe tot parcursul călătoriei, face ca grupul să primească un cadou final neașteptat, „sărbătoarea sărbătorilor”, ziua Sfâtului Marcu: „Partea cea mai frumoasă au constituit-o festivitățile ce s-au dat sara pe Canal Grande. Gondolele erau iluminate. Întreg canalul avea o înfățișare feerică. Mai multe societăți de cântări concertau […] Concertele, în liniștea mării sunt fermecătoare la extrem”.
Vineri, pe 27 aprilie 1906, brașovenii pornesc pe lungul drum spre casă, fără alte opriri, doar cu câteva întârzieri, mereu compensate de înțelegerea și amabilitatea funcționarilor de la căile ferate. Etapa de la Pesta spre Brașov e lungă și grea, dar se parcurge fără întrerupere, „ca să putem fi Luni dimineața la prelegeri, profesori și școlari!” Iar strigătul de victorie final trădează abia acum emoțiile și grijile pe care pesemne că le-a avut Iosif Blaga de-a lungul excursiei: „Am sosit sănătoși!”
Limbajul dării de seamă, cum cu modestie își numește profesorul memoriile de călătorie mi-a amintit de unele cuvinte și expresii pe care le-am auzit în copilărie de la tata mare: m-a agrăit (m-a abordat și mi-a vorbit – de fapt o expresie fără echivalent în româna actuală), a da pace, cicerone,cvadrat, țărmure, la moment etc. Ideile călăuzitoare sunt europenism, toleranță, curiozitate artistică, recunoștință, curaj, hotărâre, cinste. Din tot ce li se putea întâmpla rău, un singur școlar și-a scrântit un deget, la coborârea de pe vapor, la Napoli, și mai toți au avut rău de mare la întoarcere, de la Veneția la Fiume. În rest, totul a mers ca pe roate. Și chiar dacă roțile de la 1906 se învârteau mai încet decât cele de azi, sunetul lor era vesel și dătător de încredere. Excursia durase 24 de zile, dar amintirile, pentru toată viața, vor folosi la „alinarea înălțătoare a sufletului, creându-ne momente plăcute de câte ori ne transportăm în acele locuri”.
Călătoria prin Italia organizată de Iosif Blaga e unul dintre acele multe lucruri mici care-l fac pe Horia Teculescu, alt șagunist, coleg de clasă cu Lucian Blaga, să considere Brașovul: „capitala estetică a Țării românești” și, la fel de important, „locul unde s-a frământat mai multă trudă în sbuciumul nostru spre mai bine”. De fapt acest zbucium era general la oamenii din Belle Époque. Marele Război i-a pus capăt.
[i] A se vedea Gruia Hilohi, Alexandru Daneș și Jonas Andras, Calea ferată suburbană Brașov – Satulung. Brassó-Hosszúfalusi Kózúti Vasút”, ediție bilingvă.
