Recent, într-o sâmbătă pe la ora 17, pe când stăteam în casă topită de o caniculă de 45 de grade afară (32 în interior), la care aerul meu condiționat din fereastră nu mai făcea față, primesc un telefon de la administrația blocului, cu știrea „Tonight we won’t have electricity” (diseară nu avem electricitate). „Tonight” – m-am gândit -înseamnă toată noaptea fără electricitate, fără apă, fără nimic în afară de caniculă! Am întrebat-o pe administratoare la ce oră se închide curentul și cât va dura, pentru că, în cazul meu, trebuie să găsesc un loc unde să mă mut. Mi-a răspuns că nu știe amănunte, dar când le va afla mă va ține la curent, adăugând că, din tot blocul, numai pe mine m-a sunat, pentru că știa că am un aparat de oxigen de care depind. La aerul condiționat electric nu se gândise.
Tare-s bune, uneori, confuziile! Nu folosesc un aparat de oxigen, ci un pulverizator de apă care-mi umezește căile respiratorii. N-am contrazis-o, dimpotrivă, am fost fericită de confuzie și m-am gândit imediat unde m-aș putea „refugia” pentru o noapte pe timp de pandemie.
Am un mic hotel în apropiere, dar cum să mă cazez acolo când nu e voie să te duci la niciun restaurant? În plus, hotelul n-are telefon, rezervațiile se fac numai prin email, deci nu știam dacă era deschis. Am sunat-o pe o prietenă care locuiește la numai 40 km distanță de mine și am întrebat-o dacă m-ar primi. A acceptat, are o camera separată, are și umidificator, doar pîine să-i aduc, altfel are de toate.
Am început să-mi strâng într-o sacoșă lucrurile pentru „voiaj”. La temperaturi ridicate, moleculele se mișcă mai repede, dar mintea mai încet. Și picioarele. Am cules obiectele necesare, pentru doar câteva lucruri am făcut vreo douazeci de drumuri prin casă, prăbușindu-mă după fiecare în fotoliul de lîngă aerul condiționat.
La un moment dat, văzând că tipa nu mă cheamă, am hotărât – deși mintea-mi mergea cam încet, s-o sun eu. După ce am trecut prin transfer de la un robot la altul, în cele din urmă am dat de ea. Și-a amintit deodată de mine, cu lentoarea minții la caniculă, și mi-a comunicat că electricianul e pe drum. „E doar o reparație locală?” întreb. „Da, zice, dar nu știu cât va dura și v-am dat numai dv telefon, pt că aveți aparatul de oxigen (iarăși n-am contrazis-o). Vă sun când vine electricianul”.
Era deci vorba de o reparație locală, poate că nu va dura toată noaptea, mi-am spus. Doar că trebuia să știu exact când se întrerupe curentul ca să pot coborî cu liftul, nu să mă car cu sacoșele pe scări de la etajul 16 la subsol, unde e parcată mașina mea.
M-am așezat în fotoliu, cu ghiață pe frunte, și am considerat două alternative: sau cobor și mă mut la prietena mea fără să știu dacă și când se va închide curentul, sau aștept telefonul administratoarei care, fie confundă un umidificator cu un aparat de oxigen, fie uită să sune.
Stau eu cu sacoșele lângă mine, plus pâinea din punga din congelator pe frunte, să mă răcoresc, și după 45 (de grade, sau de minute? nu mai știu, mintea mea era încetinită!) sun din nou, mirându-mă că administratoarea lucrează așa târziu sâmbătă seara. Trec iarăși prin lanțul de roboți și ajung la ea. „A venit electricianul?” întreb. „A!” (iar și-a amintit de mine, sărăcuța). „Tocmai voiam să vă sun, reparația nu mai e astă seară”. „Și când va fi”? ” Nu știm, vă anunțăm”.
O sun pe prietenă și-i spun că deocamdată totul s-a anulat. Păcat, s-ar fi bucurat să mă aibă musafir. Vorbeam, amândouă, cu încetinitorul. Așa-i clima Canadei: sau minus, sau plus 35 de grade. Pe care o preferi? Nu-i de mirare că și în lift și peste tot numai de vremea de afară se vorbește!
N-am despachetat. După o săptămână, dacă am văzut că nu se întâmplă nimica, am profitat de o zi mai răcoroasă și strâns totul. Poate că administratoarea a făcut o confuzie cu reparația, ca cea cu pulverizatorul de apă considerat aparat de oxigen, mi-am spus. Căldură mare, mon cher!
Desene de Adelaida Mateescu
