Până la urmă am insistat atât de mult, încât mi-a adus un tricou vechi. Era un tricou polo alb, dintr-un flanel moale, neted, cu un model albastru fin. Era chiar tricoul cu care era îmbrăcat în ziua când m-a răpit. Nu știam dacă uitase asta sau dacă, în paranoia lui, voia să scape de el. Din materialul acesta i-am făcut lui Barie o rochie de cocteil, cu bretele subțiri din ață și cu un elegant top asimetric. Dintr-o mânecă, folosindu-mă și de un șnur pe care l-am găsit printre lucrurile mele de școală, mi-am confecționat un etui pentru ochelari. Mai târziu am putut să-l conving pe făptaș să-mi dea prosoapele de bumbac care deveniseră albastre de la spălat și pe care le folosea drept cârpe. Din ele i-am făcut lui Barbie o rochie de bal, folosind un elastic subțire pentru talie.
Mai târziu am confecționat din sârmă suporturi pentru oale și din bucăți de hârtie pe care le îndoiam, mici obiecte de artă. Făptașul mi-a adus în celulă andrele și croșete cu care exersam la împletit și croșetat. În timpul școlii primare nu învățasem să fac corect asta. Dacă făceam o greșeală îmi pierdeam repede răbdarea. Acum aveam tot timpul din lume, nimeni nu mă corecta și puteam s-o iau mereu de la capăt, până când îmi ieșea perfect ceea ce lucram. Lucrul acesta de mână a fost ca un colac de salvare pentru psihicul meu. Mă proteja să nu-mi pierd mințile din pricina lipsei de activitate în care fusesem aruncată. Și astfel puteam să cad într-o stare aproape meditativă, gândindu-mă la părinții mei, în timp ce le confecționam mici cadouri pentru vremea când voi fi din nou liberă.
Față de făptaș nu aveam voie să pomenesc nici un cuvânt cum că aș confecționa ceva pentru părinți. Ascundeam de el desenele cu ei și îi pomeneam rar: căci reacționa mereu plin de indignare când aduceam vorba de viața de afară, de viața de dinaintea încarcerării mele.
— Părinții tăi nu te iubesc, nu le pasă de tine, căci altminteri ar fi plătit banii de răscumpărare, îmi arunca tot mai enervat, când îi spuneam cât de mult îmi lipseau.
Apoi, undeva prin primăvara anului 1999, a venit și interdicția: nu mai aveam voie să-mi pomenesc părinți, nici să spun ceva despre ceea ce trăisem înainte de prizonierat. Nimic despre mama, despre tata, despre surori și nepoți, despre școală, despre ultima excursie la schi, nimic despre aniversarea mea de zece ani, despre casa de vacanță a tatei, nimic despre pisicile mele. Nici despre casa noastră, despre obiceiurile mele, despre magazinul mamei. Nimic despre învățătoarea mea, despre prietenii mei de la școală, despre camera mea. Tot ceea ce fusesem înainte devenise tabu.
Faptul că-mi interzisese să vorbesc despre fosta mea viață era o componentă permanentă a vizitelor sale în celulă. Când aduceam vorba despre părinții mei, făcea crize de nervi. Dacă plângeam, îmi stingea lumina și mă lăsa în întuneric foarte mult timp, până când eram din nou „cuminte“. A fi cuminte însemna să fiu recunoscătoare că el „mă eliberase“ de viața de dinainte de prizonierat.
— Eu te-am salvat. Acum îmi aparții, îmi spunea întruna.
Sau:
— Nu mai ai familie. Eu sunt familia ta. Eu sunt tatăl tău, mama ta, bunica ta și surorile tale. Acum eu sunt totul pentru tine. Nu mai ai trecut, mă bătea el la cap. Îți este mult mai bine cu mine. Ai noroc că te-am luat și că mă îngrijesc atât de bine de tine. Ești a mea. Eu te-am creat.
Natascha Kampusch
3096 de zile
Povestea tinerei răpite la 10 ani, ținută captivă vreme de 8 ani
„Acum mă simt îndeajuns de puternică încât să spun întreaga istorie a captivității mele.“
Cu Heike Gronemeier și Corinna Milborn
Traducere și note de Cristina Cioabă
Colecția Memorii/Jurnale
Humanitas, 2020
