Treizeci de ani de la mineriade, treizeci de ani de fesenism

Cei treizeci de ani de postcomunism ai României stau sub semnul anului 1990: lunile de atunci au modelat viitorul care a devenit prezentul în care suntem prizonieri. Personajele şi faptele de atunci pot să pară istorie, dar semnele lor sunt înscrise în corpul societăţii noastre, imposibil de şters, imposibil de ignorat.

Mineriadele sunt o secvenţă esenţială din acest film memorabil al anului 1990. Ele nu sunt doar un exerciţiu de provocare şi de represiune, ci şi modul în care fesenismul , triumfător pe 20 mai 1990, a înţeles să realizeze, pe viu şi în transmisiune directă, o vastă şi terifiantă operaţiune de reeducare colectivă a unei întregi naţiuni.

În Ion Iliescu şi în FSN, românii până nu demult constructori devotaţi şi conştienţi ai societăţii socialiste multilateral dezvoltate găsiseră imaginea propriei lor obsesii politice. În fond, ceea ce mulţi dintre compatrioţii noştri visau să se înfăptuiască era un ceauşism fără ceauşescu, o revenire la acea epocă edenică de belşug comunist de dinainte de prăbuşirea ultimului deceniu de socialism real. Unanimitatea care s-a manifestat la 20 mai 1990 a reprezentat plebiscitarea unui curs politic care propunea o schimbare în linia continuităţii.

Şi pentru ca această ordine a fesenismului să poată domni era nevoie ca elementele turbulente şi reacţionare care nutreau iluzia unei rupturi de adâncime să fi lichidate, odată pentru totdeauna. Reacţia, furibundă, la textul “ Proclamaţiei de la Timişoara” dovedea că acest autentic manifest al libertăţii ameninţa edificiul pe cale de a se naşte. Piaţa Universităţii era un alt epicentru al revoltei: povestea ei este povestea stigmatizării şi demonizăriii spaţiului fragil în care se încerca reconstituirea pluralismului însuşi.

Faţă de aceste insule de contestare,izolate în oceanul de entuziasm decerebrat al României iliescene, regimul de la Bucureşti al anului de graţie 1990 a aplicat metodele şi strategiile familiare acelora dintre membrii CFSN care îşi începuseră carierele în teribilul interval postbelic. Ca şi în perioada 1944/ 1947, scopul era cel de a distruge, definitiv, opoziţia democratică şi aliaţii ei. Violenţa de stradă fusese, în tradiţie leninistă, deja utilizată în ianuarie 1990.

Mineriada din iunie 1990, definibilă în termenii juridici drept crime împotriva umanităţii, a însemnat o elaborată punere în scenă destinată să atace, frontal şi decisiv, nucleul acelei Românii pe care fesenismul o detesta. Ţintele de pe această hartă a terorii nu au fost întâmplătoare: sediile de partide politice democratice, ( cu memorabilele replici urmuziene ale minerilor investigatori), redacţiile de publicaţii independente, Universitatea din Bucureşti.

Cât despre mineri, cei investiţi cu sarcina patriotică de a curăţa România de inamicii ideologici, ei întruchipau, pentru Ion Iliescu şi românii asemenea lui, însăşi imaginea muncitorimii revoluţionare şi conştiente: elogiul imund al şefului de stat , prin care barbaria este salutată, oficial, evocă întâmpinările comuniste şi naţional- socialiste la adresa maselor înarmate de luptători.

Graţie mineriadelor şi graţie mistificării electorale de pe 20 mai 1990, fesenismul a câştigat acel interval de timp esenţial pentru opera de întemeiere a noului stat. România de astăzi este, constituţional şi simbolic, ridicată în anii care urmează barbariei de la 1990. Longevitatea acestei grupări cleptocratice care este PSD reflectă longevitatea unui stat care trăieşte în simbioză cu fesenismul şi succesorii săi.

Mineriadele au permis naşterea ordinii prin care această reţea de complicităţi politice, economice şi infracţionale a marcat, decisiv şi dramatic, traseul nostru colectiv. Ambiguitatea morală şi marasmul etic în care vieţuim, după treizeci de ani, vin din acel moment fondator. Alegerile din 20 mai 1990 şi mineriadele sunt fundaţia unei construcţii care durează, aproape intactă,în pofida şansei extraordinare de a fi, în cele din urmă autentic occidentali.

Carierele domnilor Valer Dorneanu sau Marian Enache duc de la fesenism la Curtea Constituţională: aceştia sunt gardienii democraţiei liberale în România. În poza de familie de după trei decenii, chipul fesenismului este chipul nefardat al statului care nu s-a reformat cu adevărat niciodată.