Maria Pillat-Brateş, nãscutã Procopie-Dumitrescu, a venit pe lume la 25 iulie 1882. Tatãl ei, Ion Procopie-Dumitrescu, a fost primar al Bucureştiului în 1877-1878 şi în 1901, iar în aceastã calitate a refãcut biserica Silivestru, a construit şcoala Silvestru şi halele din Piaţa Unirii şi a realizat canalizarea Dâmboviţei. Mama, Ecaterina, nãscutã Iliescu, era fiicã de doctor. Maria a avut o sorã, pe Julietta, cãsãtoritã mai târziu Teodorini, care si-a manifestat talentul în gravurã, şi trei fraţi, Justinian şi Florian, care au urmat Dreptul, şi Eugen, care a fost compozitor şi care a pus pe muzicã ciclul de poeme Cântecele stepei de Ion Pillat. A fãcut în particular clasele primare şi secundare, a studiat pianul şi a luat lecţii de desen şi perspectivã cu Costin Petrescu şi lecţii de desen şi picturã cu Jean Steriade. Printre pictorii ei preferaţi se numãrau Giotto, El Greco, Mannet, Cézanne, Marquet, Luchian, Pallady, Ressu. La îndemnul lui Jean Steriade, a debutat în 1914 la Salonul Tinerimii Artistice, sub pseudonimul I. Brateş (Brateş era numele unui afluent al Prutului, din vecinãtatea Havârnei, moşia pãrinţilor ei). În cãlãtoriile de studiu, a vizitat Louvre, Jeu de Paume, muzeul Luxemburg (Paris), Prado (Madrid), muzeul El Greco (Toledo), Galeriile de artã din Florenţa. S-a cãsãtorit cu poetul Ion Pillat în 1915 şi a avut doi copii, pe Pia (1916) şi pe Dinu (1921). Alãturi de soţul ei a fãcut cãlãtorii în Franţa, Spania, Italia, Iugoslavia, Grecia, Germania, Cehoslovacia. Artista s-a manifestat activ între cele douã rãzboaie mondiale, cu participãri în epocã la expoziţii colective şi individuale, în ţarã şi în strãinãtate, fiind deosebit de apreciatã de criticii vremii, George Oprescu, Alexandru Busuioceanu, Ion Frunzetti, Ştefan Neniţescu, printre mulţi alţii dar şi de maeştrii artelor frumoase, precum Nicolae Tonitza, Olga Greceanu, Ion Ştefãnescu, etc. Concomitent s-a devotat unor cauze umanitare, În timpul primului şi celui de al doilea rãzboi mondial a fost sorã de caritate a Societãţii de Cruce Roşie a României la spitalul de ochi din Iaşi (1916-1917) şi respectiv la Spitalul Sf. Sava din Bucureşti (1941). Alãturi de pictoriţe ca Olga Greceanu, Nuni Dona, Rodica Maniu, Lucia Demetriad-Bãlãcescu, Wanda Sachelarie-Vladimirescu, etc. a fost o reprezentantã de marcã a artelor frumoase realizate de femeile artiste ale vremii. Cariera ei în plinã ascensiune a fost brutal curmatã în 1949, când a fost arestatã ca fostã moşieriţã şi închisã într-un penitenciar din Botoşani, iar apoi trimisã pentru cinci ani cu domiciliu forţat la Miercurea-Ciuc.
Dupã eliberare, în 1957, a fost reconfirmatã ca membrã a Uniunii Artiştilor Plastici şi a Sindicatului aferent dar nu a mai putut deschide nici o expoziţie personalã şi i s-au refuzat constant colaborãrile la expoziţiile colective de picturã. S-a stins din viaţã în noaptea din 5 spre 6 iunie 1975. Tablourile ei au revenit în galeriile de picturã abia dupã mai bine de o jumãtate de veac. În 2003, acuarela Peisaj a figurat în expoziţia Doamnele artelor frumoase româneşti afirmate interbelic la sala muzeului Cercului Militar din Bucureşti şi ulterior a fost inclusã de Ioana Cristea şi Aura Popescu în albumul cu acelaşi nume, apãrut în ed. Monitorul Oficial, Bucureşti 2004. În intervalul 9 martie – 7 aprilie, 2006, din iniţiativa şi sub patronajul Galeriei Dialog, Ruxandra Garofeanu, critic de artã şi consilier cultural la Primãria sectorului 2 din Bucureşti, a organizat prima expoziţie retrospectivã: Restituiri – Maria Pillat-Brateş, la Galeria Dialog, oferind publicului prilejul de a vedea opera unei artiste uitate. Au fost expuse 70 de lucrări: acuarele şi desene din colecţiile Muzeului Naţional de Artă, ale Muzeului de Istorie al Municipiului Bucureşti, ale Cabinetului de Stampe din cadrul Bibliotecii Academiei Române, ale Muzeului Naţional al Literaturii Române şi din colecţii particulare. În intervalul 31 mai – 8 iunie 2006, Muzeul Naţional al Literaturii Române a găzduit în Rotonda 13 Expoziţia de acuarele şi desene: Maria Pillat-Brateş. Au fost expuse 21 de lucrări. De asemenea pe 2 iunie 2006, în sala Rotondei a avut loc şi simpozionul Arta şi credinţa în familia Pillat, prilej cu care s-a evocat şi personalitatea pictoriţei. Pe ziua de 7 decembrie 2006, la Institutul Cultural Român a fost lansat albumul Maria Pillat-Brateş – Pictură şi reverie/ Painting and Reverie, îngrijit de Monica Pillat şi Doina Uricariu şi publicat la editura Universalia. În intervalul 18- 25 februarie 2007, 12 lucrări ale Mariei Pillat-Brateş au fost expuse la Târgul internaţional de pictură, organizat de Ruxandra Garofeanu la RomExpo, Bucureşti. În intervalul 17 aprilie-16 mai 2007, cu sprijinul Institutului Cultural Român, şi Muzeul de Artă al Palatului Cotroceni a găzduit o retrospectivă Maria Pillat-Brateş.
O pomenire
Pe 6 iunie, anul acesta, s-au împlinit 45 de ani de la moartea bunicii mele paterne, pictoriţa Maria Pillat-Brateş. Aprind şi pentru ea în scris, aici, o lumânare.
Cea mai veche amintire cu bunica mea îmi vine din serile târzii de demult, când ea mã îndemna sã adorm propunându-mi o întrecere: care din noi douã putea ajunge mai repede în acelaşi vis. A doua zi dimineaţa ne trezeam întrebându-ne una pe alta în visul cãreia din noi fuseserãm peste noapte. Ne aflam la Miercurea Ciuc, eu, sositã acolo în vacanţã, ea – cu domiciliu forţat. Copil fiind, intrasem într-o poveste din care prindeam numai sfârşitul. Vedeam obrazul ei grav, pãrul alb cenuşiu luminând în penumbrã, iar ochii ei adânci ca fântânile, cu cearcãne la fel de profunde, rãsfrângeau ceva de dincolo de mine. Locuiam împreunã într-o camerã de trecere, în casa unei familii de unguri, iar din patul mare ca o plutã porneam la capãtul zilei cãtre acelaşi vis.
Plimbãrile cu ea pe dealurile şi în pãdurile învecinate, ori pe malul Oltului, tãcerile şi cuvintele ei erau pline de vraja unei melancolii care mi-a fermecat de atunci toatã copilãria. Pe drumul spre poieni, ne însoţeau câteodatã tovarãşele sale de sihãstrie, care împãrtãşeau aceeaşi soartã cu ea. Adesea cântau ori râdeau împreunã, mergând pe potecile de ţarã sau stând la o ceaşcã de ceai pe cerdac, şi nimeni nu hohotea cu atâta poftã ca bunica mea. Dar şi pe acele momente de bunã dispoziţie cãdeau umbrele îngândurãrii, astfel încât încã de micã m-a surprins asemãnarea dintre bucuria şi tristeţea care i se rãsfrângeau pe faţã.
Îmi plãcea sã-i privesc mâinile lungi cu degete subţiri, graţia cu care lua un pahar, ori închidea o uşã, eleganţa felului ei de a mânca din cele mai modeste bucate, la cea mai simplã masã. Aceleaşi mâini deveneau statuare atunci când împreunate se rugau în bisericã. Era profund credincioasã, fãrã efuziuni sau ostentaţie. Regãseam pietatea cu care stãtea în stranã în expresia chipului recules, când îmi citea din poemele bunicului meu, cu vocea ei joasã, muzicalã. Ţinea în mâini, ca pe o ofrandã, volumul de versuri şi lectura ei avea ceva solemn, meditativ.
Aceleaşi degete, când picta, i se animau de o fervoare lãuntricã, iar faţa trasã şi palidã cãpãta strãlucire.
Muream de curiozitate, pe când pozam şi ea îmi fãcea portretul, sã vãd ce prinde din mine în acuarela de pe şevalet, dar ea nu mã lãsa pânã nu era gata. Întotdeauna la urmã, chipul care se uita la mine din tablou venea, dincolo de asemãnare, dintr-o tainã. Bunica îşi pictase prin mine sufletul şi acuarela era ca visul în care ne întâlneam amândouã.
Cum avea sã mãrturiseascã într-o scrisoare cãtre fiica sa, Pia , arta era pentru ea o evadare din realitatea materialã în duh , şi descãtuşatã astfel, pictoriţa oprea din curgerea orelor florile, peisajele şi figurile, dându-le o aurã de intensã spiritualitate, care apoi îl luminau şi pe privitor. Pe şevaletul ei se perindau astfel compoziţii care captau dãinuirea, îndemnând la reverie şi, deşi bunica lucra pe furate, în intervalul scurt dintre grijile domestice ale zilei, tablourile îi ieşeau dintr-o suflare.
Spre deosebire de pictura în ulei, care face timpul reversibil, prin putinţa pensulei de a reveni şi corecta impresia de moment, acuarela e prizoniera clipei şi depinde în întregime de inspiraţia şi siguranţa primei tuşe. Poate de aceea bunica mea avea un cult pentru desenul care dãdea rigoare şi contur spontaneitãţii. Aceastã ţinere în frâu, presupunând un sever control atât al modelului cât şi al sinelui artist, îi potenţa exuberanţa şi incifra reprezentarea, care începea sã iradieze energie. Mã gândesc cã limpezimea dramaticã a poeziei lui Ion Pillat, izvorând din meşteşugita stãpânire a temperamentului prin ritm şi rimã, îşi afla poate echivalentul în tablourile soţiei sale care îşi domina patima pentru culoare prin desen. Totodatã însã o asemenea disciplinare a emoţiei nu era doar atributul unui anume stil în artã, ci oferea un model de ţinutã în viaţã, impus de familie şi societate şi dobândit prin educaţie şi culturã.
Ceea ce mã fascina la bunica mea, în acest sens, era perfecta ei discreţie, eleganţa mersului cu paşi egali, ca şi desãvârşita demnitate cu care îşi purta veşmintele de Cenuşãreasã, în cea mai neagrã restrişte. N-o auzeam niciodatã plângând sau vãitându-se, dar tãcerile ei erau dincolo de bucurie şi de jale. Mi-a povestit cã în închisoare, ca sã nu¬-şi piardã minţile, s-a apucat într-o zi sã deseneze pe pereţi cu un cãrbune figurile deţinutelor din încãpere şi gardienii, vãzându-i schiţele pe zid, i-au cerut sã le facã portrete. Eroul ei preferat era Jean Valjean şi o surprindeam adesea recitind romanul lui Victor Hugo, pentru a lua de acolo puterea transfigurãrii rãului în bine.
S-a întors din domiciliul forţat ca o învingãtoare, lãsând în urma ei un sat plin cu tablouri. Nu vorbea niciodatã de tot ce pierduse, iar când dupã eliberare, s-a instalat într-o altã camerã de trecere, în Bucureşti, în casa vagon a bunicii mele dupã mamã, a continuat sã-şi primeascã acolo prietenele naufragiate şi sã converseze cu ele la ceai, în franţuzeşte . Uneori, în rãgazul amiezii, vechile obiecte din jur o fãceau pe bunica mea sã se întoarcã spre umbrele lumii ei de odinioarã: sosirã amintiri dintr-un trecut foarte îndepãrtat – când eram adolescentã, acasã la pãrinţi – revãzând o mulţime de membrii familiei care nu mai sunt de mult în viaţã. Apoi alte scene din viaţa mea de soţie – ani ai cãror moarte prematurã se leagã de alte secvenţe – de alte imagini ale unor interioare atât de dragi care nu mai existã şi în care trãiau cei din familie pe care îi vedeam cel mai des. Şi apoi cercul se închide şi prezentul cu tot ce cuprinde vine sã-mi punã capãt reveriei – întreţinutã de mocnirea focului din sobã şi de pisica torcând lângã mine .
Acest prezent, care o smulgea din visare, o fãcea sã iasã la târguieli, sã ne gãteascã, sã spele vasele, sã picteze pe apucate, când gãsea puţinã linişte doar pentru sufletul ei. Apoi vindea din acuarele, ca sã aibã bani pentru mâncare.
Cât timp a fost închis tata , l-a aşteptat varã de varã, nepãrãsind oraşul, de teamã ca el sã nu vinã în absenţa ei. Îşi cumpãra din piaţã boboci plãpânzi de flori şi îi punea în vase smãlţuite, nu numai ca sã-i picteze cât mai ales sã-şi lege de îndoielnica lor deschidere nãdejdea cã fiul ei s-ar fi putut întoarce mai curând. Nu uit cum o datã, intrând în odaie, am gãsit-o cu capul în mâini, deodatã învinsã, pentru cã trandafirul i se ofilise înainte de vreme, iar altãdatã se luminase de speranţã, privind un mugure care se deşteptase miraculos în plinã iarnã. Dupã revenirea tatei din detenţie, s-a mai dus de câteva ori la Miercurea Ciuc, în august, îmbolditã de dorul priveliştilor pe care avea sã le picteze mai departe. Spaţiul exilului, în timp, devenise locul ei de vacanţã şi de creaţie. Uitase vicisitudinile prin care trecuse şi sufletul îi rãmãsese doar la frumuseţea peisajelor şi la nobleţea spiritualã a unor oameni pe care îi cunoscuse în suferinţã.
Când mã uit la fotografiile ei din tinereţe, cu fragmente de interioare, de ţãrmuri sau de mare din fundal, şi compar expresia de atunci de calmã fericire cu paloarea chipului ascetic din ultimii ani, îmi vin în minte cuvintele ei dintr-o altã scrisoare: mã gândesc foarte rar la trecut şi am impresia cã alta a trãit viaţa aceea şi cã noi ca fiinţã ne schimbãm şi trãim diferite vieţi complet noi şi pe care – dacã am fi ştiut dinainte – nu ne-am fi închipuit cã le vom putea parcurge cu tãrie şi seninãtate pânã la urmã…
Iar când contemplu conturul cristalin al picturilor fãcute de demult cu fluidul ceţos, dar nu mai puţin captivant al tablourilor de la sfârşit, observ cã trãsãtura de continuitate a fascinantei ei personalitãţi se întemeia pe un simţ al valorilor care i-a condus pensula şi i-a dictat ţinuta pânã la capãt.
( Monica Pillat, fragment din albumul Maria Pillat-Brateş. Picturã şi reverie)
