An de an țin numeroase prelegeri în toată țara, nu doar la colegii și universități, ci și pentru organizații civice, școli de teologie și biserici. Când sunt invitat să vorbesc la o școală sau o biserică evanghelică conservatoare, sunt chemat aproape întotdeauna pentru o dezbatere publică, unde mi se cere să discut cu un savant evanghelic conservator pe un subiect de interes reciproc, de felul: „Pot istoricii să dovedească faptul că Isus a înviat din morți?“ sau „Avem textul original al Noului Testament?“, ori „Explică Biblia în mod adecvat existența suferinței?“ Din motive evidente, acest tip de public e mai puțin interesat să asculte ce am de zis eu, și mai mult să vadă cum răspunde și îmi respinge opiniile un specialist care le împărtășește convingerile. Înțeleg asta și chiar îmi plac aceste întâlniri: dezbaterile tind să fie însuflețite, iar publicul este aproape mereu receptiv și amabil, chiar dacă mă consideră purtătorul de cuvânt periculos al părții întunecate.
În bisericile mai liberale și contexte laice, de obicei mă bucur de libertate deplină și de un public mai receptiv, curios să asculte ce au de zis cercetătorii despre istoria timpurie a religiei
creștine și despre Noul Testament dintr-o perspectivă istorică. În aceste medii vorbesc adeseori despre Isus cel istoric, expunând perspectiva rezumată în capitolul anterior – că pe Isus îl înțelegem cel mai bine ca profet apocaliptic care prevestea că Dumnezeu va interveni curând în treburile omenești, pentru a îndepărta forțele răului și a instaura o împărăție bună aici, pe pământ. După cum am văzut, această perspectivă nu era apanajul exclusiv al lui Isus, ci se întâlnea și în învățăturile altor evrei cu orientare apocaliptică din zilele lui.
(…)
Ceea care l-a deosebit pe Isus de toți ceilalți care învățau un mesaj similar a fost pretenția că a fost înviat din morți. Credința în învierea lui Isus a schimbat absolut totul. Așa ceva nu s-a spus despre nici un alt predicator apocaliptic din vremea lui Isus și faptul că s-a spus despre Isus l-a făcut unic. Fără credința în învierea lui, Isus ar fi fost o simplă notă de subsol în analele istoriei
evreiești. Credința în înviere a reprezentat începutul mișcării care l-a promovat pe Isus pe un plan supraomenesc. Credința în înviere i-a făcut, în cele din urmă, pe adepții lui să susțină că Isus a fost Dumnezeu.
Bart D. Ehrman
Cum a devenit Isus Dumnezeu. Preamărirea unui predicator evreu din Galileea
Traducere de Cornelia Dumitru
Humanitas, 2020
