Bilanț de cititoare. Ce-am citit relevant în 2019

2019 a început și s-a încheiat în zodia lui Knausgård. În primele luni ale anului am devorat ultimele patru volume din „Lupta mea”. De la Knausgård am învățat că literatura este arta de a observa detaliile din care e compusă țesătura propriei vieți, e privirea uimită a lumii în care trăim, de cele mai multe ori fără să fim conștienți de ea. Literatura anulează limitele între privat și public, între corp și lume. Despre cartea aceasta halucinantă am scris:

„Acest roman se face vinovat de încălcarea pactului literar, dublată de încălcarea pactului autobiografic. Ceea ce scrie Knausgård nu este nici literatură, nici autobiografie. Actul de a scrie modifică substanța lumii, dă formă informului, transformă ființele vii în personaje și acțiunile lor arbitrare în gesturi reverențioase, adânc semnificative. Referentul nu e nici imaginația debordantă a scriitorului, nici lumea abstractă a cunoașterii sau cea fascinantă a literaturii, ci viața trăită, cu meteorologia și cu natura ei, cu stările volatile ale individului, cu senzațiile sale inefabile care trebuie captate și inserate într-un scenariu coerent. […] Literatura reinjectează dimensiunea fluidă a trăirii cu sens, un sens imanent, care sfidează normele lumii sociale, ale istoriei, ale umanității generice.
Există cărți esențiale pentru că știu să-ți convertească intuițiile în cuvinte, pentru că dau glas și corp unor frânturi de gânduri răzlețe, care altfel ar fi rămas în stadiul de potențialitate, de pregândire, de latență. Există însă și cărți care dau glas unor intuiții pe care nu le-ai avut niciodată. „Lupta mea” le face pe amândouă. ”

Tot în 2019 am citit „Muzeul inocenței” de Orhan Pamuk- „un roman despre puterea consolatoare a lucrurilor, despre capacitatea lor de a înmagazina ceva din esența ființelor cu care au intrat în contact”.
În prima parte a anului am citit trilogia fiordurilor- Jón Kalman Stéfansson:

Povestea e spusă de cei morți, de cei care au trecut hotarul fără întoarcere, și-au păstrat vocile, dar nu se pot face auziți, și-au conservat forma trupurilor descărnate, dar nu se pot face văzuți. Povestea trebuie spusă pentru ca întunericul să nu fie atotbiruitor. Viața e un scurt răgaz, o lumină palidă într-o mare de întuneric. Moartea schimbă tot. Băiatul a fost confruntat prea devreme cu moartea. Mai întâi moartea tatălui, care i-a lăsat mama inertă, fără puterea de a se ridica și de a merge mai departe. Familia s-a destrămat. Apoi au murit mama și sora mai mică. Ultima moarte e cea a prietenului- bărbatul care îngheață în barcă, în largul mării. Vrăjit de versurile „Paradisului pierdut” pierde, la rândul lui, propriul paradis: viața cea fragilă vegheată de un Dumnezeu incert. Roman al tenebrelor, al poeziei, al morții și al supraviețuirii.

MARTIE

Jonathan Gottschall, „Animalul povestitor”. Neuronii-oglindă. Au fost descoperiți întâmplător în anii ’90 de către neurologii italieni. Avem rețele neurale care se activează nu doar când executăm o acțiune sau trăim o emoție, ci și când privim pe cineva cum execută o acțiune sau trăiește o emoție. Neuronii-oglindă ar putea fi baza capacității noastre de a derula simulări ficționale extrem de convingătoare în propria minte. Empatia este o funcție a creierului nostru. Poveștile ne afectează psihosomatic.

APRILIE/MAI

Scrisoarea lui Kafka către tatăl său. Cartea e o bună introducere în opera acestui scriitor care a marcat literatura secolului XX ca nimeni altul. Scrisoarea conține, in nuce, toate temele scrierilor literare ale lui Kafka. Nu există nicio trecere abruptă de la biografia consemnată la ficțiune. Cele două dimensiuni sunt inseparabile și consubstanțiale.
Temele textului epistolar: frica aproape irațională față de tată, o temere sufocantă, care îl paralizează pe fiul introvertit; frica tentaculară, care se răspândește în toate compartimentele existenței; rușinea ca fenomen secundar al fricii (vine din resimțirea acută a neconcordanței între imaginea de sine și imaginea celorlalți despre scriitor); sacrificiul, nerecunoștința, sentimentul irepresibil de culpabilitate etc.
„Ai avut asupra mea exact influența pe care trebuia în mod necesar s-o fi avut, numai că trebuie să încetezi să socotești ca o răutate deosebită din partea mea faptul că am fost învins de această influență.”
Opera fascinantă, stranie și inclasificabilă a lui Kafka este un produs secundar al relației cu un tată tiranic și opresiv, care-și umilește sistematic fiul, îl ironizează, îi generează complexe de inferioritate care-l vor însoți toată viața, îl strivește ca pe un gândac. Scrisoarea devine document psihanalitic și sociologic, instrument de interpretare a operei, mărturie emoționantă a unui eșec asurzitor.

IUNIE

Am citit două romane scurte ca să mă distanțez puțin de Knausgård, din care mai am cam 700 de pagini. Janice Pariat, „Inima cu nouă încăperi”. Ideea m-a atras inițial și mi-a amintit de felul în care este construită Emilia Răchitaru din „Patul lui Procust”. O femeie este surprinsă, din unghiuri diferite, de nouă bărbați care au cunoscut-o. Unii au iubit-o, alții doar au dorit-o, au privit-o sau au protejat-o. Lectură lejeră, fără pretenții. Câte un obiect sau o senzație creează legături între povești: un cocor de hârtie, un tablou cu un tigru etc. Vulgaritatea e nejustificată, iar scrierea abundă în clișee și stângăcii.
De cu totul altă natură este romanul care marchează debutul Tatianei Țîbuleac: „Vara în care mama a avut ochii verzi”. Începutul zguduitor, detabuizant și ireverențios îi evocă lui Radu Vancu „Portocala mecanică”, iar mie „Complexul lui Portnoy”. În romanul lui Anthony Burgess, violența era gratuită, iar cruzimea provoca plăcere sadică exponenților răului nediluat. Personajul creat de Tatiana Țîbuleac are un temperament de artist, e un pictor desprins din „Tunelul” lui Sabato (atmosfera crepusculară e de acolo, la fel ca sentimentul iremediabilului, al destinului orb – Moira). Răul este inevitabil, personajul este o victimă cu un backround naturalist&tragic sufocant. Impresia de poem (Bogdan-Alexandru Stănescu) vine, cel mai probabil, din intensitatea incredibilă a acestei scrieri, din evitarea locului comun, a banalului. Tatiana Țîbuleac are toate șansele să devină un Philip Roth feminin, exotic, est-european. Lectură obligatorie: „Grădina de sticlă”.

„Serotonină”. Altă pastilă a fericirii. Personajul este un funcționar cinic surprins în punctul terminus al existenței sale, la patruzeci și șase de ani, când eșecul existenței devine imposibil de negat/camuflat. Mecanismul reinventării de sine prin recalibrarea sistemului de iluzii nu se mai activează în cazul acestui exemplar nefericit de homo sapiens alienat în lumea tehnologiei, a realității virtuale și a globalizării. Michel Hoellebecq e un fel de Philip Roth al francezilor, numai că aici sexualitatea nu e solară și întremătoare, nu e explozie vitalistă. Toate manifestările sexualității sunt, la Hoellebecq, expresie a mizerabilismului și a degradării umanului.

Giovanni Sartori: „Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea”.

Citesc o biografie a lui Freud (Peter Gay) și Camus- „Mitul lui Sisif” (relectură). Cred că Knausgård l-a citit cu foarte mare atenție pe Camus. Osatura filozofică a romanului său e din „Mitul lui Sisif”. Premisa absurdului este un dezgust vag față de lume, o stare de greață la nivelul conștiinței. Înstrăinarea&sentimentul că lumea este ostilă umanului poate declanșa evidența absurdului, care îl poate transforma definitiv pe omul cotidian în om absurd, prezent, viu.

Al patrulea jurnal al lui Cărtărescu.
Ce este jurnalul acesta? Îl începe după ce i-a ieșit „Zen”- publică un jurnal la șapte ani. Jurnalul e succedaneul operei, e un vaiet prelung, e debușeu al tristeții postliteratură și laborator al romanului care se pune în mișcare- „Anomaliile mele” (ulterior: „Solenoid”). Cărtărescu scrie în jurnal când e golit de literatură, când nu crede că va mai naște cărți adevărate, că se va mai scrie prin el. În jurnal consemnează stări umorale, vise (literatură embrionară), lecturi (cei mari și puternici: Márquez, Nabokov, Sábato, Kafka, Dostoievski, Arghezi, Eminescu, Salinger-scopul lor nu era literatura, ci cunoașterea prin literatură), călătorii epuizante, succese evanescente și valuri de ură contestatară din zona abulică a socialului, tristeți, invazii ale depresiei etc. Sinceritatea e condiționată. Secretele rămân nedezavuate. Jurnalul e presărat cu aluzii la misterioase evenimente dramatice. Peste toate plutește norul bătrâneții, al degradării, al fricii paralizante. Din când în când, Mircea Cărtărescu reintră în pielea lui Mircea Cărtărescu. De cele mai multe ori e altul: „gol de mine însumi … ca-ntr-o cochilie uscată de melc”.
Literatura scrisă&citită e drog și religie. Jurnalul este purgatoriul literaturii și al vieții. Scriitorul e când păpușa de cârpe însuflețită de har, când falsul profet al transcendenței goale.
De citit: „Solenoid”.

IULIE

Cartea lui Vintilă Mihăilescu („În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului”) este una necesară, pentru că suspendă antinomia viață/cultură și detabuizează unul dintre cele mai sensibile subiecte ale actualului zeitgeist („cultura analgezicelor”- ), care tinde să glorifice sănătatea, tinerețea, corpul perfectibil, înfierând suferința&durerea și ignorând voluntar versantul întunecat al condiției umane: boală, degradare, bătrânețe și moarte.
Boala nu e privită doar din unghiul apocalipsei personale. Îi sunt relevate, ca la Nietzsche, veleitățile paideice, trezirea din somnul cotidian, din acea Unmündigkeit nesuferită lui Kant, din confortabila și familiara zonă a rutinei zilnice&silnice.
Ian McEwan, „Mașinării ca mine”: androizii le sunt superiori oamenilor, atât din punct de vedere tehnologic, dar mai ales moral. La fel cum fiul lui Dumnezeu a fost repudiat de creaturile nerecunoscătoare și inferioare pe care le-a păstorit, Adamii și Evele din versiunea ucronică sunt inadaptații superiori constrânși să se autodezactiveze. Finalul este anticipator&distopic: androizii se vor întoarce mesianic și vor reconfigura acest teritoriu populat de oamenii sclipitori și imperfecți numai pentru un scurt moment din respirația universului.

Claudiu Komartin:
România, iulie 2019. Despre dor și moarte cu zile.
O elegie cu stomacul în gât
_________________________________________
Aici, unde oamenii otrăvesc pisicile și câinii vecinilor lor
fără nici o tresărire.
Aici, unde caii sunt bătuți la sânge și lăsați să moară de foame
din ciudă sau din prostie.
Aici, unde în curând nu vom mai putea respira
fiindcă am tăiat plămânul pământului
bucățică cu bucățică.
Aici, unde ursoaice cu puii lor, puținele animale
pe care nu le-am supus sau care nu au primit darul
nostru cel mai de preț, extincția,
sunt ținute la distanță de pubelele în care aruncăm
cu nemiluita resturile mesei de seară.
Aici, unde oamenii mor cu zile din nepăsarea aproapelui
lor care nu mai crede, nu mai simte,
a cărui umanitate a obosit și nu are
nici o dorință de vindecare.
Aici unde ură. Și nepăsare. Și silă gata să-ți arunce în față
veninul atâta timp adunat,
care îi este deopotrivă blestemul și hrana.
„Ca floarea câmpului e viața omului”, vorba celebrului prozator
pe care prietenul meu pregătit să-nceapă
o viață nouă la opt mii de kilometri de casă
l-a citat cu amărăciune la masa pe care
lumina cădea în după-amiaza de iulie
pe mâinile noastre subțiri și stângace,
mai îndreptățită decât oricând să cadă fără milă,
ca pe orice alt lucru ce moare.
Mă gândesc la prietenii plecați departe, în țări ale căror nume
nu mai vreau să le țin minte.
De fapt, pe măsură ce aflu tot mai multe despre mine
și-ai mei, nu prea mai vreau nimic.
Aș vrea să mai pot. Nu îmi iese.
Mă gândesc la toți prietenii mei plecați,
la vorbele noastre amețite de același aer de iulie
din vremuri care par mai îndepărtate
decât bătăliile de pe Câmpiile Catalaunice sau de la Trafalgar,
la planurile înflăcărate de a face curățenie:
de a ne revendica lumea.
Nu se va mai întoarce nici unul.

AUGUST

„Atomic Habits” m-a deblocat. Trebuie doar să scriu și să citesc zilnic, nu contează în ce ritm înaintez. Constanța este cheia. Începutul e greu. Obiectivul: intrarea în transă, în fluxul mental-cum îl numește James Clear. Obiceiul este cheia progresului. Jung: „Dacă nu aduci subconștientul în conștient, el îți va guverna viața pe care o vei numi destin.”

În eseul său cu titlul „Cum ne construim dușmanul”, Umberto Eco constată nevoia ancestrală a societăților umane de a avea dușmani. Figura abhorată a dușmanului are rol de ferment social, contribuie la solidarizarea indivizilor dintr-un anumit grup social în jurul unei cauze comune. Dușmanul este indispensabil construirii unei identități naționale.
Relectură: „O mie nouă sute optzeci și patru”. Lumea austeră și nevrotică imaginată de Orwell nu poate fi ignorată; ea se oglindește în toate distopiile secretate de turbulenta societate contemporană. Toate obsesiile recurente ale distopiilor austerității sunt prezente la Orwell: organizarea totalitară, ierarhizarea socială extrem de rigidă, disprețul față de mase, redistribuirea sacrului, ale cărui prerogative sunt preluate de către mașinăria statului, resurecția interdicțiilor, a ritualurilor și a tabuurilor-reminiscențe ale gândirii magice; activarea mecanismului țapului ispășitor în construirea hiperlucidă a dușmanului; interzicerea treptată a tuturor plăcerilor și abolirea individualismului, controlul minții etc. Un individ este numai o rotiță dintr-un mecanism social care aspiră la perfecțiune, iar orice rotiță poate fi lesne înlocuită. Principala obsesie a lumilor distopice este autoperpetuarea, păstrarea puterii și încremenirea prezentului. Distopiile atrag atenția asupra unor constante ale naturii umane. Frica de libertate și dorința de putere&violență definesc umanitatea cel puțin în aceeași măsură ca și empatia și speranța.
Margaret Atwood. Romanul „The Testaments” este un exemplu relevant de interferență fecundă a celor două genuri: literar și cinematografic. Topografia imaginarului distopic este completată printr-o perspectivă narativă multiplă: a mătușii Lydia și a celor două surori, Agnes și Nicole, fiicele slujitoarei June din primul roman. Contururile societății distopice sunt trasate mai clar. Idealul acestei lumi este rostit de mătușa Lydia: vizată este puritatea morală.

SEPTEMBRIE
Am citit „Porțile percepției”. Cred că e supraevaluată. Huxley face un pas îndrăzneț atunci când decide să scrie despre experimentul cu mescalina. Nu e nimic nou sau spectaculos în relatarea lui, poate doar nostalgia după drogul perfect-soma din „Minunata lume nouă”. E utilă ideea împrumutată de Huxley de la dr. C.D.Broad via Bergson. Creierul uman ar avea o funcție eliminatorie, nu productivă.

„Orice persoană este în orice moment capabilă să-și amintească tot ce i s-a întâmplat vreodată și să perceapă tot ce se petrece în univers. Creierului și sistemului nervos le revine rolul să ne protejeze, să nu ne lase copleșiți și derutați de o masă de informații în cea mai mare parte inutile și irelevante, percepute și amintite clipă de clipă, blocându-le și permițându-i să treacă doar unei selecții restrânse și speciale, dar folositoare din punct de vedere practic. Potrivit unei asemenea teorii, fiecare am fi, potențial, Cuget Fără Limite. Dar, în măsura în care suntem parte a regnului animal, avem îndatorirea de a supraviețui cu orice preț.”

Bertrand Russell-Elogiul inactivității

OCTOMBRIE
Romanul documentar „Rugăciune pentru Cernobîl” al Svetlanei Aleksievici este o psihobiografie (Julian Barnes) sau literatură la limita suportabilității. Scriitorului îi dispare haloul distinctiv, nu mai e învestit cu o misiune sacră. Departe de Marele Conjector al lui Philip Roth, scriitorul își asumă condiția de martor neputincios al suferinței celorlalți, țesătorul umil al poveștilor de groază din lumea postatomică, bântuită de strigoi: pompieri carbonizați, copii nenăscuți, copii mutilați fizic și sufletește, animale exterminate, oameni dezrădăcinați, ale căror vieți au fost scurtate fără drept de apel. Cernobîlul (în traducere: iarbă neagră) nu contaminează numai corpurile, ci și conștiința oamenilor. În lumina ireală a acestei catastrofe, diferențele între oameni se estompează. Nimeni nu poate ști cu certitudine cine e criminalul, cine e victima, cine a greșit, cine plătește.

Cernobîl este o taină pe care va trebui să o deslușim. Un semn ilizibil. Poate o enigmă pentru secolul XXI. O provocare pentru el. Era clar: în afara provocărilor comuniste, naționale și religioase în mijlocul cărora trăim și supraviețuim, ne așteaptă altele, mai violente, totale, dar deocamdată sunt ascunse vederii noastre. Dar, după Cernobîl, au început, puțin câte puțin, să se întrevadă.”

La patru decenii după lansarea bombelor atomice, explozia reactorului nuclear marchează falimentul încrederii înverșunate în progres, ideologii&utopii. Războiul Rece este războiul improbabil, iar iluziile omului despre om sunt tot mai fragile. Scrierea aceasta bizară și tragică se încheie cu o tușă de grotesc, prin ilustrarea devierilor consumeriste ale lumii actuale, în care Cernobîlul devine Mecca nucleară deschisă turismului de masă.

NOIEMBRIE
Stephen Fry. În copilărie, „Legendele Olimpului” a fost una dintre cărțile mele de căpătâi. Abia recitind spumoasa și captivanta reconstituire din „Mythos” îmi dau seama că varianta lui Alexandru Mitru este una incompletă, cenzurată și edulcorată.

DECEMBRIE
Delia Owens, „Acolo unde cântă racii”. Un excelent roman al pierderii inocenței, o fascinantă robinsonadă și o elegie a naturii sălbatice, în care prezența umană este una discretă și noninvazivă. Romanul de debut al Deliei Owens te cucerește încă din primele pagini prin perspectiva inedită asupra naturii, prin tăietura precisă a frazelor, prin alternarea abilă a celor două planuri temporale. Omul izolat pierde legăturile umane și deprinderile sociale elementare, în schimb simțurile i se ascut, în consonanță cu mișcările unei naturi antropomorfizate. Kya are mlaștina ei, locul privilegiat în care poate explora natura, în care poate fugi de oameni-vietăți crude și ignobile. Mlaștina nu o judecă pe această vietate sălbatică și inteligentă. Natura nu funcționează după legile rigide ale oamenilor. Nepăsarea ei este inumană. Acest roman al singurătății și al comuniunii om/natură se citește pe nerăsuflate.
Cărțile sunt mlaștina mea.

Revelația anului: Olga Tokarczuk.

Poartă-ți plugul peste oasele morților” m-a tulburat. Bătrâna doamnă Duszejko trăiește într-un cătun izolat, la granița dintre Polonia și Cehia. Existența îi este guvernată de astre (pe care le studiază cu pasiune) și de Beteșugurile anchilozante. Bătrâna hiperactivă are o viziune originală asupra existenței. Nu are familie, vecinii braconieri sau vânători o exasperează, are puține relații autentice cu oamenii al căror nume îl schimbă pentru a se potrivi cu temperamentul fiecăruia: Visătorul e fostul ei elev, traducător al lui Blake, Veste Bună e o vânzătoare simpatică, Sperietoare e vecinul taciturn care o trezește în miez de noapte, pentru a o avertiza că Talpă Lată, alt vecin, a murit. S-a înecat cu un os de căprioară. Bătrâna fatalistă interpreteză incidentul ca pe un semn apocaliptic: animalele vor răzbunare. În lumina revelației, moartea este bună și dreaptă, „asemenea unui dezinfectant, asemenea unui aspirator”. Furia nu trebuie reprimată. Ea duce la clarviziune. Oamenii sunt vinovați de înaltă trădare a naturii însuflețite. Ei s-au erijat în stăpânii lumii. Din amvoanele lor țin predici elevatoare despre morală, dreptate, iubire și compasiune. Tot amvoane sunt denumite capcanele pe care vânătorii le construiesc pentru animalele neștiutoare.
Bătrâna doamnă Duszejko, criminala cu suflet, le împrumută animalelor vocea ei, pentru ca acestea să se poată face auzite:

„Uite cum funcționează posturile de observație. Sunt ceva rău și trebuie să-i spunem răului pe nume: un rău perfid, premeditat și rafinat: să construiești iesle în care pui mere proaspete și cereale pentru a ademeni Animalele, iar când se deprind și se îmblânzesc, le împuști în cap din ascunzătoare, din postul de observație. […] Aș vrea să cunosc scrierea Animalelor, semnele cu ajutorul cărora aș putea să le scriu avertismente: Nu vă duceți acolo. Nutrețul acela e aducător de moarte. Țineți-vă departe de posturile de observație, din amvoanele acelea nu glăsuiește cuvântul evangheliei, nu o să găsiți acolo alinare, nu vă promit mântuirea după moarte, nu se îndură de sărmanul vostru suflet, pentru că voi nu aveți suflet. Nu o să vadă în voi un suflet pereche, nu o să vă binecuvânteze. Suflet are până și cel mai josnic criminal, dar tu nu ai, Căprioară frumoasă, nici tu, Mistrețule, nici tu, Rață Sălbatică, nici tu, Câine. Crima a ajuns să treacă nepedepsită. Și pentru că e nepedepsită, nimeni nu o bagă în seamă. Și pentru că nimeni nu o mai bagă în seamă, nu există. Când treceți pe lângă galantarele magazinelor unde atârnă hălci roșii, tăiate din corpurile măcelărite, vă gândiți ce înseamnă asta? […] Crima a devenit un fapt cotidian. Toți o comit. Așa ar arăta lumea dacă lagărele de concentrare ar deveni o regulă de viață. Nimeni nu ar mai vedea în ele nimic rău.
-Numai că omul are față de animale o mare obligație-să le ajute să-și trăiască viața, iar față de cele domesticite-să le răspundă cu aceeași dragoste și tandrețe, pentru că noi primim de la ele mai mult decât primesc ele de la noi. […] Datoria oamenilor față de Animale este să le conducă- de-a lungul vieților succesive-spre Libertate. Toți mergem în aceeași direcție, de la determinism spre libertate, de la ritual spre liberul arbitru.”

„Poartă-ți plugul peste oasele morților”este un roman sclipitor despre perfidia și ipocrizia oamenilor prădători, despre uitarea convenabilă, despre dubla măsură a moralei creștine, despre amvonul din care omul își declamă atotputernicia și își ascunde în spatele discursurilor demagogice agresivitatea față de natură.
Olga Tokarczuk. „Ultimele povestiri”. E iarnă. O femeie se îndreaptă spre casa în care a copilărit. Un accident rutier îi provoacă o disociere de propria identitate și o aduce în casa unor străini familiari. O dată cu numele îi revin și amintiri sinestezice. Retrospecția este fragmentară. Trecutul poate fi doar bănuit, intuit, nu și restituit. Povestirea dezvoltă o temă recurentă: închisoarea prezentului și falia între rațiune și corp-aceasta este cunoașterea interzisă, imposibilă. Omul nu se poate cunoaște cu adevărat, pentru că nu-și cunoaște propriul corp, insesizabilele mișcări interioare.
„O țară curată”. Prima din „Ultimele povestiri” s-ar putea numi „Ida de pregătește să moară”. Povestirea este o narațiune simbolică suprasaturată de moarte. Ida călătorește spre casa abandonată a părinților ei, după ce a simțit o nevoie irepresibilă de a restabili această legătură cu trecutul, ca efect al culpabilității (părinții i-au murit) sau al presimțirii sfârșitului (întoarcere la origini). În prozele Olgăi Tokarczuk e aproape întotdeauna iarnă-e anotimpul morții. Ida crede că viața este o lecție, o pregătire pentru examenul final. Călătoria ei e presărată de indicii: mai întâi un vers remanent: „un suflu de cadavru înghețat”, apoi un câine cuprins în timpul plimbării de o nevoie irezistibilă de a se așeza pe marginea drumului. „E o senzație plăcută să cazi în felul acesta- inima tresare, devine imponderabilă, nimic nu mai contează. Femeia mijește ochii, gustând plăcerea.” Prima lecție: moartea e echivalentă cu o adormire plăcută. Accidentul îi demonstrează Idei că nu deține controlul: nici al mașinii, nici al propriei vieți. De aici încolo va intra într-un fel de transă pregătitoare, în care veghea și visul se succed până la adormirea finală. Refugiul (o casă izolată-bestiar al animalelor muribunde) este situat într-un spațiu intermediar, un interval în care inițierea poate să se desfășoare.
Ida e întâmpinată de Olga, o străină protectoare și amnezică, cu o privire goală, animalică: „Deja te-ai întors? Abia ai ieșit”. Olga e o întrupare a mamei Idei, iar rolul ei e de a o iniția pe fiică în tainele morții, de a-i facilita desprinderea de cele lumești. În interval, timpul e la fel de capricios precum memoria Idei. Trecutul și prezentul pot fi lesne confundate. Un apel la poliție rămâne suspendat. Idei i se pare că aude vocea lui Nikolici, bărbatul lângă care și-a petrecut optsprezece ani din viață, tatăl Maiei, cercetătorul neobosit al tuturor formelor kitsch-ului (forțarea emoției), redevenit un străin. Vocea de la celălalt capăt al firului recheamă în memorie câteva scene din viața de cuplu, apoi din viața celor doi înstrăinați. Familiaritatea și straniul alternează în conștiința Idei. Adrian, fiul bătrânilor care o găzduiesc, îi explică Idei: „E nevoie de timp ca să mori”.
Cel mai important termen al inițierii este câinele muribund cu nume de femeie: Ina. Ida o îngrijește pe Ina, iar gesturile sale sunt toate simbolice. Ea își mângâie astfel propria moarte, propriul corp deplorabil. Rolul animalelor este să anuleze efectele civilizației, să o dezvețe de cutumele sociale (numai o îndepărtare provizorie și inutilă de natură) să-l reîmpace pe om cu instinctele sale uitate. Între câine și ființa umană există o relație bizară, ombilicală. Vestea bolii incurabile de care suferă câinele o dezechilibrează pe Ida, îi provoacă un șoc inexplicabil. Animalul e un dublu al omului, un emisar al morții:
„Și atunci, Ida are impresia că ochiul privește din spatele unei măști, că trupul acela animalic, rigid și copleșit de durere este doar un înveliș, o formă bizară, lățoasă și încâlcită. Sub masca aceea se ascunde altcineva, cineva apropiat și cunoscut Idei, un spirit înrudit, neliniștitor de asemănător.”
Indiciile că Ida nu mai se mai află pe harta realului sunt subtile: bea apă direct din căușul palmelor, nu simte gustul alimentelor, nu-și vede propria reflectare în sticla ferestrei. Singurul simț nemodificat în interval este mirosul. Orice senzație poate să deblocheze amintiri din copilărie. Moartea are gust și miros: „Gândul propriei morți este plăcut, are gustul dulce-acrișor al agrișei sau al merelor timpurii.”
În interval se produce reconcilierea cu viața trăită și cu ideea morții așteptate. Moartea e pierderea certitudinilor, e ștergere a granițelor între realitate și vis, e resemnare și desprindere lentă, e compasiune și tăcere. Moartea nu e țipătul lui Ivan Ilici, ci o adormire lentă, vegheată de străinii familiari. Întreaga viață este o pregătire pentru moarte. Jocul de-a moartea al adolescentelor îmi aduce aminte de o scenă similară prin amplitudinea magică a halucinației: din „R.E.M” („Nostalgia”) lui Cărtărescu. La J.M.Coetzee („Epoca de fier” parcă), moartea era naștere. În prima din „Ultimele povestiri”, nașterea e o repetiție generală pentru moarte:

„Ida țipă, și țipătul acela, teribil, dezleagă toate chingile, toate șireturile lumii: deja nu se mai poate face nimic, nu mai există cale de întoarcere, este condamnată și imobilizată, corpul a tras-o deja după sine, cad amândoi. Până atunci totul fusese doar un joc al aparențelor, un preambul ciudat, păcănit de tocuri, bla-bla-uri. Acum însă întreg adevărul a ieșit la iveală-așa arată moartea, pentru că moartea este acel ceva ce te lipsește de putința de a alege, ceva de care nu ai scăpare și căruia nu-i poți spune . Se vede întregul schelet al lumii- e alcătuit din morțile mari și mici, din ele se constituie cele mai mărunte momente: forme inerte de timp care zboară la nimereală și distrug tot ce întâlnesc în cale. O avalanșă mortală care zi după zi preschimbă toate ființele în infirmi. Ida vede toate astea într-un moment foarte scurt: moartea este omniprezentă și omnipotentă, are viața la cheremul ei, asemenea unui mecena impotent ahtiat după senzații tari, trage cu ochiul și înghite cu lăcomie orice clipă la care asistă. „

Ce spune Matei Călinescu despre poezie este valabil pentru prozele Olgăi Tokarczuk: relizibilitate în stare pură. Literatura este tanatologie. „O țară curată” se înrudește tematic cu „La țigănci” a lui Eliade.
Personajul principal este moartea. Apare în trei ipostaze. În prima povestire, moartea este firul roșu al unei existențe: e prevestită, intuită, ghicită, e invocată și îmblânzită în jocurile halucinante ale copiilor. Moartea e la fel de firească precum nașterea sau viața. Nu e un ceremonial sacru, ci un ritual simplu, care poate fi învățat. Ida fuge de propria moarte atunci când o întâlnește în căsuța părinților și se împacă cu ea după accidentul pe care poate chiar ea l-a provocat. Moartea are nevoie de timp- acesta este refrenul celor trei povestiri. În a doua povestire, moartea apare la persoana a doua. Parka, mama Idei, trăiește cu Petro izolată de civilizație. A fost constrânsă de împrejurări să se mărite cu blândul și taciturnul director la școala din sat, cu cincisprezece ani mai în vârstă ca ea. Istoria unei familii se împletește cu istoria zbuciumată a unei țări:
„Cauzele sunt întotdeauna obiective, externe, politice, survin în încrengături. Se adună bărbați, au burți mari și scule mici, văd lumea în ansamblu, pe hărți; lumea se aranjează pentru ei în meridiane și pete, își lasă degetele să alunece de-a lungul acestor linii imaginare și spun: Ăștia aici, ceilalți dincolo. Pe ăștia îi divizez, pe ăștialalți îi strămut, iar pe cei de acolo îi las unde sunt.”
Parka și Petro sunt deportați, în tren le moare prima fetiță, Păpușa. Parka e tânără și neliniștită. În timpul ocupației sovietice, Parka i se dăruiește ofițerului cantonat în sat, cel care are drept de viață și de moarte asupra oamenilor. Mai târziu se încurcă cu alt ofițer, motociclistul pentru care își părăsește soțul și fata, pe Ida. E părăsită la rândul ei și se întoarce acasă la îndemnul lui Petro. Așa începe povestea lor de iubire, pentru că, la fel ca moartea, iubirea are nevoie de timp, de iertări și sacrificii. Pentru a evita judecata aspră a lumii satului, Petro cumpără o casă dărăpănată în munți. Acolo își încep noua viață și acolo îi găsim la începutul povestirii, când Petro tocmai a murit. Toată povestirea este un soi de incantație, un ritual de acomodare cu moartea, o prezență familiară:
„Îi mângâi unghiile. Sunt albe ca zăpada. Încerc să verific cu buricele degetelor dacă i-au mai crescut. E ca atunci când îți examinezi pântecul cu mâna să vezi dacă se mișcă în tine copilul. Acum verific dacă mișcarea s-a oprit.”
În a treia povestire, moartea este străină și îndepărtată, e un fenomen straniu care nu poate fi înțeles, de la care trebuie să-și ferești privirea. Așa procedează Maia, fiica Idei, nomada neliniștită care a ales să trăiască după alte legi decât mama și bunica ei.
***
Anul lecturilor mele se încheie, simetric, tot sub semnul lui Knausgård. Au fost traduse primele două volume din cvartetul anotimpurilor: „Toamna” și „Iarna”. Sunt în plină toamnă-un jurnal capricios și atipic, travestit în enciclopedie pentru fiica nenăscută. Fiecare însemnare pornește de la un pretext aparent banal (urina, guma de mestecat, bursucul, vasul de toaletă, bebelușii) și se convertește în meditație despre lucrurile care ne înconjoară și pe care nu le mai observăm, poate pentru că maturizarea înseamnă estomparea contururilor și obsesia segmentărilor, a înregistrărilor rigide, a categoriilor, a limitelor în ultimă instanță.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *