Note pentru un jurnal al despărţirii ( 2)

Dedicat mamei mele, Mihaela Stanomir

A fost odată ca niciodată o toamnă marină, cea din urmă pe care aveam să o petrecem împreună. A fost odată ca niciodată un ţărm în marginile căruia valurile se adunau, spre a se întoarce în larg. A fost odată ca niciodată un domeniu al vântului şi al pescăruşilor, vegheat de mişcarea norilor desenaţi pe cer. A fost odată ca niciodată un timp care părea încremenit, închis într-o cutie muzicală ce aduna în vibraţiile ei discrete toate sunetele unei vieţi. A fost odată ca niciodată o zi nesfârşită, care se înalţă în văzduh asemeni unui zmeu translucid, înălţat de un copil jucăuş. A fost odată ca niciodată o mână care se întindea, spre a o întâlni pe a mea, într-un gest de castă, tandră complicitate. A fost o dată ca niciodată un tărâm al dragostei , un continent sinestezic al calmului ce se întindea până dincolo de orizont. A fost o dată ca niciodată: istoria dragostei noastre începe şi se sfârşeşte acolo.

A fost odată ca niciodată o mare care ne întâmpina, chiar după lungi absenţe, cu familiaritatea melancolică a unui port spre care revii, atunci când pânzele sunt strânse şi ancora este, în fine aruncată. A fost odată ca niciodată o mare care ne-a oglindit înaintarea în timp: pe acelaşi nisip , au mers, alături, copilul şi mama sa, pentru ca urmele lor să crească în tiparul maturităţii. A fost odată ca niciodată un colţ spre care reveneam ,spre a retrăi emoţia acelei dimineţi în care mama a inventat, pentru mine, cel mai simplu dintre jocurile noastre: iubirea, adâncă şi tainică, este întotdeauna acasă în aceste unghere ale modestiei lipsite de ostentaţie.

A fost odată ca niciodată un trecut pe care îl contemplu, scriind,umplând fereastra de calculator cu rândurile mele stinghere, a fost odată ca niciodată un trecut care se strânge în fotografiile pe care le retrezesc la viaţă, a fost odată ca niciodată un trecut spre care fiecare noapte mă îndreaptă, la fel cum navele din larg sunt chemate spre continente şi insule de luminile farurilor ce nu se sting niciodată. A fost odată ca niciodată un trecut care a devenit cu adevărat trecut în clipa în care ea a trecut acel prag dincolo de care nu o mai puteam urma, acea clipă în care am zărit sufletul eliberându- se spre a se uni cu cerul, acea clipă în care despărţirea s-a coborât peste mine ca o lespede de mormânt.

A fost odată ca niciodată marea pe care am privit-o, împreună, atunci, în plimbările noastre care se duceau, parcă, până spre capătul lumii: o conversaţie punctată de unde, o conversaţie ce aducea, spre noi, întreaga povară a dragostei, delicate şi discrete. Şi am simţit, în acele zile din ultima noastră toamnă a mării, că întreaga ei tinereţe, neatinsă de decrepitudinea ce urâţeşte şi aspreşte, trăia în ea, palpitând luminos, ca o materie solară ce dispare doar atunci când universul se scufundă în el însuşi.

Căci dragostea este această continuă regăsire a cărării pierdute ce ne îndrumă spre tinereţea inimii: cei care nu iubesc cu adevărat sunt exilaţi în imensul, infinitul, întunecatul şi asprul pustiu al singurătăţii, fără a putea zări, vreodată, zorii din care lumea se naşte, spre a topi mai târziu în noapte. Cei care nu au iubit nu pot resimţi povara dorului şi a despărţirii, cei care nu au iubit cu adevărat înaintează în asepticul tunel al infernului, spre a poposi în staţiile subterane din care nu mai există ieşire, suspendaţi în temniţa de neon a orelor ce se scurg, ca o ploaie de noiembrie, etanşă şi eternă.

A fost odată ca niciodată cea din urmă toamnă a noastră: atunci când voi fi din nou pe acel ţărm, privirea mea se va îndrepta spre largul către care mă voi îndrepta şi eu, ca pentru a zări mişcarea duhului ei. Şi poate că norii care se mişcă pe cer vor fi însuşi chipul ei şi poate că atingerea fluxului de ape va fi atingerea mâinilor ei. Din vocile de albatroşi se va fi născând vocea ei, ca o chemare spre un alt prag: acestei dragoste a mării mă încredinţez, iar mâna mea se înalţă în aer, spre a întâlni în văzduh mişcarea spiritului ei, călător peste ape.

2 Comentarii

  1. Adevarate elegii care rezoneaza in inimi.

  2. Lucica Marculescu says:

    A fost odată o ,,mare,,de iubire,au rămas valurile care te vor atinge și a lor spuma care-ti va mângâia sufletul precum vocea si mainile gingase ale mamei tale.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *