În lumea de remodelări şi de experimente identitare, patriotismul pare o relicvă “ reacţionară”. El este semnul unei sensibilităţi care nu mai are loc şi relevanţă în acest univers dominat de temeri şi de himeri globale: relicvă a unui timp de mult trecut, patriotismul este privit ca un comportament suspect, aproape indecent. Confundat, deliberat, cu interjecţia demagogiei naţionaliste, el este stigmatizat ca un discurs al excluderii şi al intoleranţei. Pentru profeţii erei digitale, pentru sacerdoţii religiei universale a fericirii, patria este menită să fie doar un obiect excentric în repertoriul de amintrii al umanităţii aseptice.
Şi totuşi, dincolo de planuri croite ştiinţific şi de optimismul eugenic al progresismului dialectic, patriotismul este felul, discret şi tenace, în care identitatea noastră individuală se încadrează în marele flux ce uneşte trecut şi viitor, prin intermediul prezentului. Patriotismul nu este o abstracţiune, ci însumarea de emoţii şi de nostalgie fără de care viaţa noastră nu ar fi decât un deşert al amneziei şi a însingurării. Prin exerciţiul patriotismului, fiecare dintre noi participă la un modest exerciţiu al comuniunii şi al comunicării: vocile celor de dinaintea noastră ajung până la noi, spre a ne lumina paşii.
Acest patriotism, ce refuză lătratul peltic al naţionalismului etnocratic, se constituie, aşa cum Edmund Burke scria acum două veacuri, prin însumarea de mici patrii. Patria pe care o evocăm nu este niciodată patria din manualele de şcoală ale comunismului tribal, nu este niciodată edificiul grotesc al unei Românii de mucava: ea este acea patrie pe care fiecare dintre noi şi-o imaginează în clipele în care dorul îl poartă pe drumurile sale, ea este acea patrie a limbii şi a muzicii delicate a melancoliei, ea este acea patrie care a dat naştere, organic, istoriilor locale modelate policentric.
Patriotismul ca însumare de patrii este alternativa la centralizarea devastatoare pe care România a ales-o ca tipar de evoluţie şi cămaşa de forţă. Micile patrii din care venim au , fiecare dintre ele, sunetul lor unic şi peisajul lor inconfundabil. Ele trăiesc atâta vreme cât trăim noi, el supravieţuiesc atâta vreme cât noi ne amintim de conturul lor şi atâta vreme cât mai rostim cuvintele lor. Patriotismul ca însumare de patrii reuneşte acolo unde alţii ambiţionează să separe şi, separând, să atomizeze. Acest patriotism organic şi plural recuperează ceea ce naţionalismul nivelator a împins în uitare. El se adresează tradiţiei pe care o croim,cotidian, spre a construi viitorul. În acel parteneriat dintre cei vii şi cei morţi, evocat de Edmund Burke, patriotismul micilor noastre patrii regăseşte temeliile curajului de a merge mai departe, sub semnul demnităţii şi al libertăţii.
Patriotismul plural refuză centralizarea şi o denunţă ca pe inamicul mortal al ataşamentului civic pe care îl presupune şi pe care îl încurajează. Centralizarea este inseparabilă de reflexele autocratice şi cleptocratice. Localismul fecund este mediul din care se hrăneşte maturizarea civică. Complicitatea dintre centrul parazitar şi satrapii judeţeni este expresia patologiei noastre publice.
Patriotismul ca însumare de patrii nu înseamnă nici ambiţie separatistă şi nici izolare orgolioasă regionalistă. Integrator şi luminos, el se nutreşte din energiile sufocate de centralizare. El intinde o punte între introspecţia istorică şi zidirea concretă a României. Revenind spre patriile noastre, întărim libertatea şi redăm cetăţeniei spaţiul în care se poate consolida, organic. Patriotismul ca însumare de patrii poate fi, în cele din urmă, materia unui alt viitor.
