Gabriel Liiceanu şi desenul ideilor

“Caiet de ricoşat gânduri sau despre misterioasa circulaţie a ideilor de-a lungul timpului” este un fragment din lunga conversaţie pe care Gabriel Liiceanu o întreţine cu el însuşi şi cu tradiţia din care face parte. Dinspre această tradiţie care nu este niciodată moartă sau osificată, dintre această tradiţie ce este patul germinativ al personalităţii sale, dinspre aceasta tradiţie în al cărei trunchi se unesc literatura şi filosofia vin textele şi umbrele care modelează textul jurnalului său de idei. Acest “ acasă” al lui Gabriel Liiceanu este unul în care trecutul este mai aproape de prezent decât fantasmele viitorului corect politic. Romanul de idei pe care îl imaginează Gabriel Liiceanu este încercarea de a pătrunde în miezul creierului universal al umanităţii, spre a surprinde un sunet al memoriei etice şi intelectuale. Spectrele pe care le convoacă Gabriel Liiceanu apar, ca într-o invocaţie gotheeană, pentru a lumina universul său şi pentru a întinde puntea ce face legătura cu depozitul de nelinişti al omenirii întregi.

Cât despre metoda ricoşeului, evocată în prefaţă şi prezentă în titlu, ea poate fi privită ca o borgesiană tentativă de a trasa genealogia ideilor, parcurgând un drum ce aboleşte cronologia tradiţională. Ricoşeul recuperează urmele unei treceri şi îl înscrie pe om în lunga durată a reflecţiei care îl precedă. Nici un gând nu este singur, nici un gând nu poate fi separat de rama pe care o alcătuiesc cei de dinaintea sa. Recitirea, pe urmele lui Matei Călinescu, permite ochiului să pătrundă în adâncurile ce par doar inerte, spre a extrage materialul rar din care se hrăneşte sensibilitatea perenă. Relectura este antidotul pe care Gabriel Liiceanu îl recomandă, paideic, ca alternativă la fascinaţia imediatului care ne confiscă şi ne goleşte. Marile cărţi veghează un itinerariu al formării. Cei care nu urmează acest drum sunt exilaţi în purgatoriul prezentului etern.

Jurnal de idei, jurnalul lui Gabriel Liiceanu este o meditaţie asupra jurnalului însuşi . Jurnalul, atât de marcat de subiectivitate şi atât de legat de fiinţa care se examinează în oglindă , devine instrumentul prin care solidaritatea şi comuniunea se pot reconstrui. Scrierea unui jurnal este, aşadar, nu doar un act de introspecţie, ci şi gestul prin care persoana autorului se deschide spre cei din jurul său. Jurnalul se înlănţuie în şirul de jurnale de dinaintea sa, vocea din paginile sale se adaugă vocilor de dinaintea sa, jurnalul trece din prezentul scrisului în acel viitor al tradiţiei alcătuit din sedimente seculare.

Poetica jurnalului lui Gabriel Liiceanu mizează pe dinamica fragmentarului şi pe claritatea de cristal a ideilor. Textul se constituie din suma de fulguraţii şi de digresiuni ce este rodul zilelor. Textul ca înlănţuire de fragmente satisface pasiunea imposibil de stăvilit a scrisului: zilele ce trec capătă sens doar în măsura în care ele trimit la scrisul însuşi. Fragmentarul înseamnă, pentru Gabriel Liiceanu, întoarcerea la Montaigne, dar şi la Cioran, căutarea acelui formule ce concentrează şi luminează, în egală măsură.

Şi dacă fragmentul este tiparul în care se toarnă textul jurnalului, pariul stilistic este acela al clarităţii memorabile, evitând atât ornamentele inutile cât şi delirul oracular al înţelesului de neînţeles. Despărţirea de Hegel se produce nu doar pe terenul viziunii despre stat, ci şi pe cel al dicţiunii ideilor. Arta lui Gabriel Liiceanu aspiră să elimine din paginile sale acel lest pe care opinia comună îl asociază cu “respectabilitatea “ filosofică. Oracularul, mai vechi sau nou, este o ipostază solemnă şi găunoasă a beţiei de idei. Unicitatea lui Gabriel Liiceanu ţine de capacitatea artei sale de a acorda un trup de rafinată expresivitatea literară ideilor, alcătuind discursul hibrid în marginile căruia gândirea se eliberează de poncifele modei intelectuale.

Fragmentar şi polifonic, jurnalul de idei al lui Gabriel Liiceanu poate fi citit ca un text în care se află nucleul altor texte. Gândurile pe care le transcrie trimit la gândurile din cărţile pe care le–a scris, dar şi la gândurile ce aşteaptă să fie topite în operă. În acest arhipelag al jurnalului de idei, arhitectura operei sale se poate recunoaşte , în toate articulaţiile sale. Există o dimensiune care face legătura cu investigaţia filosofică, dar şi una care recuperează nivelul de cunoaştere şi de strălucire al literaturii. Căci între cele literatură şi filosofie metoda intelectuală a lui Gabriel Liiceanu construieşte un canal fecund de comunicare. De la Musil la Tolstoi, vocile pe care le convoacă sunt ilustre: relectura este o familiaritate cu textele ce luminează şi încadrează propria noastră experienţă.

În acest jurnal de idei, vocea prozatorului atinge pătrunderea memorabilă a judecăţii morale de sorginte tacitiană. Patologiile contemporane sunt împlântate în solul rătăcirilor utopice. Trecerea de la Rousseau la voluntarismul genocidar al khmerilor roşii traduce continuitatea de proiect şi de ambiţie de remodelare umană. Totalitarismul de secol XX ajunge acolo unde nici un alt regim de dinaintea sa nu putuse visa să ajungă. În veacul lui Lenin, Stalin, Hitler şi Mao, ura este ubicuă şi contagioasă. “Duşmanul “ trebuie eliminat, o dată cu memoria sa. Noua morală a imposturii post comuniste se ridică pe terenul devastat de barbaria leninistă. În România de după democraţia populară, omul şi limba se schimbă, până la nerecunoaştere. Mutaţia ceauşistă este realitatea noii lumi.

Jurnal şi roman de idei, cartea lui Gabriel Liiceanu se înscrie în ordinea taifasului universal fără de care memoria culturii ar fi imposibil de conservat. Firele care par despărţite se prind în tapiseria de cuvinte şi de imagini ce ajunge până la noi. Notaţia diaristică reface solidaritatea organică a comunităţii.