Era născută în 1931. (Am reținut anul pentru că era același în care se născuse mama.) Am cunoscut-o la Facultatea de Litere, unde mi-a fost profesoară (oare suplinea pe cineva?) la un mic curs opțional de franceză. Spun „mic” pentru că eram numai câteva studente înscrise la el. Pe chip și în întreaga ei făptură, în mers, în voce și mai ales în zâmbet avea ceva straniu, ceva ce noi, tinere studente în floare, nu căutam să descifrăm, ceva care ne împiedica oarecum să ne apropiem de ea. Era ca și cum un zid de ceață ar fi separat-o de noi, dar de dincolo de zid, știam că zâmbetul ei ni se adresează totuși. De parcă ar fi trimis, de dincolo de ea însăși, din altă viață, un palid semn. Emana un rafinament extrem, iar franceza ei se vedea că e știută organic, din copilărie. Doar că ceva era definitiv rupt în legătura dintre ea și viață. Nu părea să-și dorească nimic.
După 1990, am reîntâlnit-o pe Micaela Ghițescu la România literară, unde mai colabora din când în când cu câte o traducere. Am fost mirată să constat că nu atât din franceză, ci mai ales din portugheză. Parcă ceața dintre ea și lume se mai subțiase, dar nu dispăruse cu totul, iar zâmbetul era mai viu. Ne mai aducea la redacție și revista Memoria, pe care o conducea și în care, spre deosebire de altele, aveam întotdeauna ce citi.
Nu știu când – foarte târziu, în orice caz – am pus la un loc piesele de puzzle: Micaela Ghițescu, fiică de medic, crescută frumos într-o casă de intelectuali, făcuse închisoare în anii ’50. Dintr-un motiv la fel de absurd ca toate cele care au trimis în epoca aceea oamenii la închisoare: îi scrisese unui francez. Așa se explica deci expresia chipului ei din vremea studenției mele, reținerea excesivă, vocea vagă, zâmbetul învins. Era încă o viață strivită de istorie, la fel ca aceea a Adrianei Georgescu, a cărei carte o tradusese, de altfel.
Am colaborat la „Cartea de pe noptieră”, unde mi l-a recomandat (și tradus) pe Ruy Zink. Am invitat-o să scrie la volumul colectiv Și eu am trăit în comunismși mi-a trimis niște fragmente scurte și percutante. Reiau aici doar mica biografie pe care a scris-o pentru volum: „Micaela Ghițescu, născută în 1931, în București. A trăit 42 de ani sub comuniști, din care a supraviețuit trei în închisorile lor. Înainte de 1989 a fost, succesiv, șomeră, muncitor calificat, traducător tehnic, documentarist, redactor de bibliotecă, pensionară. După 1989, ca traducător literar, a călătorit mult (congrese și colocvii de specialitate), a primit burse (tardive) premii și decorații”. Câtă amărăciune e în acest „premii și decorații”, date, puse pe o viață distrusă.
Ne mai scriam la câte o sărbătoare, nu întotdeauna, dar întotdeauna cu afecțiune. I-am citit cu mare bucurie amintirile scrise în „singura ei carte”, cum spunea ignorând zecile de volume traduse: Între uitare și memorie. Știa că nu mai are timp. Acum, într-adevăr, timpul ei s-a oprit. Să n-o uităm prea repede.
