Piesa de debut în dramaturgie a scriitorului german Ferdinand von Schirach, Teroare (2015), s-a impus ca un experiment psiho-social, ca o producție interactivă menită să ia pulsul societății contemporane într-o lume tot mai expusă pericolelor unor atacuri teroriste. Pe pagina terror.theatre se monitorizează în timp real rezultatele culese în urma reprezentațiilor din întreaga lume, se alcătuiesc statistici și grafice, dar nu se formulează concluzii, așa cum ar fi de așteptat de la un autentic studiu sociologic… Pe bună dreptate, ne punem întrebarea care este rostul acestui experiment uman, de ce contează atât de mult atitudinea și reacțiile spectatorilor implicați în confortabila calitate de jurați. Cui prodest? Mă tem că ceea ce nu se observă la suprafața procesului desfășurat după toate normele unui asemenea demers juridic este chiar posibilitatea schimbării rolurilor într-un viitor posibil, sub amenințarea cât se poate de reală a unor acte de natură teroristă. În realitate, toate țările vulnerabile în fața terorii produse pe cale aviatică iau cu seriozitate în considerare acest scenariu, îndeosebi după tragicele evenimente din 11 septembrie 2001. ,,It’s not a play, it’s a real event”, se consemnează cu luciditate despre acest spectacol în cotidianul Nordwest-Zeitung din 22 februarie 2016.
În România, piesa, în traducerea lui Ciprian Marinescu, a fost montată în toamna anului trecut la Teatrul Național din Târgu Mureș de către regizorul Bobi Pricop, pe baza scenografiei realizate de Nikola Toromanov. Conceptul scenografic nu prea lasă loc creativității, cu excepția unor mici nuanțe ce permit ieșirea din tiparul predefinit (vestimentația adaptată codului juridic autohton, prezența laptop-urilor în fața personajelor cu rol decisiv, design-ul mesei prezidiului, distanța dintre planurile scenice, eclerajul intens etc.). Totul se consumă în austeritatea și atmosfera convențională, impersonală, a unei săli de judecată: pledoariile procuroarei și cea a avocatului apărării, depozițiile martorilor, interogatoriul inculpatului. Până și aparteul inaugural al președintei completului de judecată, interpretată convingător de Monica Ristea, este cu totul altceva decât în teatrul clasic, reprezentând momentul învestirii publicului cu deplina autoritate juridică. Cei chemați să depună mărturie sunt așezați cu fața spre instanța supremă, judecătoarea, dar cu spatele la public/ jurați. Omul în fața conștiinței sale. Ecranul generos din arrière-plan redă însă fiecare zvâcnire fizionomică, fiecare dilatare a pupilelor, punând sub lupă cele mai fine reacții. Remarcabile sunt, în aceste contexte, interpretările actorilor Theo Marton (Lars Koch), Mihai Crăciun (Lauterbach) și Ale Țifrea (Franziska Meiser), atent controlate, căci întâmplările se cunosc prea bine, iar aparatul de proiecție augmentată funcționează mai degrabă ca un detector de emoții decât ca unul de minciuni. Adevărurile cercetate sunt mai complicate, ducând dezbaterea în sfera abstractă a ideilor despre demnitatea omului și valoarea vieții sale. Poate fi viața unui om măsurabilă în raport cu viețile altor oameni?
Pe scurt, intriga s-a consumat cu șapte luni înaintea începerii propriu-zise a acțiunii piesei și se actualizează pe măsură ce se dezbat evenimentele. Avionul companiei Lufthansa, aflat în cursa internă de la Berlin la München, având 164 de pasageri la bord, a fost deturnat de teroriști și îndreptat spre Allianz-Arena, un stadion cu o capacitate de 70.000 de locuri, unde, în momentul prezumat al impactului, se desfășura meciul de fotbal dintre Germania și Anglia. Maiorul Lars Koch, pilot pe un avion de luptă al Bundeswehr-ului, a hotărât, pe propria răspundere, să încalce ordinele superiorilor săi și să doboare avionul controlat de teroriști. Publicul/ jurații trebuie să decidă, la sfârșit, dacă se face vinovat sau nu. E greu de spus de ce anume, pentru că el însuși recunoaște că a săvârșit o crimă prin uciderea pasagerilor nevinovați din avion. Dar a salvat alte 70.000 de vieți. E momentul în care intră în scenă și se confruntă două concepții, două sisteme de gândire opuse: avocatul apărării și procuroarea. Disponibilitate spre compromis versus intransigență morală. Energic, spontan, cu reacții rapide, primul, interpretat de actorul Richard Balint, se declară adeptul răului mai mic, contrapunându-l demnității omului, considerând că în acest caz atitudinile și principiile nu-și au locul. Intervenția sa se circumscrie unui machiavelism de substanță, justificat prin alegația că instrumentarea cazului a generat sute de dosare ce așteaptă o rezolvare. Pe de altă parte, procuroarea, admirabil jucată de Elena Purea, invocă problema moralei, desparte în esență conceptele de dreptate și de moralitate și se referă la principiul kantian al supremației legii morale. Îi vine, cumva, în întâmpinare o aserțiune a lui Andrei Pleșu, din articolul Câteva note despre demnitate (Dilema veche nr. 290, 3 sept. 2009): ,,O ţară, un sistem politic, o ideologie care impun individului condiţia unui eroism de fiecare clipă păcătuiesc printr-o cinică aroganţă.” Bref, de aici încolo comentariile devin inutile. Viețile pasagerilor nevinovați din avion nu se pot cuantifica. Nu există o asemenea unitate de măsură nici măcar în cea mai sumbră breșă de corectitudine politică.
Declararea nevinovăției pilotului Lars Koch de către publicul aflat la reprezentația de la Oradea poate fi înțeleasă ca o formă de iertare, ca o acceptare a răului mai mic. În asemenea momente consternante, e bine să ne amintim cuvintele poetului polonez Zbigniew Herbert, citat adesea de Adam Michnik: ,,Nu avem dreptul să iertăm în numele celor uciși în zori.” Oricum, spectacolul rămâne o realizare de înaltă ținută artistică, cu un mesaj la care toți trebuie să medităm mult mai atent.
Teatrul Național Târgu Mureș – Compania ,,Liviu Rebreanu”
Teroare de Ferdinand von Schirach
Traducerea: Ciprian Marinescu
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Nikola Toromanov
Distribuția: Monica Ristea, Theo Marton, Richard Balint, Elena Purea, Mihai Crăciun, Ale Țifrea, Laura Mihalache, Ștefan Mura
Spectacol vizionat în 30 septembrie 2018
Photo credit: Remus Toderici
Notă: Partea a doua a articolului Avatarurile adevărului, publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 55 (155), nr. 1 (638), ianuarie 2019
