Umbra mării nu este marea
Mai întâi, îmbrățișarea de dimineață a mării,
apoi soarele cu razele sale atât de agere –
și mâinile ei răcoroase întinzând gelul acela bleu,
făcând-l să intre în piele, să se substituie încet
magaziilor de soare cuibărite toată dimineața acolo,
sub pielea mea, înlăuntrul întregii mele ființe…
Și deodată, n-am mai simțit răcoarea albastră,
ci adâncurile fierbinți ascunse de umbra din jur.
Și nu era peștera nașterii zeului zeilor, grota
pietroasă și rece din podișul Lassithi, ci chiar
grota renașterii mele, după un somn lung cât noaptea
și cât dimineața, până târziu, la vremea amiezii.
Și poate tocmai trăiam amiaza vieții mele…
26 August 2018, Hersonissos
Despre titluri numai de bine
Titlurile (alături de epigrafe, introduceri, denumiri de paragrafe sau alte note auctoriale ale unui text literar) au fost numite de Gérard Genette praguri (seuils). Ele sunt importante pentru că au rolul de a „controla” sau ghida cumva interpretarea textelor la care sunt „montate”. Putând fi privite, succesiv sau/și simultan, din „afară” și „dinăuntru”, ele marchează existența, uneori „contrapunctică”, atât a semnificațiilor general-lingvistice „exterioare”, ale limbajului comun, deseori automatizat, cât și ale accepțiunilor semantice „interioare”, produse de către textul literar însuși. Uneori această „duplicitate” e evidentă, ca în cazul titlului Ulise, dat de Joyce romanului său, dar nu e la fel de pregnantă în alte numeroase cazuri. Cum e, de pildă, titlul lui Turgheniev „Părinți și copii”, al cărui sens, determinat „intern”, nu e aflat de cititori decât la finele romanului. Chiar un titlu ca „Război și pace” i se păruse lui Gérard Genette clar „tematic”, exterior, deci, unui anumit text, or, încă din studenție aflasem de la excelenta specialistă în literatura rusă care a fost profesoara mea G. Cernicova de existența unei legende potrivit căreia titlul gândit inițial de Tolstoi fusese ”Război și lume” (conform și unui pasaj antologic din volumul întâi, partea a 3-a, capitolul 16 al romanului), el preferând pentru titlul romanului primul din cuvintele (a căror grafie era diferită în vechea ortografie rusă) мiр și nu мир, primul, dispărut după revoluție însemna „lume” (în toate accepțiunile: cosmicitate, natură, societate, suflet), al doilea avea doar sensul de absență a confruntărilor și războiului. Or, tipografii culeseseră titlul noii cărți în termenii antitetici (voi spune mai târziu „neautonomi”) ai unor texte deja celebre („Părinți și copii”, de Turgheniev sau „Crimă și pedeapsă”, de Dostoievski), situație în care Lev Tolstoi, contrar obișnuitelor sale relații tensionate cu tipografii, s-ar fi dovedit neașteptat de înțelegător, aprobând imediat schimbarea titlului. Se va fi gândit că textul poate fi astfel citit nu numai ca „lume și război”, ci și ca „lumi în condiții de pace și război” (o perspectivă interioară), cum mai poate fi evocat tematic romanul și astăzi când există o singură grafie (мир), care are toate vechile semnificații a celor două variante din vechea ortografie rusă.
Titlul ca „prag” își păstrează complicata semantică, una de „graniță”, delimitând și totodată unind semnificații „exterioare”, extratextuale și altele, „interioare” (diferite și uneori chiar opuse primelor), produse doar prin dinamica semantică a unui text concret. În această complicată poziție, pragurile împărtășesc complexitatea semantică a altor termeni, tot metaforici, precum ușile și/sau porțile.
Am mai avut ocazia să reamintesc de minunata bijuterie semantică a termenului poartă din expresia kafkiană poarta legii, în care nu este deloc evidentă existența unei „porți” falsificate, întrucât – doar local-textual – poarta nu mai e duplicitară, adică nu are totodată atât semnificații general lingvistice (cele ale mereu posibilei „treceri” dintr-un „interior” spre un „exterior” și invers), cât și local-textuale, aici cu rol de obstacol pentru orice încercare de „trecere” (chiar dacă „oficial” o astfel de trecere ar putea fi permisă datorită dreptului „unic” al unui proprietar interesat, cum e cazul în Procesul lui Kafka). Cu alte cuvinte, pragurile (sau porțile) unor texte literare nu permit treceri – atât directe cât și inverse – de semnificații, întru totul libere, de la un exterior lingvistic comun spre un interior textual-semantic și artistic, mereu specific, particular.
Pentru a facilita receptarea unui text în contextul propriilor sale exigențe semantice, autorul poate alege un titlu care să aibă deja o semnificație particulară, una ce abia urmează să fie (re)articulată de textul său. Or, această strategie nu pare să funcționeze, drept care unii moderni au creat titluri abstracte sau schematice dorind să sublinieze că nici o semnificație anterioară textului nu-i poate ajuta pe cititori să prevadă noutatea (răsturnărilor) semanticii propuse de noul text.
Titlul noului poem al lui Liviu Antonesei ca prag al unui nou volum
Titlul poemului de mai sus, preluat și pentru denumirea volumului din care face parte, pare să fi stârnit niște nedumeriri, poate și datorită copertei care prezintă umbrele a două persoane reflectate în apa care e de presupus că ar fi a mării. Una din primele cititoare a cărții și a poemului a sesizat corect că e vorba de alte umbre, nu cele reflectate în vreo apă, întrebându-l pe autor „Dar pipa este o pipă?” (aluzie la celebra formulă a lui René Magritte, din tabloul La Trahison des images), la care L. A. i-a replicat : „E o intrebare fără răspuns…”. Titlul de mai sus l-a nedumerit și pe primul recenzent al volumului, un talentat poet. Dar acesta a remarcat corect că poemul este deosebit și l-a reprodus integral în textul său.
Am citit câteva din lucrările premergătoare apariției unei cărți care mi s-a părut deja foarte importantă : Autonomia umbrei, de Ion Militaru (Premiul Academiei pe anul 2011) care stabilește genealogia „autonomiei umbrei” în mitul platonician al peșterii din „Republica”. Până la procurarea și citirea integrală a cărții, împrumut deocamdată minunata expresie din titlul filosofului și eseistului craiovean, fiind totodată foarte interesant de un aspect încă necercetat de mine : în ce măsură această autonomie poate fi legată de problematica „doxei”, ca diferită de épistémè?
Definiția autonomă a umbrei, deși nesesizată încă de limbajul comun, este deja expresă în limbajul artistic vest european, începând, cum demonstrează filosoful I. Militaru, chiar de la textul romantic al lui Adalbert von Chamisso, Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl (sau, „Omul care și-a pierdut umbra” dar de fapt, și-o vânduse).
O altă mirabilă carte, din multe privințe, intitulată Umbrele mării și alte confesiuni, de Dan Costinaș şi apărută în anul 2012 la editura clujeană Albatros sub forma unei culegeri de proză ultra-scurtă (fiecare text are cel mult 500 de semne), cuprinde însemnările cuiva care s-ar fi născut într-o barcă pe mare. Imaginea „nașterii” este așadar și aici legată de expresia „umbrele mării”.
Despre umbrele care am fost și marea primordială a fiecăruia
La apariția cărții de poeme a lui Liviu Antonesei, îl întrebasem pe autor dacă a citit cumva eseul concluziv „Universul amniotic” din cartea lui Carl Segan, Creierul lui Broca, a cărei traducere a apărut la noi în toamna anului 1989 în colecția „Idei contemporane” (cumpărată de mine tocmai prin noiembrie-decembrie !), text în care întâlnisem alte „umbre”, de pe cu totul alte „mări”, dar legate și ele de „nașteri” (la L.A. „renaștere”). Poetul mi-a spus că are cartea, dar nu-și mai amintește de această ultimă conferință a reputatului savant american. Știind eu că L.A. este chiar psiholog și eminent profesor universitar la facultatea de profil din Iași, nu l-am mai întrebat pe autor dacă cunoaște cumva scrierile lui Carl Gustav Jung cu privire la celebra-i categorie a „umbrei”…
În textul amintit supra, Carl Sagan prezintă cu entuziasm, unul abia temperat de întrebări punctuale care așteptau niște investigații științifice precise, rezultatele cercetărilor unui medic ceh, Stanislav Grof strămutat în SUA (autor al unor studii asupra stărilor modificate ale conștiinței, unul din fondatorii psihologiei transpersonale; cărțile sale au fost treptat traduse și în limba română), cu privire la efectele drogurilor asupra memoriei inconștiente a numeroșilor săi pacienți. S. Grof a descoperit uimit concordanța unor imagini, produse sub efectul drogurilor psihotrope, la toți pacienții săi, indiferent de proveniența lor geografică sau dacă erau credincioși ori agnostici. Savantul ceh delimitase patru stadii „perinatale” (trei înainte și unul imediat după naștere), numite de el mai târziu „matrici perinatale” și/sau „stări holotropice”. Pentru comentarea noastră de aici, par foarte interesante primele trei „stări”. Le redau prin descrierea făcută de Carl Sagan:
„Stadiul 1 indică fericirea calmă a copilului aflat în pântece, lipsit de teamă, plasat în centrul unui mic univers cald și întunecat – un adevărat cosmos închis în sacul amniotic. În starea intrauterină, fetusul pare să trăiască un fel de extaz oceanic, cum este cel descris de Freud drept sursă a sensibilității religioase. Desigur, fetusul se mișcă. Imediat înainte de naștere el este vioi, poate chiar mai vioi decât imediat după naștere. Nu este imposibil ca noi, din când în când, să ne reamintim imperfect acest timp edenic, această vârstă de aur, când fiecare nevoie ― de hrană, oxigen, căldură și eliminare ― era satisfăcută automat înainte chiar de a fi resimțită, grație unui sistem de întreținere a vieții minunat construit. Reamintită palid după mai mulți ani, starea este descrisă ca o „contopire cu universul”.
În stadiul 2 încep contracțiile uterine. Pereții de care e ancorat sacul amniotic, fundamentul mediului stabil intrauterin, îl trădează. O presiune îngrozitoare se exercită asupra fetusului. Universul pare că pulsează, lumea binevoitoare se transformă brusc într-o cosmică sală de tortură. Contracțiile pot dura, cu intermitențe, ore întregi. Cu timpul devin tot mai intense. Nu se întrevede nici o speranță de răgaz. Fătul, acest boț nevinovat, al cărui cosmos s-a întors împotriva lui, provocându-i o agonie ce pare nesfârșită, n-a făcut nimic pentru a merita o astfel de soartă. Cât de dură este această experiență devine clar pentru oricine care a văzut cum arată o deformare craniană neonatală, care rămâne evidentă multe zile după naștere. Deși înțeleg motivația puternică de a șterge complet orice urmă, n-ar putea oare această agonie să iasă la suprafață în situații de stres? Grof se întreabă dacă nu cumva amintirea difuză și reprimată a experienței poate să inspire fantezii paranoice și să explice totodată predilecțiile ocazionale ale oamenilor către sadism și masochism, către identificarea agresorului cu victima, către acel gust copilăresc de distrugere într-o lume care, după câte știm, poate deveni chiar și mâine îngrozitor de imprevizibilă și nesigură. În faza următoare, Grof descoperă amintiri legate de valuri uriașe și cutremure, care corespund lumii fizice din momentul trădării intrauterine.
Starea 3 este sfârșitul nașterii, când capul copilului a pătruns prin colul uterin, iar copilul poate vedea, chiar dacă are ochii închiși, un tunel luminos, la un capăt și lumea extrauterină strălucitoare. Pentru o creatură care până atunci și-a dus traiul în întuneric, descoperirea luminii poate fi o experiență profundă, iar la un anumit nivel chiar de neuitat. Și acolo, distinși ca prin ceață din cauza rezoluției slabe a ochilor noului născut, se află niște figuri de zei, înconjurați de cercuri de lumină ―Moașa, Obstetricianul sau Tatăl. La capătul unor sforțări titanice, copilul își ia zborul din universul uterin, ridicându-se spre lumină și zei (…)
Este, desigur, destul loc pentru îndoială față de relatarea lui Grof și expunerea mea. Sunt multe întrebări la care trebuie să se răspundă.” (Carl Sagan, Creierul lui Broca. De la pământ la stele, Trad. Gheorghe Ștefan și Gabriel Pâslaru, Editura politică, Col. Idei contemporane, București, 1989, p. 440-442)
Mai toate generațiile de studenți de-ai mei de la literatura comparată cunosc rândurile de mai sus, la care mă referisem raportându-le și la termenii lui Carl Gustav Jung referitori la inconștientul colectiv, arhetipuri și umbră (aceasta opusă categoriei de persona). Interesul lui Carl Sagan față de Stanislav Grof ține, cum cred, de caracterul experimental-științific de la care pornise medicul ceh (din păcate, cărțile sale, larg traduse și în limba română după 1996 mi s-au părut în mare măsură tributare și unor viziuni mai degrabă metafizice decât strict experimental-psihologice).
E seducătoare ideea că arhetipurile noastre au în comun niște experiențe perinatale, comune tuturor celor născuți, indiferent unde. Și testabile cumva științific. Faptul că anumite poezii par să ne emoționeze mai mult decât altele ține, poate, de înrădăcinarea viziunilor poetice în astfel de experiențe rămase inconștiente sau semiconștiente.
Umbra nu e umbră și marea nu e totdeauna mare
Eroul liric al lui Liviu Antonesei nu mai e prunc, ci ființă trezită la amiaza vieții. E tulburătoare receptarea poeziei lui Liviu Antonesei în termenii „reamintirii” unei experiențe fundamentale, comune și altora, nu numai celor obișnuiți cu sejururi la țărmurile Mării Cretei. Titlul ar fi expresia unui „extaz marin” (corespunzător celui „oceanic” a lui Freud, evocat de Carl Sagan), ca și a senzației de stăpân absolut, un „zeu” (ca Zeus însuși a cărui naștere e evocată în Grecia și de peștera de la Lassithi),după cum „grotă”, (grota renașterii din poem) este și un sac al unui univers amniotic aflat într-o stare edenică. Aici umbra mai poate evoca inconștientul (chiar unul colectiv, în senul expresiei „al fiecăruia”), dar nu în termenii negativi ai lui C. G. Jung, ci ca prelungire a unei fericiri primordiale (e adevărat, doar în unul din stadii de dinainte de naștere și în al patrulea stadiu, imediat după naștere), trăită de toți, acum regăsită în preajma cochetei grote de la Lassithi. Sau, cu alte cuvinte, umbra acestei mări nu e umbra fizicalistă (neautonomă) așa cum nu e autonomă nici în sensul lui C. G. Jung. Acum marea e mai ales altceva decât mările astfel numite de limbajul automatizat.
Deci : umbra mării nu e marea, ci un poem al renașterii întru iubire.
Felicitări amândurora !
Vă mulțmesc frumos, Domnule Profesor…