Dincolo de literatură, Jorge Luis Borges a fost un adevărat pasionat al tangoului, pe care l-a iubit, despre care a scris eseuri și chiar a susținut conferințe – cum sunt cele din 1965 de la Buenos Aires, patru dintre acestea urmând să fie publicate cu ani mai târziu pentru prima oară la o editură spaniolă sub numele de El Tango. Volumul publicat la Polirom (2018) intitulat chiar Tangoul. Patru conferințe cuprinde în sine aceste înregistrări despre care văduva lui Borges a confirmat că sunt autentice. În lipsa manuscrisului original, care s-a pierdut, materialul care stă la baza cărții este o înregistrare audio realizată cu ajutorul unui magnetofon.
Prima conferință cu care se deschide acest ciclu este intitulată Originile tangoului. Este urmată de cea Despre cuțitari și mardeiași și celelalte două, respectiv Evoluție și răspândire și Sufletul argentinian. – Pentru a înțelege istoria tangoului, vom începe cu teatrul, cu ambianța, apoi vom trece de la cadru la personajele tangoului, pe urmă vom prezenta evoluția care se întinde pe mai bine de jumătate de veac și, la sfârșit, poate că voi îndrăzni să fac unele observații timide despre prezentul și viitorul tangoului.
Temele din cadrul acestor conferințe sunt variate și adesea se întrepătrund – ele vorbesc despre tango dar nu neapărat ca dans ci mai degrabă ca fenomen, întrucât Borges tratează contextul politic și social în care tangoul apare și se dezvoltă de la dansul clandestin (inițial o derivație din milonga) până la cel acceptat de societate. Ani de-a rândul tangoul a fost respins, adorat, lăudat, satirizat, analizat, blamat sau divinizat. Volumul beneficiază și de un consistent aparat critic, având multe referințe și trimiteri la cărți, situații, autori care au avut legătură cu istoria, apariția și răspândirea tangoului argentinian. Tangoul are această rădăcină infamă. Și pe urmă, junii de familie bună cu apucături de mardeiași, gata să sară la bătaie cu pumnii (…) au dus tangoul la Paris.
Tangoul este legat indisolubil de Buenos Aires și de trei personaje: cuțitarul, junele de familie bună și femeia ușoară, iar anul apariției sale ca dans clandestin a fost 1880. Tangoul s-a născut în cartierele mărginașe, în casele de pierzanie de acolo și inițial a fost respins de către societate și considerat un dans vulgar. La început figurile le făcea numai bărbatul cel care conducea dansul, de altfel, nu era ceva neobișnuit ca tangoul să fie dansat chiar și de perechi de bărbați. Să ne gândim că lumea știe puține lucruri despre această țară, în afară de două cuvinte: două cuvinte care se aud de la Edinburgh, la Stockholm, la Praga, poate la Tokyo sau în Samarkand atunci când cineva pomenește de Republica Argentina. Aceste cuvinte se referă la un om și la o muzică. Muzica este tangoul iar omul este gauchoul.
Despre gaucho, misteriosul crescător de vite singuratic, Borges a scris de multe ori, este un fel de haiduc al pampei. Gaucho este un neaoș argentinian, un om care vede pământul de pe cal și îl stăpânește, care își petrece timpul cu chitara și care a fost, fără să știe, faimos. Este unul dintre personajele tangoului – prefigurat de cuțitar – deși gaucho se pare că nu a cunoscut niciodată acest dans. Iar cuțitarul se vedea pe sine oarecum ca un gaucho…
Avem, așadar personajele: îl avem pe cuțitar, îl avem pe junele de familie bună cu apucături de golan și mai avem femeia de moravuri ușoare iar anii de apogeu ai tangoului sunt 1910-1914. Primul Război Mondial va îneca tangoul, dar nu îl va suprima. În fond, tangoul este o stare de spirit a mulțimii, este fatal, superb și brutal. Există totodată în cadrul lui o legătură indisolubilă între moarte și dans, nu puține fiind cazurile când protagoniștii se ucid după dans.
Așadar avem un volum de o frumusețe stilistică remarcabilă (cu care, de altfel, autorul ne-a obișnuit), de o vivacitate care respiră din fiecare pagină și nu în ultimul rând de un rafinament compozit (multe inserții de versuri, de poeme și de amintiri) din care reiese pasiunea lui Borges pentru tot ceea ce a însemnat acest dans. Tangoul ne dă tuturor un trecut imaginar, că ascultând tangoul simțim cu toții cum, în chip magic, am murit în colțul străzii într-o încăierare.(…) A studia tangoul înseamnă a studia diversele vicisitudini ale sufletului argentinian.
Și totuși, ce este tangoul? – Un gând trist care dansează – este răspunsul lui Borges pe care ni-l oferă în această carte (parafrazându-l pe Sabato), este o trăire tenebroasă, seducătoare și adesea violentă, indisolubil legată de ființa argentiniană și de evoluția acestei țări.
