Locul pare desprins dintr-o altă lume. La un kilometru sau doi (hai, maximum trei) ni se arată, în toată splendoarea, Muntele Sainte-Victoire. Aproape că sîntem la poalele lui. Un careu uriaş de platani stă în faţa clădirii pe lîngă care trecem ca să ajungem la mese. Sîntem îndrumaţi cu grijă: „Urmăriţi frînghia care vă duce la şampanie”. Frumoasă frază, îmi zic. Și e chiar adevărată. O sfoară lungă, aproape o frînghie, ne trasează prin iarbă drumul de urmat. Lăsăm în dreapta mesele la care ne vom aşeza mai tîrziu şi ajungem la una lungă, pe care sînt înşiruite frapiere cu şampanie. Sîntem printre primii sosiţi. Am venit cu maşina lui Robert, şoferul voluntar, nu cu autocarele. Sînt cu Matei Vişniec, cu Varujan Vosganian şi cu Jean-François Kahn, ziarist şi scriitor celebru în Hexagon, preşedintele ediţiei din acest an al Festivalului Écrivains en Provence.
Cu şampania „de cuviinţă” în mînă, ne bucurăm de conversaţia spumoasă cu domnul Kahn. Vorbim despre platani. Le spun că o doamnă din comitetul de organizare mi-a „vîndut” informaţia că cei care se înşiră pe drumurile din Provence (nu pe autostrăzi, totuşi), au fost plantaţi în mare parte din ordinul lui Napoleon, ca să ţină umbră soldaţilor în marşurile prin zonă. „Domnii scurte cu urmări lungi”, zice J.-F. Kahn, iar Matei, care-l admiră de multă vreme, preia frîiele conversaţiei. Îl întreabă despre vizitele sale în România. A însoţit echipa care a pregătit vizita lui De Gaulle, apoi a făcut parte din suita care l-a acompaniat pe General. Ceauşescu era la începutul „domniei”. Printre alte anecdote, ne povesteşte cum au fost instruiţi ospătarii care-l serveau pe preşedintele francez: „Prin dreapta i se pune farfuria pe masă, apoi, atenţie, imediat ce a terminat de mîncat, unul îi ia farfuria prin stînga, altul îi aşază felul următor prin dreapta”, și tot așa. „Generalului nu-i place să aştepte între feluri”.
Cum lumea soseşte cu întîrziere, avem şansa unei conversaţii îndelungi cu unul dintre martorii direcţi ai istoriei franceze din ultima jumătate de secol. Cu umor, ne spune: „Vă daţi seama ce în vîrstă sînt dacă l-am cunoscut, pe cînd eram tînăr, pe frizerul lui Victor Hugo?” Pesemne că i-am fost simpatici scriitorului francez din moment ce, odată ajunşi la standurile Festivalului, ne-a oferit fiecăruia un exemplar cu dedicaţie din cartea sa L’Horreur Médiatique (Oroarea Mediatică) apărută la editura Plon.
Masa e sub formă de „grand buffet”, extrem de bine organizată. Ne găsim numele, ne aşezăm şi, printre bucate provensale, descoperim sarmalele, semn de omagiu culinar pentru delegaţia de scriitori din România, ţară invitată de onoare a acestei ediţii. Pentru cei care nu ştiu, personalul din preajma bufetului (voluntari din sat) explică faptul că e vorba de un fel tradiţional românesc. Ştiam (de la doamna care s-a ocupat de tot bufetul) că sarmalele au fost gătite de cîteva „femei rrome”, cum îmi zice ea, aflate într-un proces de reconversie socială, pregătite pentru meseria de bucătărese de o asociaţie din zonă. Calitatea sarmalelor demonstrează că reconversia a reuşit!
A doua zi, în acelaşi decor aproape ireal, sînt la masă cu toată delegaţia. Stau lîngă Ana Blandiana, pe scaunul următor e preşedinta asociaţiei Écrivains en Provence, doamna Christiane Bonfillon, iar apoi Gabriela Adameşteanu. În stînga, Varujan Vosanian, Matei Vişniec, Savatie Baştovoi, Laure Hinckel, cunoscută traducătoare din română, Liliana lazăr, scriitoare stabilită în Franţa, şi Marina Anca, la fel. Între timp, m-am documentat despre platani. Au fost aduși în Provence mult înainte de Napoleon — dar el i-a aşezat de-a lungul drumurilor. Istoricul Pliniu (ăl Bătrîn) spune că locuitorii Galiei onorau atît de mult platanul, copacul nou sosit, încît îl udau cu vin.
Cariera lui literară începe cu Homer, care ne asigură că vestitul Cal Troian (uf, am evitat o cacofonie) a fost făcut din lemn de platan. Şi încă o informaţie de plasat în timpul mesei, dacă vine vorba despre acest copac „iconic” al Provenţei: Caterina de Medicis a plantat unul la Lamanon, în apropiere de Salon-de-Provence, atunci cînd a venit în vizită la Nostradamus. Îl puteţi vedea şi azi, dacă vă abateţi pe acolo.
Dar nu rămînem numai la platani. Savatie Baştovoi laudă vinul, venit de la Trets, din apropiere. Ana Blandiana îmi spune că a avut o senzaţie stranie. I s-a părut că recunoaşte locul: e din cauza muntelui, pe care l-a văzut de mai multe ori în picturile lui Cézanne. Gabriela Adameşteanu și cu mine luăm meniul tipărit (Menu des Écrivains, 2 septembre) ca amintire, iar ea spune: „E bun pentru proză!” Da, aşa e. Dacă ai nişte personaje care mănîncă undeva în Franţa, de ce să te mai chinui să inventezi un meniu?! E gata inventat, ba mai mult, testat chiar de autor!
Fuveau este o comună din genul celor căţărate pe o înălţime. Clădirea cea mai de sus e biserica (hramul Sfîntului Arhanghel Mihail, considerat protectorul localităţii), avînd crucea de pe clopotniţă în aliniament cu crucea de pe muntele Sainte-Victoire. E o imagine de carte poştală, pe care o vezi pe îndelete de pe autostrada A8, pe stînga, cînd mergi spre Aix-en-Provence. Pînă în iarnă, am fost doar o singură dată acolo, cu Carmen şi cu David, când am urcat pînă în piaţeta din faţa bisericii. Cum ieşi din biserică, ai în fața privirilor un peisaj extraordinar, o măreţie fără farduri. Parcă te poţi tutui cu muntele Sainte-Victoire! În ianuarie, anul curent, am fost invitat de Gabriel Caian, consul la Marsilia, care primise un telefon de la organizatorii Festivalului Écrivains-en-Provence. Mă chema să depanez situaţia.
Am fost invitaţi la festivitatea Galette des rois (Epifania, la catolici, Boboteaza la noi) să ne vedem cu comitetul de organizare, să vorbim despre cultura şi literatura română. Spre surpriza mea, am intrat într-o sală plină ochi şi am fost chemat pe scenă pentru a prezenta România culturală, literatura română. În fine, m-am descurcat. Sînt, totuşi, la bază, profesor de limba şi literatura română! După vorbirea publică, printre îmbucături de galetă (o prăjitură specială a zonei), am aflat că organizatorii intenționează să aibă invitată special, pentru ediţia a 29-a a Festivalului, România. Problema lor era că nu cunoșteau scriitori români, nu ştiau de unde să apuce firul. De la ICR Paris n-au primit niciun răspuns. Le-am vorbit despre Matei Vişniec, aveam în minte numele Lilianei Lazăr, care locuiește prin zonă, scrie în franceză, dar cu subiecte româneşti. A luat și premii literare. Apoi am spus că voi contacta Uniunea Scriitorilor, la Bucureşti. Condiţiile organizatorilor: să fie vorba de scriitori cunoscuţi şi recunoscuţi în România, care să aibă cărţi traduse în franceză şi, dacă e posibil, să vorbească franceza.
După mai multe schimburi de mesaje pe ruta La Ciotat-Fuveau-Bucureşti, cu vicepreședintele Uniunii Scriitorilor, Gabriel Chifu, s-a stabilit că din România vor veni Ana Blandiana, Gabriela Adameşteanu, Varujan Vosganian (Mircea Cărtărescu nu era disponibil pentru perioada Festivalului). Deja fusese invitat, pe linia traducătoarei Laure Hinckel, Savatie Baştovoi. Şi cam asta a fost lista, căreia li s-au adăugat Marina Anca, din Paris, şi Marion Leroy Dagen, o tînără de origine română, înfiată în Franţa. Marion e autoarea unei autobiografii tulburătoare, L’Enfant et le Dictateur (Copilul şi Dictatorul.)
O sută de scriitori la Fuveau! este scris pe toate panourile, lîngă afişul Festivalului. Opt dintre ei sînt români. Prima seară este un spectacol de jazz manouche şi Klezmer, dat de o trupă din Marsilia, Basilic Swing. Cîntă multe melodii româneşti, într-o sală entuziasmată. Înainte de concert, pe aceeaşi scenă a avut loc un recital bilingv Ana Blandiana. Succes mare, emoţie aproape palpabilă, aplauze îndelungi. A început bine. A doua zi, în sală decorată cu panouri despre România (unul din ele, Timişoara Capitală Culturală Europeană 2012 este făcut cu fotografiile mele trimise organizatorilor), are loc conferinţa moderată de Pascal Jourdan, cu titlul „Literatura română de astăzi: abundenţă şi inventivitate”. Sînt uimit de admirabila unitate de viziune a scriitorilor români care vorbesc franceză fără complexe (cu excepţia lui Savatie, ajutat de Laure Hinckel). Întrebările din final, venite din sală, dovedesc un interes real. Nimeni nu a venit la conferinţă „pe table” sau din obligaţie. Peste trei sute de persoane au ascultat două ore de prezentare a literaturii române, undeva, într-un sat din inima Provenţei.
Sîmbătă şi duminică a fost Tîrgul de Carte, desfăşurat în acelaşi timp cu Tîrgul Sfîntului Mihail (protectorul comunei, am mai spus). Deschidere oficială, elogiu ţării invitate, reportaje la radio, filmări pentru jurnalele regionale de ştiri. Scriitorii români sînt în zona cea mai vizitată. Fiecare din ei are un însoţitor sau însoţitoare din partea gazdelor, care încasează banii pentru carte, pentru ca autorul să se „dedice doar dedicaţiilor”. Cafeneaua literară îi are invitaţi pe toţi românii, pe rînd. Tot în tîrg, o Librărie Românescă unde se află autorii români traduşi de-a lungul vremii sau cei care au scris în franceză (Cioran, Ionesco, Prinţesa Bibesco, Anna de Noailles). Alături, un stand cu produse de artizanat aduse de comitetul de jumelaj Bouilladisse-Brezoi, care, pînă la urmă, s-a transformat şi în Fan Club Varujan Vosganian! Nu e nicio glumă. O doamnă din comitetul respectiv are origini armeneşti…
Printre scriitorii francezi, mulţi foarte cunoscuţi publicului, şi vedeta de televiziune Thiery Beccaro, care face de 25 de ani o emisiune numită Motus. Am o misiune specială, de la Carmen: să cumpăr o carte şi să obţin un autograf. Nimic mai simplu. Omul e foarte modest, nu are fiţe de vedetă. Cînd ne vom întîlni la masă, îmi va spune, trăgînd cu ochiul: „Deci, Carmen, nu?!”
Am fost fericit să întâlnesc şi români veniţi în vizită la tîrg. Pe unii îi cunoşteam din alte ocazii. Dar cel mai mult m-a bucurat că mulţi, foarte mulţi francezi s-au interesat de fiecare scriitor în parte. Au purtat dialoguri şi au cumpărat cărţi. Un prilej de mare mulțumire a fost modul extraordinar în care au fost trataţi scriitorii români invitaţi, cazaţi într-o vilă de lux, plimbaţi pe la restaurante vestite, aşezaţi pe locurile de onoare, intervievaţi cu o curiozitate de cea mai bună calitate. Sigur, ar fi fost interesant pentru publicul din România să fi avut o echipă de televiziune care să facă un reportaj amplu despre ce a fost aici. Dar televiziunile din România au altă treabă, înţeleg. Aşa că despre delegaţia noastră s-a vorbit doar pe canalele franceze, la staţiile de radio de aici, în presa locală. Şi în casele multor francezi, care au descoperit literatura română cu acest prilej.
Merci la France! Merci Fuveau!
