Sigur o să-și lege șireturile acum, arată atât de ciudat parcă sunt niște macaroane aruncate pe covor. Niște macaroane cu urme de sos de roșii. Oare pe unde s-a băgat cu picioarele? Azi tot discută despre vreme, cică o să vină o furtună groaznică și o să spulbere totul. Eu stau bine aici sub masă, sunt apărată. Dacă ar știi că sunt aici nu s-ar mai purta așa. Dar nu știu. Am auzit că mâine vine și doamna Smith. Asta nu e bine pentru că vine însoțită de cățelul ei, micuța chihuahua Elinor. Ce nume! Pun pariu că o să mă dibuiască aici sub masă. Dar nici eu nu o să mă las mai prejos. O să mă înarmez cu zahăr candel, îl iau de la bunica din sertar și o să o păcălesc ușor pe Elinor. E doar un câine mic și agitat. Ieri când a venit, cred că pe la nouă dimineața, mătușa Sarah, sora tatei, am reușit să mă strecor repejor pe sub fața de masă din catifea și să observ ceva. De fiecare dată când vine la noi, îl roagă pe tata să-i împrumute bani. Cred că destul de mulți, pentru că tata începe să se vaite că și el are o familie numeroasă și multe greutăți. Acum nu înțeleg de ce lui Angelina, o verișoară simpatică și foarte îndepărtată, el nu-i refuză niciodată nimic. Ba chiar am auzit și câteva promisiuni ciudate, dar ce știu eu la unsprezece ani? Într-o zi i-a spus ceva despre o călătorie, doar ei doi, în Scoția, la un castel pe malul unui lac. Angelina a râs ușor, sigur a dat capul pe spate cum face ea de obicei. A răspuns ceva, însă chiar în acel moment vântul a dat de perete o fereastră și nu am auzit nimic. Dar nici nu am ieșit de sub masă.
Masa sub care am ales să stau este foarte mare, este masa principală a sufrageriei. Așa cum erau pe vremuri în casele mari. Este acoperită cu un material roșu cărămiziu, opac, ce cade până aproape de podea, iar eu găsisem un colț pe care-l puteam ridica un pic fără să fiu văzută. Masa a ajuns în casa asta odată cu venirea mamei în noua familie. Asta a fost dota ei, o știu chiar de la ea. Când s-a căsătorit, părinții au regretat această alianță făcută în mare grabă și cam de nevoie, mama a primit un singur obiect. Dar nu un obiect oarecare, ci o piesă somptuoasă de mobilier victorian, care se plimbase prin mai multe case și generații, oferită drept zestre pentru câte o fată. Ciudat este faptul că de fiecare dată acea fată a fost nefericită. Dacă era ceva în neregulă cu masa? Dar mie cel puțin îmi oferă un adăpost și aici fac ce vreau și mai ales mă gândesc la ce vreau. Îmi fac planuri. De toate felurile. Fără ca ei să știe. Ar fi trebuit să mă înțeleagă. Pur și simplu nu îmi plac persoanele care vin în vizită și mă trag de obraji, doamne nu mai am cinci ani, nici atunci nu îmi plăcea. Ce prostie e să te tragă de fălci și să te întrebe, invariabil, ce faci fetiță? Sigur nu-i interesează răspunsul, altfel nu s-ar grăbi să se năpustească la farfuria cu prăjiturile mamei până se apuc să scot vreun sunet sau să facă o grimasă. Așa că am hotărât să mă bag aici. Oricum nu mă caută nimeni când se desfășoară acele celebre vizite de duminică. Îmi amintesc că acum vreo câțiva ani, pe vremea aceea eram pregătită special să particip la reuniuni pe post de păpușa familiei, a venit la noi domnul Mann. Nu îmi plăcea de el, era bătrân și chel. Eu m-am tot foșnit în fața dulapului cu haine, până ce mama și-a pierdut răbdarea și a plecat din camera mea. Să te îmbraci și să vii singură, mi-a zis ea cam răstit. Da, mamă, sigur, am răspuns eu pierit. Am apărut după câteva momente îmbrăcată cu o bluză albă pe gât, cu niște mâneci scurte plus o fustă din material plastic în trei culori – galben, verde praz și roz. Mama era șocată, era fusta primită de la Ildiko și o ascunsese cu mâna ei, dar evident că nu o pitise bine. Piesa de rezistență erau niște ciorapi albi cu o ditamai gaură în genunchi care fusese „reparată” cu un ajutorul unui ac de siguranță. Iar în picioare aveam cizmulițe de cauciuc. Domnul Mann m-a privit cu duioșie. În loc de salut eu mi-am scos din picior o cizmă și am aruncat-o către el. Nu știu de ce. Oricum nu este o chestie care să aibă o rațiune clară, nu poate fi explicată. Era un impuls care venise de dincolo de mine. Din acea zi am scăpat de obligația de a fi prezentă la aceste reuniuni.
Am auzit de sub masă o discuție interesantă. Dar vă las pe voi să judecați. Sora mea cea mare și iubitul ei Marc își făceau planuri să fugă de acasă. O, da ce planuri! Pentru început sora mea urma să-și care hainele, dar nu toate odată că ar bate la ochi. Le va duce, piesă cu piesă, la o mătușă de a lui, care este surdă și nici nu vede prea bine. Noroc că acea mătușă locuiește foarte aproape de noi, așa că sora mea nu va lipsi prea mult timp de acasă. Doar că va lipsi des. Va vedea ea cum va justifica acasă aceste absențe. Crede că le va lega de mersul la școală. În geanta de școală încap ușor câteva perechi de ciorapi, dar când va veni vremea cizmelor, nici nu vreau să mă gândesc cum va face. Apoi paltonul, pentru că cei doi îndrăgostiți nu pot fugi doar pe perioada verii. Sau poate că au luat în calcul că iubirea lor se va răci până în decembrie și atunci aleluia palton. Totuși în ghiozdan nu o să-i încapă cizmele alea superbe roșii. Asta înseamnă că o să-mi rămână mie. Pentru o săptămână încheiată vor locui în podul mătușii surde și aproape oarbe. Asta nu pentru a fi aproape de părinți când își vor da seama de evadare, ci pentru a avea suficient timp să pregătească bagajul comun cu tot ce trebuie. Conserve vor fi sigur, sora mea știa asta de la faimoasele excursii ale familiei noastre când plecam cu salamul preferat după noi și cu câteva conserve cu pește afumat, dragele tatei. Iubitul ei, Marc, învățase o tehnică să pregătească bagajul în așa fel încât să intre cât mai multe lucruri. În pantofi vor pune periuțele de dinți și pasta, așa pe lung, între ele vor pune șosete și chiloți rulați ca niște trabucuri cubaneze. În cizme o să stea îndesate tricourile lui, iar capac vor sta două pachete cu tampoane. Bluzele ei vor zace plate pe fundul valizei. Conservele vor sta în buzunarele blugilor, iar borcanele cu gem de vișine ale mătușii surde și oarbe o să alterneze cu cărțile și ghidurile de călătorie, precum metopele cu triglifele. Fardurile vor fi comasate în papucii ei de casă, papucii lui vor fi puși singuri într-o pungă bine legată la gură, e mai sigur așa. Căciulile vor primi lucruri mai mici, precum maieuri, eșarfe și bentițe, iar în mânușile moi o să bage lama de ras. Planul e perfect.
De când au venit în casa noastră pantofii tânărului domn Patrick, nu prea mai am liniște. Mă uită sfântu’ cu orele sub masă tot gândindu-mă la luciul de pe bombeul pantofilor negri ai lui Patrick. O dată am îndrăznit să ridic un pic mai mult colțul feței de masă. Atunci i-am zărit genunchii. M-am simțit așa ciudat, e o stare pe care nu pot să o descriu bine, e ceva ușor și greu în același timp, o apăsare în stomac care nu trece. Sunt ba veselă, ba tristă. Veselia e până la cer, dar tristețea mă inundă în valuri de lacrimi. Nu știu ce-i cu mine. Acum nu-mi mai pasă de cizmele roșii ale soră-mii, eu vreau să fug în lume cu pantofii negri ai lui Patrick. O să-mi iau un bagaj foarte mic, atâta cât să încapă în pantofii lui. El nu vine în fiecare zi la noi așa că până data viitoare o sa-mi fac curaj să îl privesc. Pur și simplu să apar în ușa sufrageriei și să-l salut. Dar dacă e urât, dacă figura lui e strâmbă, dacă e chel și cu nasul coroiat, dacă se uită cruciș? Ce mă fac? Tot mai bine stau sub masă și mă mulțumesc cu pantofii lui. Ah, Patrick, dacă ai știi câte am să-ți spun. Dar spune odată, îmi va zice el îngăduitor. Ce crede el? Că e așa ușor? Nu e ușor deloc. Dacă spun vreo prostie și apoi va crede că sunt vreo gâsculiță tocmai bună de ignorat? Mai bine tac. Într-o noapte l-am visat. Era îmbrăcat în bufon, avea o tichiuță tare nostimă pe cap și încerca să mă facă să râd, m-a tras de păr, de urechi, mă cam enerva. Spunea că ăsta e costumul lui de mers în vizite. Dar la noi venea îmbrăcat cu pantaloni negri cu dungă. De o vreme nu a mai venit. Și îmi pare rău că nu am apucat să-i privesc fața. Nu i-aș fi spus nimic. Mă tot frământ. Am auzit într-o seară ceva care suna ciudat. Adele, i s-a confesat mamei. Erau bune prietene. I-a spus că îi place la nebunie să facă dragoste cu Leon. Iubitul ei. Cum adică? Nu mi-e clar. Eu știam de la bunica mea că e bine să ai parte de dragostea unui băiat de același fel cu tine. Adică, spunea bunica, să nu faci o mezaliánță. Bun. Dar să faci dragoste? Ce mai e și asta?
Acum Patrick locuiește sub masă. Cu mine. E prezent în tot ce fac. Uneori îl cam plictisesc cu poveștile mele. Dar cui să le spun? Toată lumea e ocupată. Patrick al meu, nu. Trăim ca într-un iglu. Doar că nu este atât de frig. Uneori îi aduc câte o carte cu poze și text puțin. O privim în tăcere. Ne minunăm. Uneori, dar să nu mă spuneți, mă sărută. Mă apasă cu buzele lui moi. Eu închid ochii pentru că nu știu ce să fac altceva. Într-o zi la școală Mary colega mea de bancă mi-a mărturisit o descoperire. Aflase cum se fac copiii. Prin sărut. Mai ales prin cel apăsat. Clar trebuie să discut cu Patrick problema asta. Poate că el nu știe. O să-i spun eu. Sunt zile când nu vine sub masă. Poate că e supărat pe mine. Uneori îmi cam ies din fire și-l reped. Nu am un motiv anume. Așa simt că trebuie să fac.
Vacanța de anul trecut am petrecut-o în Grecia la căldură. Cu toată familia. Mama, tata ‒ care ba venea, ba pleca, avea niște treburi de rezolvat – bunicul, surorile mele mai mari și eu. Pe malul mării Egee mesele sunt complet diferite față de cele pe care le știam eu acasă. Pur și simplu nu ai unde să te ascunzi. Nu există fețe de masă lungi până la pământ. În plus acolo e raiul pisicilor. M-am împrietenit cu câteva. Sunt tare ciudate, au fețe prelungi și nu sunt așa de jucăușe. Sunt interesate să primească hrană, bucăți savuroase de pește. Nu am reușit să conviețuim prea mult sub mese. A intervenit lupta pentru teritoriu. Eu am cedat. Din delicatețe. Într-o zi le-am surprins că s-au băgat sub o barcă răsturnată. Tare m-aș fi băgat și eu acolo dar sigur nu încăpeam. Ah, dacă l-aș fi cunoscut atunci pe Patrick sigur mi-ar fi dat el o idee.
Uneori aș prefera să fiu o altă persoană. Ca și cum aș ieși din corpul meu și aș trăi într-al altuia. Un băiat, desigur. În mod sigur nu aș vrea să ajung în pielea surorii mele celei mai mari. Mi se pare atât de proastă. Deși ea și Marc al ei se potrivesc de minune.
Când a murit bunicul am ieșit de sub masă.
M-am băgat în dulap și am plâns ore în șir. Până m-au descoperit. Mama mi-a explicat cu bunătate adevăratul mers al lucrurilor. Mi-a mai spus că excesul de lacrimi e vulgar. Să mă abțin. Am revenit sub masă.
Patrick nu a mai venit în vizitele săptămânale. Deja am început să-i scriu. Dacă nu mai este aici cu mine, măcar îl am în scrisori. Uneori trebuie să pun stop realității și să inventez ceva. Știți, uneori când mi-e rău sau când nu găsesc soluții la ceva care mă preocupă, mă gândesc că totul e bine. Bine de tot. Funcționează. Poate că într-o bună zi am să-l urmez pe Patrick acolo unde e el acum. Până atunci am ce face. Mama spunea ceva că ar fi primit un post în Australia. El nu îmi răspunde la scrisori. Sigur este ocupat cu noul său serviciu. Așa mi-a zis mama. Cangurii trebuie să fie tare drăguți. S-a dus acolo pentru o viață mai bună.
Păi ce altă viață poate fi mai bună decât cea de sub masă?
”Cartea Grădinii”; desen de Alina Gherasim
