45 pentru 45*: Interviu cu Prof. Aurelian Crăiuțu

Interviu cu profesorul Aurelian Crăiuțu, științe politice, Indiana University din Bloomington, Statele Unite. Interviu luat de Dr. Lavinia Stan

Lavinia Stan (L.S.): Suceava-București-Princeton-Bloomington. Care a fost parcursul lui Aurelian Crăiuțu din Moldova în Indiana, părăsind studiile de economie pentru o carieră de profesor de științe politice?

Aurelian Craiutu (Princeton, 2014, Madison lecture, II)Aurelian Crăiuțu (A.C.): Am avut o traiectorie aparte, neconvențională. Când am terminat liceul în 1984 (un liceu considerat la vremea aceea foarte bun, de matematică fizică la Suceava), nu știam exact ce facultate să urmez. Nu erau prea multe opțiuni viabile la vremea aceea. Am procedat prin eliminare. Deși câștigasem olimpiada națională de literatură, am ales ASE-ul (mai exact facultatea de turism), pentru că nu aveam curajul să studiez literatura pentru a ajunge să predau limba română într-un cătun izolat de lumea cea largă. Așa am candidat la ASE și am intrat pe locul al doilea.

Nu a trecut mult ca să-mi dau seama că facultatea pe care am ales-o suferea din greu de tarele vremii. Calitatea profesorilor era mediocră (cu foarte puține excepții), cursurile anoste, atmosfera greu respirabilă (deși colegii erau simpatici și inteligenți). Am ajuns în București în toamna lui 1984, când Ceaușescu și oamenii lui dărâmau din greu centrul istoric al capitalei, când se făcea economie la lumină iarna (citeam la lumina lămpii!), și erau cozi infernale la aproape orice. Lupta pentru supraviețuire era în toi. România se afunda pe zi ce trece într-un nou ev mediu întunecat.

Dar am avut un mare noroc: am urmat, fără ca alții să știe, o facultate privată în paralel, ca să zic așa, alături de un om care mi-a marcat definitiv destinul: Mihai Şora. El e încă în viață la 101 ani. Sediul ASE-ului e în Piața Romană, iar de acolo până la casa d-lui Șora din str Jules Michelet era doar o aruncătură de băț. L-am vizitat asiduu, săptămână de săptămână (de obicei marțea, dacă îmi aduc bine aminte, începând cu ora 10.30 dimineața), timp de patru ani.

Când am ajuns la el, în 1984, familia îi emigrase în Occident, așa că el era, ca să mă exprim astfel, disponibil (deși sub supravegherea atentă a Securității). M-a primit cu o naturalețe absolută și mi-a îndrumat pașii, cu discreție și dragoste, fără ca eu să fi meritat acest dar. Așa am apucat să citesc o întreagă bibliotecă de filosofie, de la Descartes și Husserl la Buber și Gabriel Marcel, dar lecturile mele erau mai diverse.

Ce făceam la ASE nu avea absolut nici o legătură cu ce citeam eu din biblioteca fabuloasă adusă din Franța în 1948, a lui Mihai Şora. Dar el m-a încurajat să găsesc un sens în studiile mele de economie, și așa am ajuns să citesc, la sfârșitul anilor ‘80, cărți importante în domeniul științelor sociale precum Die Gesellschaftkrisis der Gegenwart(1942) a lui Wilhelm Röpke, care a jucat un rol foarte important ulterior în evoluția mea intelectuală.  A fost ca să spun așa, primul pas către filosofia politică, domeniul în care scriu și predau astăzi. Peste câțiva ani am scris o teză de licență despre Röpke în limba franceză.

Tranziția propriu-zisă s-a produs după 1989, mai exact după ce am ajuns la studii în Franța, la Rennes, unde am beneficiat de o bursă a guvernului francez în 1990-91. Anul petrecut în Franța a fost decisiv. Acolo am cumpărat o mulțime de cărți (m-am întors la București cu șapte valize pline de cărți!) și am început să citesc De la démocratie en Amériquea lui Alexis de Tocqueville. A fost ca o dragoste la prima vedere. Am fost fascinat literalmente de Tocqueville: de ideile lui, de stilul lui, de personalitatea lui. Îl recitesc cu admirație de peste 25 de ani și nu m-am săturat încă. Am publicat două cărți despre el, l-am tradus în engleză, îl găsesc inepuizabil și azi. Am operele lui complete acasă, în 28 de volume. Le păstrez la loc de cinste!

Un moment important a fost marcat de cursul de filosofie politică pe care l-am predat în toamna anului 1992, împreună cu prietenul meu Cristian Preda, la pe atunci nou înființata Faculté Internationale des Sciences Humainesa universității din București. L-am predat amândoi cu entuziasmul neofiților, copiind texte, improvizând. Dar am avut norocul să avem parte de o generație excepțională de studenți, unii aflați atunci la a doua facultate, extrem de interesați de subiect. A fost o experiență unică din toate privințele.

Între 1990 și 1993 am fost cercetător la Institutul de Economie Națională. Am ajuns în America în 1993 beneficiind de o bursa Fulbright, la universitatea din Knoxville. Planul era să studiez istoria gândirii politice, dar odată ajuns acolo, am decis să-mi încerc norocul și să fac un doctorat în teorie politică. N-am regretat niciodată aceasta decizie și nu m-am mai uitat înapoi. Am depus dosare în 15 locuri și fost admis cu bursă în mai multe locuri. În final, am avut de ales între Princeton, Chicago, și Duke. Am decis să mă duc la Princeton unde am petrecut cinci ani decisivi. Am lucrat sub îndrumarea lui George Kateb și a lui Alan Ryan (ultimul se întorsese între timp la Oxford).

Subiectul tezei de doctorat l-am găsit însă cu greu, și nu de la prima încercare. Cum eram interesat de Tocqueville, am vrut să aflu detalii despre generația lui și de mediul în care s-a format. Așa am ajuns la Guizot și doctrinarii francezi care au constituit în final subiectul tezei mele de doctorat. Doctrinarii francezi erau la vremea aceea necunoscuți peste Ocean; mi-am asumat un risc enorm scriind despre ei. Ce mă fascinase în cazul lor era faptul că generația lor post-revoluționară fusese implicată într-o aventură politică și intelectuală ce mi s-a părut la un moment dat asemănătoare în destule privințe cu provocările întâmpinate de generația mea. Întrebarea lor — cum să construiești democrația reprezentativă pe ruinele unui sistem absolut? — era și întrebarea mea până la un punct. Sau cel puțin așa mi se părea atunci. A reieșit de aici un text de aproape 500 de pagini care a primit premiul Leo Strauss pentru cea mai bună teză de doctorat acordat de Asociatia Americană de Științe Politice în 2000.

L.S.: Cum sunt reprezentate Studiile Românești la universitatea ta, Indiana din Bloomington comparativ cu alte centre universitare din Statele Unite?

A.C.: Am ajuns la universitatea Indiana din Bloomington în 2001. Avusesem însă prilejul să vizitez campusul încă în 1994 (vizitându-l pe bunul meu prieten Alexandru Baltag care studia logica aici). Locul îmi făcuse o impresie bună; exista în plus aici o mică comunitate universitară românească, cu câteva personalități precum Matei Calinescu, Nicholas Spulber sau Virginia Zeani. Pe Matei, a cărui carte Viața și opiniile lui Zacharias Lichterjucase un rol esențial în formarea mea, l-am reîntâlnit când am revenit în Bloomington și prin el m-am simțit legat de programul de studii românești. Odată cu dispariția lui Matei în 2009, a lui Nicholas Spulber în 2004 sau a Ilincăi Zarifopol-Johnston, programul a pierdut mult, el rămânând în viață în ultimii ani mai ales datorită cursurilor de limba română predate de Christina Illias-Zarifopol. Pensionarea ei anul acesta a pus capăt programului. E un sfârșit de drum, dar trebuie să ne uităm înapoi cu încredere și să fim mândri de ce s-a putut realiza cu resurse limitate. Nu întrevăd o renaștere prea curând!

L.S.: Ești cunoscut drept susținător al moderației. Cum ai ajuns la acest subiect, cum a fost primită cartea și cum traduci moderația în viața ta personală și în opțiunile tale politice?

A.C.: Moderația e un subiect extrem de complex și confuz. Multă lume își imaginează că știe despre ce e vorba, însă în realitate conceptul de moderație ne scapă tuturor printre degete. Subiectul apăruse încă în teza mea de doctorat, dar acolo el era prezent, ca să spun așa, sotto voce. Doctrinarii francezi fuseseră avocații căii de mijloc, le juste milieu, între revoluție și reacțiune. Moderația fusese prezentă și în opera lui Tocqueville, dar acolo conceptul rămăsese neclar, cel puțin pentru mine. De fel, nu sunt neapărat un temperament moderat, dar experiența istorică prin care am trecut m-a convins de importanța acestei virtuți complexe și eclectice, greu de descris. După ce ai trăit sub Ceaușescu în anii 80, nu mai poți fi marxist.

Deci, într-un fel, scriu despre moderație de aproape 20 de ani. Am publicat până acum trei cărți, una în română (Elogiul moderaţieila Polirom in 2006) și două în engleză (A Virtue for Courageous Mindsla Princeton University Press în 2012 și Faces of Moderationla Penn Press în 2017). Ele fac parte, îndrăznesc să cred, dintr-un program mai larg de cercetare pe care sper să-l pot continua în anii ce vin.

L.S.: Cum se vede România din Bloomington? Există moderație în spațiul mioritic?

A.C.: Când am publicat Elogiul moderaţieiîn vara lui 2006, am dat un interviu la Observatorul Culturalunde am fost întrebat dacă cred că moderația are o șansă în România. Politicos, am încercat să mă eschivez de la a da un răspuns ferm negativ. Nici nu cred în profeții. Nu mai țin minte exact ce am spus atunci, dar peste nici un an a urmat prima suspendare a lui Traian Băsescu. Moderația a devenit imediat o utopie. Mă tem că așa a rămas până în ziua de azi.

Se vorbește mult, se scrie mult, se strigă și înjură fără limite. Se debitează multe enormități. Unii se visează președinți, somități, dau lecții națiunii. Alții văd conspirații peste tot. Se construiește mult prea puțin pentru cantitatea de energie cheltuită. Dar, să fim sinceri, nu numai în România, ci peste tot în lume. Statele Unite nu o duc mult mai bine în epoca lui Trump. Suntem cu toții isterizati, neliniștiți, nerăbdători. Ne divizăm în triburi politice, nu mai vorbim cu cei care nu sunt de acord cu noi. Trăim în camere etanșe, bubbles, din care nu mai apucăm să ieșim vreodată cu adevărat.

L.S.: Colaborezi cu universități sau universitari din România? Cum se vede sistemul academic românesc în Statele Unite?

A.C.: Îmi amintesc cu mare plăcere de primii pași ai Colegiului Noua Europă în care am fost și eu implicat într-un anumit fel. Mă leagă de Andrei Pleșu o lungă și caldă prietenie (ne-am cunoscut prima dată la Valea Vinului în 1988!). Am ținut conferințe la Colegiu de câteva ori și toate cărțile mele sunt disponibile în biblioteca de la NEC (lucru unic în România!). Am scris apoi mult în revistele românești în anii 90, mai ales în 22,Polisși SferaPoliticii. În timp, ritmul colaborărilor s-a rărit. Era normal să fie așa. A apărut o nouă generație, iar rolul meu se schimbase între timp. Am fost invitat să predau de două ori în 2004 și 2005 la SNSPA. A fost o experiență interesantă, deși fără urmări notabile în afara câtorva contacte personale. Am mai susținut de-a lungul vremii conferințe sporadice la Timișoara, Iași și Suceava.

Ca să fiu sincer, trec de câțiva ani printr-un moment de detașare față de realitatea românească. Nu pot explica exact de ce, sunt și rațiuni personale la mijloc, deși nu este vorba de lipsă de interes (am revenit în fiecare an acasă). Politica românească, cu intrigile ei mărunte și mizele ei minore, nu mă mai interesează. Am încetat de aceeea să mai scriu în presa românească și, așa cum mă așteptam, nimeni nu a observat asta. Alții o fac mult mai bine, ca să fim onești. Iar mie, ca să fiu sincer până la capăt, nu-mi lipsește prezența în spațiul publicistic românesc.

Viața merge înainte. Ce e mai serios e că m-am despărțit, partial sau total, de unii prieteni, și asta m-a marcat afectiv. Înțeleg bine că timpul și depărtarea își pun amprenta indelebilă, iar prieteniile au nevoie și ele, cum spunea Nichita Stănescu, de pauze igienice. Eu mă aflu într-o astfel de pauză cu câțiva (foști?) prieteni și nu știu ce va urma. Pe unii e posibil să-i fi pierdut definitiv. Pe alții, poate îi voi recâștiga într-o zi. Poate!

Nu exclud însă posibilitatea de a colabora mai intens în viitor, poate și în comisii de doctorat, dar pentru moment sunt sceptic că așa ceva e posibil. Nu sunt interesat să joc un rol de figurant. Voi reveni oricând cu plăcere dacă va fi vorba de o invitație serioasă.

*Această serie de interviuri va prezenta 45 de specialiști, tineri și consacrați, care lucrează în universități, în centre și în institute de cercetare din occident și care au consacrat activitatea lor academică domeniului studiilor românești. Aceste conversații vor permite unei audiențe românești largi nu doar să descopere elemente de biografie personală și itinerariile de cercetare ale acestor specialiști, ci și să pătrundă în raționamentele unor decizii de viață care i-au condus către specializarea în studiile românești. Interviurile vor arăta cum profesori influenți, întâlniri întâmplătoare, vizite din tinerețe, legături familiale, emigrația și alte atâtea motive au contribuit la decizia lor de a-și îndrepta atenția către România.

Aceasta este o nouă generație de specialiști în studiile românești, cea de după Războiul Rece, care gravitează în jurul Societății de Studii Românești și rolului acesteia de a face cunoscute studiile românești în lumea academică occidentală.

Dr. Lavinia Stan, Președintele Societății de Studii Românești, Profesor în Departamentul de Studii Politice al Universității St. Francis Xavier din Canada

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *