Doamne în concediu

Vânzoleala provocată mai nou de două doamne (acum câteva luni era una singură ajunsă premier) mă obligă (cu riscul onorabil de a fi considerat advocatus feminarum – preferabil decât minoritar și posibil viitor anticonstituțional) să fac câteva observații legate de concediul medical de la noi; cu atât mai mult că –  una dintre ele fiind, pare-se, în stare binecuvântată, deci gravidă, iar cealaltă purtătoare de morb, morbidă deci –  ambele pot fi considerate în concediu de boală, medical adică, indiferent unde s-ar afla; cu atât mai urât gestul de a le stigmatiza pentru că au părăsit Țara, purtându-și suferința peste mări și țări, mai precis peste Ocean. Și, să nu omit esențialul: ajunsă pe culmile gloriei politice, doamna cu fatal nume homeric astfel era adulată în public de un descendent (de „aristocrat roșu”), ajuns ca atare ministru la un moment dat: „ești frumoasă, ești inteligentă…”, urmând concluzia după care doamna trebuia să și conducă; cât mai de sus. „Unde-i zăpada din alt an?” ne-am putea întreba poetic azi, dar să nu anticipez.

Din Digesta (Ulpian) aflăm două adevăruri care necesită însă interpretare, căci altminteri ce rost ar mai avea interpretatio legis care dă de mâncare avocaților de peste două mii de ani; prima spune că Femina est finis familiae (femeia este unitatea de măsură a familiei), iar  cea de a doua arată că Feminae pro infirmitate sexus minus ausurae esse creduntur (Femeile sunt presupuse a fi mai puțin îndrăznețe, asumându-și mai puțin din cauza slăbiciunii sexului lor). Indiferent de afecțiunile emoționale  ale presei de la noi și mai nou ale celei pe care cele două doamne încep să o facă cunoscută de dincolo, din bogata coastă și până aici, e evident că – nu le prea cunoaștem familiile –  reprezintă două măsuri deloc de neglijat. Modul în care au reușit să ajungă dincolo, adică elegant, de pe aeroportul (inter)național, fără acte false, probează atât prostia adversarilor și a organelor care ar fi trebuit să le vegheze măcar, dacă nu să le supravegheze, cât și posibila ticăloșie a celor care le voiau „scăpate”, căci o femeie puternică atacată precum leoaica sau hiena, nu știi cu ce te „mușcă”. Orice  se poate spune despre cele două amice dar nu că s-au dovedit lipsite de îndrăzneală și infirme sexual (doamna gravidă contrazice suspiciunea care și în formularea romană e departe de certitudine).

Intrigant e însă faptul că frumoasele fugare sunt urmărite cu mult mai mare tenacitate de către „lucrătorii  media”, decât cei doi domni  care la fel au părăsit Patria cu aceeași lejeritate, poate și mai și, vizita „în vecini” a ministrului (in)justiției din România, eliberator de criminali și violatori, nevalorând nici cât drumurile bănățenilor odinioară, pentru „Vegeta”. Despre cel plecat în fosta colonie din estul Africii, numai urări de bine la scufundări la propriu, că de altele nu va avea parte.  Că urmărirea celor două doamne e făcută cu invidie și neprofesionalism o dovedesc imaginile și comentariile; sunt preferate obsesiv încadrări sinuoase, adică etimologic, cu sâni parțial dezgoliți, unduiri fesiere (altminteri specifice nivelului de gândire al tuturor televiziunilor române), urmate firesc de picioare purtând pantofi de mii de euro; și dacă ar fi în opinci tot nu ar fi bine, după cum președintele american nici trecut în folkul românesc, devenit „Ursan pletos ca zimbrul”, deși zoologic ar fi mai potrivit „ca bizonul”, tot nu ar fi pe placul  deformatorilor de realitate.

Până la urmă, problema nu e cine pleacă în asemenea situații, ci, desigur, conform cui prodest ,  cine e în spatele plecării; situația e exact că înainte de 89: majoritatea miorlăiților de azi, persecutați de ieri, plecau cu burse de ani de zile, unii revenind, alții nu. Cine era în spatele plecărilor de neimaginat pentru cetățeanul de rând?  Gealul X sau colonelul Y, fiind bun uneori și un lentmajor de la pașapoarte, desigur niște securiști împuțiți (în spovedania postrevoluționară…). Și, ca să nu nedreptățim trecutul, să arătăm că în fapt, totul se înscrie într-o tradiție carpato-danubiano-pontică. Să începem de la omul de jos, cetățeanul dornic să-și asigure un ban inflaționist  (la un moment dat) în plus.

Unul dintre sporturile cu acoperire aproape națională din primii ani postrevoluționari, l-a reprezentat concediul medical, cu durată rezonabilă (3-5 zile, arareori 6-7…), în ciuda faptului că starea de sănătate a poporului începea să dea semne de ameliorare, nu la nivel mintal, dar totuși…

Nu era vorba de vreo stare epidemică, ci de acoperirea elegantă și rentabilă a drumurilor de mici afaceri, mărunte chiar,  în Turcia (pentru regățeni), sau Iugoslavia în curs de destrămare (pentru bănățeni); de fapt, ceea ce coregionalii noștri numeau „a face embargoul”, cu PETuri cu benzină în sacoșe vărgate din (pseudo)rafie, constituia mai curând o amărâtă găinărie, comparativ cu ceea ce trecea la nivelul CFR, sub oblăduirea centralilor de atunci care, desigur, nu erau în concediu medical și nici nu se pregăteau să părăsească Țara.

Lucrurile s-au mai schimbat în timp ca direcție de deplasare,  dar metehnele au rămas.

Speculațiile și circul mediatic declanșate de  cazul ortopedic al unui fost premier al  Țării, au  dovedit  iarăși necunoașterea tradițiilor politice românești în care se înscrie inclusiv autostrada soarelui, deci către răsărit, sau sud-est, cu o mică deviație.

Privirea politicianului îndreptată spre Turcia, plină de încredere în ortopedia semilunară, nu făcea decât să confirme un adevăr venit încă de la gloriosul, prolificul  și (ceva mai nou) Sfântul Ștefan cel Mare; iată ce ne spune demnul de încredere Cronicar: „Când au murit Ștefan-vodă cel Bun, au lăsat vorbă fiiului său, Bogdan-vodă, să închine țara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înțălepți și mai puternici, că el nu o va putea ține țara cu sabia ca dânsul”. (Ion Neculce, O samă de cuvinte) .

Desigur că în ziua de azi, când țara ne-o cam țin tot mai mult alții, (și cu „sabia”, cu rachetele adică), pare mai la îndemână – la îndepicior, în cazul de față, adică al  premierului de atunci, afectat la unul din membrele inferioare, pare-se  – să mergi în direcția inversă Stambulului, mai ales că au făcut-o deja alții (nu doar contemporanii, deci cei de acum). Același cronicar ne spune că și „Petru vodă Rareș… ave nevoie de nemți și de unguri”; după cum Gheorghe Ștefan vodă, logofăt fiind încă, își săpa șeful,( pe Vasilie vodă), stând ca în concediu medical și așteptând „să coboare caprile  de la munte, și nu mai vin”. El „au răspunsu  în pildă, și alții nu s-au priceput. Că el aștepta oștile ungurești să vie de peste munte”.

Nu o dată, simptomele unei maladii reale duc la un sfârșit nedorit, adică la moartea  purtătorului, indiferent de rang, fără a se mai ajunge la concediul medical necesar convalescenței, iar aceasta chiar la Istambul. Nu deținem anamneza medicală a lui Barnovschii-vodă, nici date despre posibila legislație antiambroziană a vremurilor trecute (cea de azi oricum nu are efect), dar din amănuntele cronicărești reiese fără dubiu simptomatologia unei rinite alergice:  „Vodă mergând la Poartă, cu mulți boieri… și cu din ceilalți mai proști, și preoți și călugări, și mergând pe drum și poposind și șezând la masă au început a strănuta des și tare. Iar boierii carii erau la masă cu Barnovschii-vodă, după obicei „sănătos, doamne, și pre voia mării tale!”. Iar pre urmă, văzând că tot strănuta, un boier să fi dzis „viermi, doamne”, și cum i-au dzis au și tăcut de strănutat”.

Aflăm, un rând mai jos, că, din păcate, Vodă a ajuns foarte curând la „viermi”, căci turcii „i-au tăiat capul”, constatând pe urmă că „nevinovat au fost acest om”, ca toți conducătorii ajunși „dincolo”.

Uneori însă, câte o stare morbidă cronicizată poate aduce după sine gloria post mortem (nu că i-ar folosi decedatului…). Este cazul lui Seneca Filosoful; urmărit, pare-se întreaga viață de o debilitate gastrică, ilustrul cugetător, senator și cetățean (nerușinat de) opulent dădea bine, chiar admirabil, în societatea timpului, consumând în public doar smochine uscate și apă, fapt care-i dădea o înfățișare de pustnic, de eremit; nu și când își contabiliza averea imensă, manifestând însă în scrieri compasiunea pentru sclavi și revolta împotriva inechităților interumane. Pe Nero nu l-a putut păcăli; i-a reușit cu creștinii care (din motive la fel de parșive) au ridicat starea și aspectul maladiv al bătrânului, aproape la rang de sfințenie avant la lettre. Există chiar o corespondență dintre piosul Seneca și Sfântul Apostol Pavel; are o singură hibă: e contrafăcută.

         Totuși, pentru conducătorii inteligenți, simularea stării de boală, adică minciuna (etimologic e din aceeași rădăcină cu mintea),  poate avea rezultate incredibile, împlinindu-li-se așteptările. Miron Costin ne relatează despre hainitul logofăt (conspirator, deci) Gheorghe Ștefan care reușește să-l impresioneze  și pe Vasilie-vodă, cel „săpat” de el; logofătul se arată „lovit de mare durere”, în imposibilitatea de a veni la Iași ( nu era să plece din Țară, căci puterea și-o dorea  loco) „că-i giupâneasa pe moarte, la țară”, iar vodă îi dorește sincer (cât poate fi de sincer un politician cu un altul) „să afle lucru pre voia sa”, ceea ce ar însemna și „așa să fie cum spui”. Numai că „giupâneasa” era înfloritoare, iar lucrul voit de hainitul logofăt era tronul lui Vasilie, pe care-l va obține curând, cu ajutor străin, adică exact „pe voia sa”. Iată unde poate duce un concediu medical pentru îngrijirea soției „bolnave”.

În fine, un caz mai puțin reușit îl reprezintă sfârșitul unui lider nazist inculpat la Nürnberg; apărătorul său îi sugerase să simuleze o afecțiune psihică, mai direct – nebunia. Tocmai când procurorii militari american și englez începeau să-și dea seama de spectacolul oferit de inculpat, procurorul rus le spuse, ca între colegi: „cine simulează atât de bine nebunia, nu poate fi normal”; ceea ce, evident, nu-l salvă de la ștreang, fiind condamnat pentru fapte și nu la concediu medical, nici chiar pe viață.

Dincolo de aceste cazuri, cum spune Cicero „Bolnavul, cât mai răsuflă, speră în însănătoșire”. Iar cel sănătos, beneficiar al unui concediu medical merge înainte chiar și fără să fi citit din Titus Livius optimista cugetare „încă nu a apus soarele tuturor zilelor”.

Cât despre cele două doamne în concediu sine die, de vreme ce și-au probat  atât inteligența cât și potenta și nu infirma asumare a faptelor (legate de plecare desigur), să ne întrebăm precum poetul

„Mărite Doamne! C-au plecat,

De-un an, de-o zi sau de-un veleat,

Răspunsu-i un refren în van:

Unde-i zăpada din alt an?”,

iar ca un remediu pentru a scăpa de maliția limbilor rele, în general, nu doar pentru doamne, din același genial Villon (ediția completă din 1994, București – Montreal, admirabil cumplită de … doamna Ionela Manolescu)

În apă tare, în catran vâscos,

În var nestins, în smoală dând în clocot,

În plumb topit să fiarbă pân la os,

În seu și zgură presărată-n borhot,

În ud și murdărie de țigancă,

În zoaie de lepros mâncat de samcă,

În zeamă de tălpici de botfori vechi,

În vipere tocate pe curechi,

În fiere de bursuc ori vulpe șchioapă,

Să fiarbă limba pizmei ce mă sapă.

Cu o minimă adaptare la contemporaneitatea mediatică „să fiarbă limba proastă ce mă sapă”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *