O carte de raftul I despre detenția politică în comunism

Maria Hulber este doctor in Filologie și profesor metodist la Casa Corpului Didactic din Oradea. Publicistă activă, subtilă și talentată, scrie recenzii și cronici la spectacole de teatru pentru Familia, La Punkt, semnează contribuții în Revista de pedagogie și volume colective. Dar dintre toate calificările trecute în CV-ul ei, cea pe care Maria Hulber (n. 1970) și-o enunță prima este aceea de cercetator acreditat la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securitații. Pe aceasta pare s-o găsească cea mai importantă. Are și de ce: timp de zece ani a studiat în arhivele depuse la respectiva instituție dosarul unuia dintre cele mai fascinante personaje care au traversat secolul XX, trăind de fiecare dată, „chiar în miezul evului aprins”, adică, îndeobște în închisori. E vorba de Richard Wurmbrand, leninist de primă oră, dialectician abil al luptei de clasă devenit pastor protestant și adversar indomptabil al comunismului și „răsplătit” cum se cuvine, cu detenții lungi și repetate. Nu există cercetător mai indicat să pună ochii pe acest personaj ieșit din comun și să-i scrie biografia, decât Maria Hulber, iar ea a făcut-o în cartea apărută recent la Ratio& Revelatio. Tot aici a apărut însă, cu doi ani în urmă, precedenta ei carte, care abia acum mi-a ajuns în mâini, un voluminos,  laborios, costisitor studiu intitulat  Memorialistica detențiilor postbelice românești  din 2015,  prin care editura din Oradea ne mai atrage o dată atenția, după Convorbirile lui Czeslav Milosz cu Aleksander Fiut, Dostoievski văzut de contemporanii săi și alte cărți speciale, că e decisă să fie, să rămână, o  altfel de editură, oricare ar fi riscurile.

Prin ce este specială cartea Mariei Hulber? La origine o lucrare de doctorat, probabil cu grijă  rescrisă pentru a  o elibera de chingile canonului academic și a o face accesibilă unui public mai larg, cartea, este, în definitiv, un demers hermeneutic pornind de la un material deja inventariat, cartografiat, analizat și interpretat din diverse unghiuri. Este vorba, după cum o indică și titlul, de literatura autobiografică de mărturie asupra experienței carcerale în închisoarea politică românească din primele decenii de comunism, testimoniu scris înainte sau după căderea regimului comunist, în  țară, sau în afara granițelor țării.

Material bibliografic vast, variat, greu de ordonat conform unor criterii care să-i cuprindă toată complexitatea,  memorialistica universului carceral a interesat autori dintre cei mai diverși, de la analiști ai regimului comunist, la istorici literari și universitari, eseiști și critici literari, foști deținuți politici, tentați de  cuprinderea enciclopedică pe cât posibil exhaustivă, a mulțimii de mărturii lăsate de tovarăși de suferință. Iar  lista acestor cercetători ai fenomenului este foarte lungă,  Maria Hulber întregistrându-și cu multă deferență, pe cei mai mulți dintre predecesori. Fără să-i uite pe cei care au atras primii, cu consecvență și promptitudine atenția asupra acestui nou capitol, fie el și de graniță, în istoria literaturii, anume reprezentanții exilului cultural românesc, în frunte cu cea mai consecventă reprezentantă a lor:  Monica Lovinescu.

Ce noutate și revelație mai poate aduce deci o nouă sinteză, ne putem întreba. Ei bine, cartea Mariei Hulber ne aduce multă noutate, deși cuvântul potrivit ar fi prospețime, și destule revelații. Măsurat și ferm, demersul ei se bazează pe intuiții prealabile clare, care o fac să meargă la sigur și, în imensitatea materialului, renunțând la aspirația exhaustivității, să „caute ceea ce deja a găsit” . De unde și precizia cu care trasează parcă din câteva linii rapide, arhitectura edificiului ei narativ.  Enunțată în chiar textul introductiv, intuiția Mariei Hulber este că importanța  memorialisticii de detenție constă în două dintre trăsăturile ei  majore: 1. caracterul  documentar, care  face din ea factorul decisiv „pentru așezarea istoriei contemporane pe  temeiurile adevărului” (p.13); 2.  literaritatea prin care, cantitativ (autoarea reține și inventariază un număr de  149 de cărți de memorii carcerale, dintr-un număr probabil mult mai mare) și calitativ, documentul are un impact decisiv asupra literaturii române contemporane,  influențând evoluția acesteia și „impunând reconsiderarea întregului sistem de valori literare”. Între acești doi vectori,  adevărul și literaritatea, înaintează, căutându-și argumentele, „cu precauție” (un cuvânt-cheie în limbajul Mariei Hulber), cu o băgare de seamă expertă, discursul  hermeneutic, nu înainte de a fi ridicat niște coloane solide între care să se miște fără riscul învârtirii în cerc, al repetiției fastidioase, într-o construcție totodată ingenioasă și simplă, ca de la sine înțeleasă.

Astfel, după o Parte I, introductivă,  care se ocupă de terminologia, specificul și receptarea literaturii detenției politice,  neuitând să lărgească obiectivul pentru a  verifica  oportunitatea terminologiei și instrumentarului propus de teoreticieni, lucrarea Mariei Hulber distribuie materia în alte șase părți. Împărțirea este utilă,  fiindcă reușește să evite în chip remarcabil redundanțele, dând impresia că se plimbă fără grabă,  din încăpere în încăpere, oprindu-se asupra unui aspect neexplorat, sau neexplorat din unghiul ei, până în acest moment. „Încăperile” prin care ne plimbă încet autoarea sunt mici, precum celulele de la Sighet, îmi vine să spun,  pentru ca lectura să nu obosească,  materia este împărțită în subcapitole scurte. Pentru mine, remarcabile în această „plimbare”, sunt opririle în locuri în care ori nu m-aș fi oprit singură, ori n-aș fi văzut ceea ce îmi arată acum autoarea, ca și acelea care au corespuns cel mai mult așteptărilor mele. Din fericire, de altfel, fiindcă trecerea în revistă a întregului periplu ar mări nepermis dimensiunile acestei cronici improvizate. Și dintre ele trebuie să fac o selecție drastică.

Prima idee majoră  pe care o examinează autoarea, punând-o sub un titlu consacrat (de Eugen Simion) este acuratețea faptului consemnat de memorialist,  direct proporțională, în regulă generală, cu distanța în timp de momentul  când el s-a petrecut. Balansul între „timpul trăirii” și „timpul mărturisirii” îi prilejuiește autoarei o trecere în revistă a  lucrărilor redactate aproape imediat după  încheierea experienței carcerale, împărțite în cărți scrise în exil, sau în cărți „de sertar”,  sau la variate distanțe în timp. Coroborată cu aceasta, avem una dintre cele mai valoroase idei urmărite cu consecvență în carte, legată de „confruntarea surselor”. I-a mai acordat o atât de tenace și consecventă atenție la noi, doar Sanda Golopenția, accentuând în nenumărate ocazii și aplicând în propriile cercetări, confruntarea memorialisticii, distanțată în timp („timpul mărturisirii”), cu scrisorile și cu  documentul de arhivă (datând din „timpul trăirii”).

Acest redutabil demers este și cel care dă greutatea și noutatea cărții. După știința mea nu a „verificat” nimeni, adevărul sau plauzibilitatea unei amintiri consemnate, confruntând-o cu documentul de arhivă, emis în chiar ziua, ceasul, pe care-l evocă memorialistul!  Un document el însuși de citit cu precauție, în funcție de categoria din care face parte și de gradul de adevăr pe care-l poate conține, având în vedere autorul care l-a emis: fosta Securitate. Cu excepția aceleiași cercetătoare, invocată mai sus, în uriașa muncă de confruntare a arhivelor securității, cu toate celelalte surse posibile, personal nu știu pe nimeni. Or, din acest punct de vedere, cercetătorul se află în fața a două surse supuse aproximării: documentul de securitate, proces verbal de anchetă, declarație de martor, notă informativă, document atestând o pedeapsă, act de eliberare din închisoare, etc., întocmit de cele mai multe ori special pentru a escamota adevărul, sau a-l prezenta sub o formă conformă cu  cererea comanditarului, pe de o parte, iar pe de alta, notația memorialistică, decisă să depună mărturie și jurând pe adevăr, dar supusă subiectivității care distorsionează realitatea și omisiunilor involuntare ale memoriei. Cum facem față acestui neajuns? se întreabă autoarea, iar răspunsul ei este că dincolo de  precauția și prudența cu care se citesc cele două categorii de documente confruntate, ele mai trebuiesc confruntate și între ele. Și numai confruntarea fișelor de lucru presupune o muncă absolut benedictină, cerând nu doar efort și răbdare, ci și o capacitate de ordonare redutabilă, pe care autoarea o întreprinde cu o admirabilă, invidiabilă eficiență și răbdare. Sunt informații care se regăsesc identice sau aproximativ identice la mai mulți memorialiști, și sunt informații care se regăsesc identice în mai multe documente de arhivă. Maria Hulber le găsește și le pune față în față.

„De altfel, notează autoarea la p.67, nici nu se pune problema  ca memoriilor de închisoare să li se atribuie valențe documentare absolute, sau să se pretindă ele însele alternative la documentele de arhivă. Trebuie privite ca o nuanțare, limpezire, completare a omisiunilor din actele oficiale și din istoria acelei perioade (…)” Aici aș răsturna termenii, ceea ce de altfel, câteva pagini mai încolo, face autoarea singură, vorbind despre caracterul mistificator cu intenție al documentelor de arhivă care adaugă declarațiilor din anchetă afirmații pe care anchetatul nu le-a făcut, și omite felul cum i-au fost uneori smulse declarațiile: amenințări, bătăi, torturi. Nicăieri în documentele de arhivă, spune autoarea,  nu vom găsi confirmate aceste procedee barbare de a smulge declarațiile  ori de a impune disciplina în închisori și lagăre.

Ajunsă în acest punct, am simțit totuși, nevoia, de dragul consecvenței cu propriul demers, ca autoarea să iasă din marginile temei, după toate aparențele impusă de rigorile doctorale, și să recurgă, pentru a găsi confirmări ale acestor practici, la documente deja publicate care le atestă. Citez doar câteva:  procesele rejudecate în anii 1966-1968, din ordinul lui Ceaușescu, dornic să se debaraseze de un potențial rival, Drăghici, în care anchetatori, supraviețuitori, martori, au documentat pe larg tortura și cruzimile petrecute/practicate de ei, sau sub ochii lor: procesul Pătrășcanu,  procesul de la Canal, dar chiar și mai devreme: procesul gardienilor lagărului de la Salcia, prin 55-56, și  cel al principalilor torționari de la Pitești, din cam aceeași perioadă.

Există capitole, și nu puține, în care lectura acestei discurs prin forța  împrejurărilor greu de citit, devine pur și simplu pasionantă ca a unui roman, în care autoarea îl urmează pas cu pas pe deținutul politic în „experiențele sale precarcerale”, (urmărirea, arestarea,  percheziția domiciliară, ancheta, procesul),  iar după detenție, ieșirea din închisoare.  Acest deținut „generic”  e un fel de sinteză, un fel de „portret robot” obținut  din asimilarea  empatică a experienței câtorva autori de  memorii spre care se îndreaptă atașamentul cald al autoarei. Aceștia sunt: Adriana Georgescu,  Lena Constante, Ion Ioanid, Vlad Pavlovici, Aurel State, I. D. Sârbu  și, firește, Richard Wurmbrand. În ceea ce privește procesul, mi-aș mai dori, de asemenea, ca la a doua ediție a acestei cărți, autoarea să  analizeze cu verificata ei subtilitate, declarațiile învățate pe de rost din marile procese ale anilor 50, când păcăliți cu promisiunea că procesul-spectacol ai căror protagoniști vor fi, este la propriu o înscenare, viitorii condamnați unii la moarte, le-au rostit în instanță, recunoscându-și vina. E cazul faimosului grup al ipoteticilor jefuitori ai Băncii Giulești, din 1959, dar și al celor condamnați la moarte și executați la Canal în 1952, sau în fine, al mult mai amplului proces Pătrășcanu, din 1954. În toate, cu excepția lui Pătrășcanu, cunoscător al proceselor moscovite din timpul Marii Terori, creduli, sau sub amenințarea unor torturi și mai mari, sau sub influența unor ciudate droguri,  toți condamnații s-au supus consemnului.

De o mare calitate literară și deci paradoxal plăcute la citit sunt părțile a II-a și a III-a ale cărții de care vorbesc. Aici preferința mea se îndreaptă  spre tratarea cotidianului carceral,  a acelei „normalități” care se instaurează până și în infern cu trecerea timpului și instaurarea obișnuinței, în care, în capitole scurte, autoarea ne trece în revistă temele: formele de comunicare, izolarea,  porția de cultură, conferințele, plimbarea, viața în celulă, zarca, Paștele, Crăciunul… Mi-au lipsit momentul percheziției, dar mai ales pitorescul capitol, amplu documentat în special de autori foarte înzestrați literar, ca Ioanid ori Steinhardt, despre incredibila ingeniozitate a deținutului politic de a-și folosi mâinile, confecționând ace, piese de șah, batiste, tricotând din firele smulse deșirate din zeghe, sculptând cruciulițe din bucățele de oscior și alte obiecte. Totul în condiții de supraveghere strictă, prin vizetă.  Cea mai măiastră și irezistibilă  pagină din cartea Mariei Hulber mi s-a părut însă capitolul al II-lea  din partea a III-a, intitulat „Vestea eliberării”. Aici nu-l mai vedem evoluând pe „deținutul generic/ sinteză” , ci  îi vedem ieșind din închisoare, cu anul, ziua și ora, indicate pe biletul de ieșire, pe Nicole Valery Grossu, pe Nicolae Steinhardt,  pe Richard Wurmbrand, pe Lena Constante, Petre Pandrea. Ce  defilare de elită!

În fine, partea a V-a  înregistrează galeria personajelor care populează universul carceral, în afara deținutului politic, adică cealaltă parte a baricadei: anchetatori, torționari, gardieni, procurori, avocat al apărării, medic de închisoare, legist care certifică moartea etc., călăul răsplătit pentru fiecare  deținut executat, cu 500 de lei, care în anii 50 reprezentau leafa unui funcționar mărunt. Iar în Partea a VI-a, autoarea inventariază, cumva în continuarea strategiilor de a îndura absența libertății, căile prin se poate scăpa din universul carceral: autocunoașterea, credința, creația.

În fine, ultima parte înregistrează locurile de detenție, închisori, lagăre, centre de anchetă,  lipsind, spre regretul meu, pentru ca enciclopediei să nu-i lipsească nimic, locurile de DO, fizic dispărute de pe hartă azi, păstrate doar în lucrările extraordonare ale Smarandei Vultur și ale emulilor ei, și două redutabile închisori de pedeapsă: Râmnicu Sărat și Făgăraș.

Cred că am răspuns abuzând chiar de spațiu, la întrebarea  prin ce este neobișnuită și remarcabilă această carte despre o temă atât de bătătorită.  Dar de ce este ea atât de neobișnuită, simt nevoia să adaug.

Autorii sunt  în genere oameni orgolioși, dictatoriali cu lumea pe care-o creează, chiar dacă din prefabricate. Ei  își manipulează personajele ca pe propriile creații, oricine ar fi ele.  Maria Hulber  nu este așa: există în scrisul ei o atenție, o disponibilitate empatică, o  lipsă de emfază, o uitare de sine, o aplecare  atentă și reverențioasă asupra obiectului, și o capacitate de a se estompa în fața personajelor pentru  a le pune în valoare, pe care eu nu le-am întâlnit decât la eroina ei favorită: Adriana Georgescu. Și încă o dată, la cele două mari cercetătoare invcate: Smaranda Vultur și Sanda Golopenția.

Maria Hulber este unul dintre acei autori  al căror „stil” nu poate fi schimonosit,  stricat, compromis, nici de rigorile unei lucrări de doctorat, nici de teama de furcile caudine ale trecerii prin examenul care-ți atestă  calitatea academică, nici de idei și atitudini care-i sunt străine și pe care aventura unui ipotetic bras de fer cu orgoliile unei comisii ți le pot scoate în cale. Știu, ca editor al multor teze de doctorat, devenite cărți de debut, că lucrurile astea se întâmplă. Este unul dintre  motivele pentru care această adevărată enciclopedie a universului carceral se află pe raftul I al cărților mele de istorie recentă.