Pe insula lui Abel Znorko

Dincolo de Cercul Polar, pe insula (fictivă?) Rösvannöy din Marea Norvegiei, timpul curge diferit față de restul lumii, asemenea unui elixir administrat în doze mici, dar sigure și atent ritmate, care-i întrețin suspansul și elanul vital. Atmosfera le va părea, poate, familiară celor ce iubesc opera lui Eric-Emmanuel Schmitt, unul dintre cei mai importanți dramaturgi contemporani, un artist al nopților mistice, al revelațiilor crepusculare (vă mai aduceți aminte de superba Noapte de foc?!), al succesivelor avataruri ale ființei în complicatul periplu al căutării unor adevăruri fundamentale.

În lumina premiselor enunțate mai sus, primăvara începe la Oradea sub auspiciile teatrului, literaturii, muzicii și iubirii. Nu neapărat în ordinea aceasta, dar, oricum, la început este teatrul. Și totul se datorează unei inspirate alegeri, ce îmbogățește actualul repertoriu al Teatrului Regina Maria cu o piesă de excepție din portofoliul dramatic al lui Eric-Emmanuel Schmitt, Variațiuni enigmatice, în traducerea lui Nicolae Weisz. Sub privirea regizorală a Elvirei Rîmbu și în viziunea scenografică a Oanei Cernea, personajele piesei prind viață datorită interpretărilor demne de toată aprecierea noastră, datorate actorilor Sebastian Lupu și Petre Ghimbășan. Partiturile nu sunt deloc facile și fiecare își construiește rolul ca pe un minuțios étude din care transpare o veritabilă demonstrație de maturitate interpretativă. Cercetând istoricul piesei, descoperim că, în timp, a dobândit un binemeritat prestigiu pe scenele lumii. Încă de la prima montare, din stagiunea 1996/1997 de la Théâtre Marigny din Paris, unde s-a bucurat de participarea lui Alain Delon și Francis Huster, publicul a intuit, dincolo de aparențele înșelătoare, contradicțiile adânc imprimate în peisajul sufletesc al bărbatului zilelor noastre. În teatrul românesc, trebuie menționate spectacolele de la Teatrul Nottara din București (2002), în regia lui Claudiu Goga, și de la Teatrul Național ,,Vasile Alecsandri” din Iași (2013), în regia lui Liviu Manoliu.

Ne întrebăm, pe bună dreptate, prin ce anume fascinează subiectul piesei, ce ascunde dincolo de simplitatea tramei sale, câte lumi posibile se disjung în evantaiul vieții celor doi protagoniști? Întrepătrunderea prelungitei zile polare cu noaptea arctică se arată a fi mai mult decât un moment emblematic. Pe insula lui Abel Znorko (Sebastian Lupu), adulatul laureat al Premiului Nobel pentru literatură, misterul invadează teritoriile sufletului, provocând neașteptate desanturi introspective. Primul amurg, după șase luni de străluciri diurne, coboară evanescent printre falduri vaporoase de organza, arcuite într-un enigmatic colorit albăstrui-pastelat. Decorul configurează două planuri, dispuse cu aceeași sensibilitate a reprezentărilor spațiale. În depărtare, fundalul acoperit de perdele și draperii generoase, curgând în straturi succesive, deschide perspectiva nebănuită a îndepărtării, a spațiului aerisit, a mării reci și protectoare, ce izolează insula de freamătul lumii. În planul apropiat, interiorul mușcă însă din seva intimității prin mobilierul clasic și sobru din casa reputatului scriitor. Recunoaștem regulile unei oarecare simetrii neostentative, detaliu ce ne-ar putea da de înțeles că nu decorațiunile interioare reprezintă sensul vieții acestui duelist al ideilor, ci altceva, mult mai profund. Corpuri de bibliotecă, cu rafturile pline de cărți încă înfoliate (cărțile sale!), vitrina, masa de lucru și masa de biliard, canapeaua simplă și măsuța, zecile de reviste en vogue, totul lasă impresia ordinii, a sanctuarului neatins de priviri profane, dar și a tabietului cotidian de scriitor. Și totuși… Dinspre patefon răsună contrapunctic Variațiunile enigmatice ale lui Edward Elgar, o lucrare orchestrală alcătuită din paisprezece variațiuni precedate de tema pe marginea căreia reverberează armoniile lor. În total, cincisprezece piese, un număr deloc întâmplător, ce coincide cu numărul anilor de pasiune trăită de Abel Znorko exclusiv în limita corespondenței amoroase cu cea care avea să-i devieze destinul creator. Am putea intui, la început, că tema în jurul căreia se vor înfășura variațiunile piesei este iubirea. Numai că mișcarea vieții e mult mai subtilă și scapă oricăror încercări de predicție. Iar Eric-Emmanuel Schmitt nu ne-a lăsat niciodată să fim seduși de conformism ori de tipare repetitive și previzibile.

Odată cu muzica și tunetul împușcăturii ce dizolvă monotonia încă de la prima scenă, în cadru pătrunde Erik Larsen (Petre Ghimbășan), ziarist la Gazeta de Nobrovsnik, ușor speriat și confuz, într-o stare de agitație bine stăpânită. Sosit pe insulă pentru a-i lua un interviu lui Abel Znorko, descoperă curând că scriitorul nu-și dezminte renumele de mizantrop, afirmându-și, cu fiecare gest, mișcare sau cuvânt, convingerea superiorității asumate, dezgustul față de falsele elogii și oroarea de tot ce e comun, plat și insignifiant. Verva dialogului, creșterile și descreșterile sale în momentele de mare tensiune dau coloratura adevăratelor variațiuni despre iubire și literatură. Tăcerile jucate de protagoniști sunt la fel de semnificative și apăsătoare precum cuvintele, iar această constatare ne ajută să descoperim că estetica tăcerii într-un spectacol presupune o explorare a artei interpretative dincolo de orice consecințe obișnuite. Erik Larsen observă că romanul Dragoste nemărturisită, proaspăt publicat de Abel, reprezintă o intruziune a iubirii în proza lui filosofică de până atunci. Este însăși coborârea în materie, în ,,carne și sânge”, ,,cartea dumneavoastră cea mai frumoasă, cea mai sensibilă, cea mai intimă”. Ar fi rodul unei corespondențe imaginare, susține cu aplomb Abel, cu o femeie la fel de imaginară, o mască a propriului eu creator. Pe aceeași tonalitate sigură, continuă expunerea primei variațiuni, brodate pe poetica actului de creație, privit ca o literatură a autenticității, o literatură ce născocește existența, depășind-o prin pulverizarea ei în infinite realități posibile. Se consideră un falsificator, un fabricant de minciuni, un vânzător de iluzii. La polul opus, cerebralul Erik Larsen vrea adevărul. Dar adevărul, pe care, de altfel, îl deține, se dovedește la fel de volatil și de periculos precum minciuna lui Larsen. Adevărul este tot o minciună, dar una ce se topește în literatură. Iată un superb cerc vicios, în care sclipirea de geniu a lui Schmitt a reușit să ne introducă pe toți cu abilitate, de la personaje până la spectatori.

Cea de-a doua variațiune, dezvoltată pe tema iubirii și a instanței auctoriale (cine este, de fapt, autorul romanului epistolar?), crește odată cu dezvăluirea unei porții de adevăr atent dozate, așa cum anunțam la începutul cronicii. Abel face elogiul hedonismului, al plăcerii carnale ce înfruntă dragostea, sentiment ce n-ar reprezenta decât o ,,interdicție a sexualității” și o eroare. Erik, imperturbabil, cu aceeași stăpânire de sine în gesturi și voce, nu cedează, strânge cu tenacitate șurubul psihologic într-un război al nervilor încordați, al rezistenței. El adulmecă singurătatea scriitorului, croită asemenea unui scut. Îi aruncă nade, îi provoacă orgoliul, într-un glissando de trăiri și aluzii la voluptatea suferinței autoimpuse de Abel ori la pseudorealitatea construită pe altarul sacrificial al ficțiunii. Întrebarea rostită cu nerv de ambele părți ale mesei de biliard pregătește trecerea dintr-o variațiune într-alta, prilej de a ne reseta toată avalanșa de istorii culese până în acest punct: ,,Ce vreți de la mine?” E timpul ca, din scrisori și amintiri, să se înfiripe, adumbrit, chipul Hélènei Metternach, autoarea scrisorilor, soția lui Erik și amanta lui Abel… O femeie când urâtă, când frumoasă, obiectul pasiunii lui Abel, care-i dăruise în trecut nopți de foc, și subiectul iubirii lui Erik, cel ce-i oferise intimitatea cuplului. El afirmă, cu calmul omului ce a evadat cu mult timp în urmă din arcanele durerii și deține încă, în recuzita personală, multe porții de adevăr: ,,Femeile sunt aceste melodii pe care le visăm și pe care nu le auzim. Pe cine iubim, când iubim? N-o să știm niciodată.”

Desigur că se vor succeda și alte variațiuni în acest spectacol, la fel de enigmatice și de surprinzătoare, însă nu dorim să le divulgăm și să răpim viitorului spectator plăcerea de a le descoperi. Iubirea poate supraviețui într-un singur fel și într-un anume teritoriu al imaginarului: literatura. Cumva, printr-o subtilă complicitate, cei doi bărbați atât de diferiți, dar legați tocmai prin această nesfârșită dragoste pentru literatură, vor reuși să refacă firele sfâșiate de rostirea adevărului. Mario Vargas Llosa ar putea explica totul mai bine, în excelentul său eseu Adevărul minciunilor: ,,Fiindcă viața reală, adevărata viață n-a fost și nu va fi vreodată suficientă pentru a satisface dorințele omenești. (…) Oamenii nu trăiesc numai din adevăruri; ei au nevoie și de minciuni…”

Variațiuni enigmatice de Eric-Emmanuel Schmitt

Teatrul Regina Maria din Oradea

Regia artistică: Elvira Rîmbu

Scenografia: Oana Cernea

Traducere: Nicolae Weisz

Distribuția: Sebastian Lupu și Petre Ghimbășan

Spectacol vizionat în data de 9 martie 2018