Despre condiţia rusă

Monumentala sinteză a lui Orlando Figes, “dansul Nataşei, o istorie culturală a Rusiei”, imaginează o vastă naraţiune care se naşte şi se organizează în jurul acestei interogaţii fondatoare: cum poţi să fii rus? Convocarea literaturii, ideilor, artelor vizuale este imaginată în funcţie de o finalitate precisă, aceea de a cartografia harta deconcertantă a două secole de dileme identitare. Neliniştea rusă, pare a sugera Orlando Figes, decurge din dificultatea poziţionării şi dintr- un anume disconfort interior. Schizoidia rusă este cu atât mai dramatică cu cât ea se suprapune peste conturul politic al unei societăţi ce refuză reforma, în numele unei fascinaţii pentru încremenirea mistică sau elanul revoluţionar.

Rusia

Titlul însuşi al cărţii lui Figes trimite, deliberat, la poziţia centrală pe care o deţine, in canonul rus, discursul literar ca formă de articulare identitară. Pasajul din “ Război şi pace”, pasaj în centrul căruia se află o scenă a dansului popular ce îi adună la un loc pe nobili şi ţărani, este inseparabil de o nostalgie a originilor pe care educaţia europeană o reprimă, dar nu o poate elimina. Imaginea memorabilă a dansului popular poate fi citită şi ca încercarea de a anula, fie şi pentru câteva momente, linia de fractură pe care modernizarea o instituie în cadrul societăţii ruse.

Erudiţia lui Figes recuperează, gradual, piesele unui puzzle, (re)constituind istoria unei descoperiri de sine. Cultura rusă este investită cu misiunea de a inventa o pecete identitară care să ofere un blazon naţiunii întregi. Reintepretarea reperelor pe care se fondează identitatea imaginată a Rusiei, de la conceptul de “ţăran “ până la cel de “ Moscova “ ori creştinătatea răsăriteană, conferă artei ruse o centralitate canonică pe care nu o va pierde nici măcar în deceniile de regim sovietic. Scriitorul, pictorul ori muzicianul sunt actorii ce participă la o operă de reconfigurare naţională. Vocea lor este, în cazurile limită, o voce profetică, o voce ce conjură naţiunea rusă să revină la un drum drept, abandonând rătăcirile şi ereziile.

Populismul şi slavofilismul sunt două direcţii care se revendică de la surse europene, doar pentru a construi un discurs ce reafirmă, de o manieră radicală şi lipsită de ambiguitate, unicitatea destinului rus. La stânga, ca şi la dreapta, excepţionalismul rus este marcat de un complex al originilor sale europene, complex ce explică, în perspectivă istorică, o respingere programatică a moderaţiei ce temperează şi domesticeşte, în aria occidentală. Un an traumatic precum 1812, analizat de Orlando Figes, este simptomatic pentru ambiguitatea legatului său: moştenirea sa este şi celebrarea unităţii în jurul unui Ţar ce întruchipează naţiunea, dar şi promisiunea unui univers guvernat de o logică occidentalizantă. Mişcarea decembristă şi naţionalismul dinastic sunt versantele care se desprind din acest trunchi al anului 1812.

În acest roman pe care îl scrie Orlando Figes, un personaj precum cel al decembristului Volkonsky serveşte ca punte între realitatea documentabilă si ficţiunea tolstoiană. Nobilul patriot care se transformă în revoluţionar şi exilat, spre a sfârşi ca un îndreptar viu pentru radicalii anilor 1860, este, în sine, întruchiparea contradicţiilor ruse. Metamorfoza lui este deconcertantă doar în ochii occidentali. În spaţiul autohton,ea este o încercare de a se confunda cu acel strat mitic pe care îl caută, indiferent de nuanţe, mesianicii ruşi.
Decembrismul rus este, în cazul lui Volkonsky , ca şi al altora, un teritoriu din care se ivesc miturile şi icoanele ce servesc ca parte a unui panteon. Soţiile de decembrist, precum Maria Volkonsky, urmează un parcurs exemplar al devoţiunii şi al suferinţei pe care il regăsim, în alte ipostaze, şi în canonul românesc. Maria Rosetti sau Ana Ipătescu sunt variaţiuni pe această temă a curajului feminin. Decembrismul, ca sensibilitate revoluţionară, este afin cu marile curente europene.

În această matrice rusă provocată de anul 1812, Puşkin este un paradox, la rândul său. Identitatea sa scindată este identitatea unei întregi generaţii. Inventarea limbii este o operaţiune culturală ce o evocă pe aceea a paşoptiştilor sau a lui Eminescu. Între revoluţie şi naţionalism, Puşkin îşă croieşte un drum în care se regăsesc drumurile contemporanilor săi. În Oneghin şi în Lenski, ca şi în Tatiana, Puşkin adaugă ceva din acest geniu fecundat de contaminarea occidentală.
Sfinxul rus este inseparabil de această provocare, continuă şi schizofrenică, a căutării sufletului rus. Mistica rusă, în literatură, ca şi în religie, este o manieră de a afirma unicitatea unui sentiment şi a unui univers. Lectura lui Figes asupra lui Gogol, Dostoievski şi Tolstoi este una subtilă şi atentă la dialectica acestor nuanţe. Există, la toţi trei, o credinţă în credinţa rusă, iar la ultimii doi o credinţă în capacitatea ţăranului rus de a fi purtător de Dumnezeire. Izolarea istorică a Rusiei alimentează, indubitabil, această propensiune către filetism, această nemăsură ce atribuie Rusiei şi Ortodoxiei sale o funcţiune soteriologică, de teofor.

Detaşarea cehoviană de această mistică rusă explică şi potenţialul prozei şi al teatrului său de a fi cutia de rezonanţă în care se regăsesc vocile altor spaţii. Eroarea de percepţie din cazul “ Livezii de vişini” este doar o parte din această complexitate cehoviană- departe de a fi un cântec elegiac închinat nobilimii, sugerează Figes,piesa lui Cehov este marcată de o tendinţă ironică neîngăduitoare cu ridicolul şi exaltarea paseistă. Este mai mult din Cehov în Lopahin, apostol al progresului, decât în lamentările ce acompaniază plecare proprietarilor de pe moşie. În alte ocazii, privirea lui Cehov posedă luciditatea de scalpel a doctorului. În “ Mujicii”, el întrevede acel abis de barbarie rurală pe care revoluţia din 1917 îl va aduce la lumină, teluric.
Nu mai puţin fascinantă, în economia devenirii spiritului rus, este metamorfoza pe care o aduce cu sine teribilul an 1917. Exilul şi emigraţia interioară sunt parte din acest efort intelectual de a opri avansul unei roţi a istoriei ce sfărâmă legăturile tradiţionale, în numele unui foc purificator. Literatura devine, în cazul Annei Ahmatova, o barieră în calea uitării, obligată, prin însăşi condiţia scrisului, la a depune mărturie, atunci când tirania amuţeşte întreaga comunitate. Sacrificiul unor Osip şi Nadejda Mandelştam se cere contrapus demisiilor morale şi trădărilor. În acest ceas al încercărilor, demnitatea intelectuală este apărată, căci, spre a–l relua pe Bulgakov, “ manuscrisele nu ard”.

Anul 1917 sfărâmă o lume şi face să se nască alegeri şi dileme. Îndoielile lui Maxim Gorki sunt cele ale atâtor intelectuali radicali ruşi ce sunt oripilaţi de ţarism, dar şi de barbaria bolşevică. Întoarcerea lui Gorki din emigraţie este debutul mumificării sale canonice. Proclamat ca părinte al realismului socialist, Gorki este confruntat cu demonii lucidităţii- înainte de moartea sa, argumentează Figes, scriitorul pare să înţeleagă natura angrenajului în care a intrat. La fel cum, de pe un alt versant,avangarda rusă descoperă că insurgenţa nu mai este o opţiune în lumea stalinistă. Locul camerei în mişcare mânuite de Dziga Vertov, ( cel al cărui nume este luat de Jean-Luc Godard, ca emblemă), este lăsat erorilor exemplari, precum Ceapaev. Conformismul mortificant este capătul de linie.

În cartea lui Figes, există un gust pentru ordonarea de vieţi paralele. Exilul şi supravieţuirea internă sunt imaginile complementare. Întâlnirea dintre Stravinski şi Şostakovici este una dintre efigiile memorabile ale veacului rus. Revenirea lui Stravinski nu este aceea a lui Nabokov- pentru acesta din urmă, Rusia de cuvinte este singura în care va mai călători. Sinuciderea Marinei Ţvetaeva este punctul terminus al unui parcurs dominat de presentimentul sfârşitului.

În acestă ţesătură de geniu, de izolare şi de deschidere fecundă se află rădăcinile Sfinxului rus. Enigma sa nu se lasă citită,închisă fiind între marginile unei lumi ce îşi mişcă talazurile, ca un ocean primordial.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Tragic subiect, veșnic tragic, odată cu victoria occidentului împotriva țarismului! Dansul Natasei, atât de impresionant nu semnifică nostalgia nobilimii ruse după originile țărănești ruse. Desigur, Tolstoi, îndeamnă cititorii, cuprins de iubire slavofilă, spre o astfel de explicație. Marea nobilime rusă, genetic fie scandinava, fie mongolă, înțelegea bucuria pura, molipsitoare in exuberanta ei, a poporului așa cum înțelegea orice era frumos si adevărat. Dansul țărănesc autentic, adevărat, așa și este! Avem și noi o scenă asemănătoare in capodopera Ciuleandra a genialului Liviu Rebreanu, vel boierimea noastră fiind slavo-cumana. Au pierit amândouă castele nobiliare, grație occidentului grijuliu. In rest, tragismul pierii nobilimii ruse este perfect ilustrat de avatarurile vieții compozitorului celui mai frumos vals din lume. O milostivire divină a făcut ca prințul tătar Rahmaninov, sa poate deveni si un prinț al pianului, si nu numai, plecand la timp din iubita si tragica Rusie. Îndurerat, in Vinerea Mare, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *