Interviu RĂZVAN VOICULESCU: Fotografii în care îți (pre)simți sufletul

Interviu realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.

Aveți trei Rost-uri, ca să zic așa. Trei volume de ”Rost”-uri. De ce?

Explicația cea mai directă este că nu au intrat toate personajele într-unul singur. Și nici nu ar fi avut sens să lucrez 6-7 ani și să scot un singur album. Am scos câte unul la doi ani și, în felul acesta, s-a imprimat și o anumită ritmicitate a lor. Era și nefiresc să fac un album de 700 de pagini, cu 1500 de fotografii – ar fi fost cam cît o Biblie. Plus că ar fi fost și foarte grele, în sine, ca obiecte. Nu, nu era de făcut unul singur. Trei e foarte bine. Sunt aproape 1000 de pagini în total, în cele trei volume, cu cel puțin tot pe atîtea fotografii, dacă nu chiar un pic mai multe – fiindcă există pagini în care sunt mai multe fotografii pe o singură pagină. Între 1300 și 1500 de fotografii, pesemne.

Ați găsit ceea ce ați căutat mergînd să faceți aceste fotografii? Ați găsit rostul, să zic așa?

Nu. Nici nu l-am căutat. Și am avut această atitudine pentru că, de fapt, nu am vrut să îmi dau un răspuns la ceva ce nu vreau să știu.

De ce nu vreți să îl știți?

Nu cred că mă ajută foarte mult dacă se întîmplă cumva să mă apropriu de un fel de adevăr. Ca răsuns la întrebarea: care e rostul meu? Poate că e ca și cum ai spune: trebuie să aflăm de ce dispărem într-o zi. Cu ce mă ajută chestiunea aceasta pe mine? Pentru că, oricum, este sigur că voi muri într-o zi, că voi dispărea într-o zi.

Și atunci, mai important ce este?

E căutarea, e drumul. Destinația nu e, pentru mine, așa de important. Mai mereu, tot ce este mai important sunt pașii pe care i-am parcurs între punctul A și punctul B.

Reiau, din alt unghi, întrebarea și problematica pe care le survolăm în cadrul acestui dialog: ce anume ați căutat în cadrul acestui proiect – de imagine? Și, de suflet, nu?

Și de suflet, și pentru suflet – da. Să o luăm simplu: e cel puțin obligația mea, de român, care are un aparat foto, care știe să îl folosească și care simte că este dator să contribuie și el la această bibliotecă a unei Românii care, foarte curînd, nu va mai exista. Lumea aceasta – a celor pe care i-am numit, generic, ”păstrătorii de rost”, rost românesc bineînțeles – se împuținează foarte repede. Mi-era mult mai ușor să mă întâlnesc cu oameni care m-au impresionat prin felul lor de a fi și prin felul lor de viață – cumva rămași în istoria vatrei satului românesc – la început, în 2012 decît în ultimii ani. Pe ei îi căutam – nu neapărat meșteri, ci oameni care era legați de vatra satului, oameni pentru care satul era centrul lumii, iar limitele ei se întindeau numai pînă cîteva sate mai încolo.

Cum sunt oamenii aceștia? Cum sunt cei care, la apusul unei epoci poate, mai sunt încă ”păstrători de rost”?

Unii lucrează cu mîinile, unii nu. Sunt așezați în acele lumi. Geografic, nu au nevoie de foarte mult spațiu. Lumea lor, fizic vorbind, nu e deloc mare. În privința timpului, nu ceasul noastru, al celor de la oraș, nu telefonul mobil sunt ceea ce le cadențează existența. Ei își respectă felul de viață pe care l-au învățat de la cei care le-au fost înaintași – părinți, poate mai ales bunici. Acest fel de a fi, fel de a fi în lume este esențial pentru ei. Reperele lor nu sunt ale noastre. Nu e ceasul, în primul rînd. Felul lor de a respecta timpul este radical diferit de felul nostru de a lucra cu timpul. Nu mai vorbesc de haine, de felul de a înțelege lucrurile materiale.

Să spunem, în limbaj modern, că acum dvs vorbiți, de fapt, de(spre) soft. Softul mental…

Exact. De ceea ce nu se vede. Bucuria lor de a se vedea cu alți oameni stă pe alte coordonate și e altfel.

Sunt ei contemporani cu noi, de fapt?

Nu, cu siguranță nu sunt. Una e să stai în același timp fizic – și, în această privință, da, trăim în același timp. Căci și eu, și ei, împreună ne-am întîlnit în 2012, în 2014, în 2015, în 2017. Dar sufletește, la ei e altceva decît la noi. Revin la o idee pe care am sugerat-o și ceva mai înainte: pentru unii dintre ei – așa mi-au spus, fără ca eu să îi întreb anume asta -, marile călătorii ale vieții lor au fost la patru sate mai încolo.

Comunică ușor acești oameni? Cum comunică ei, de fapt? De fapt, aceasta este în mintea mea cînd întreb în această direcție: cum ați intrat în lumea lor – ușor, simplu?

Nu ușor. Nu a fost ușor. Pînă cînd își dau drumul, scoți greu ceva de la ei. Vreau să spun: ceva esențial, care să spună apăsat despre lumea lor, despre valorile lor, despre timpul lor interior, despre sufletul lor, la limită. După ce încep să vorbească însă, lucrurile și stările devin foarte agreabile – și m-au ajutat enorm pe mine să fac fotografii. Pentru a reuși să fac aceste fotografii, a foarte nevoie – de fapt, nu nevoie, ci a fost o plăcere și un mare câștig sufletesc – să vorbim mult înainte. Să vă spun ceva: cînd faci fotografii, cînd fac fotografii, dacă nu îl ai pe om lîngă tine, dacă îl ai în spatele unui zid nevăzut, nu prea ai ce să fotografiezi. Faci niște simple și banale poze doar. Dar eu nu am vrut și nu vreau să fac poze, doar poze…

2013: ” Rost: esențe, gusturi și stări românești.” De unde ați plecat cu această idee și spre ce ați ajuns?

Și acest album, și al doilea sunt, cum să zic, gemeni. Al doilea este continuarea, în linie dreaptă, al primului. Al doilea e ”Dor de rost” – 2015 este anul de apariție. Numai la al treilea – ”Rost.12 hotare” – am făcut unele modificări. Primele două albume sunt o colecție de suflete – despre și cu acești oamenii despre care am vorbit și mai înainte, fiecare cu rostul lui, cu raportarea lui la vatra satului, cu timpul lui. Sunt cîteva sute și, cum vă spuneam, lumea lor nu va fi exista în relativ scurt timp. Singura diferență între primul album și cel de-al doilea este că am ales, pentru fiecare dintre ele, zone distincte din țară. La primul nu am avut deloc Moldova, Caraș-Severin aproape deloc; tot aici, Transilvania era destul de neomogen reprezentată. Odată cu al doilea album, am recuperat aceste ”pete albe” geografice. Dar, și la unu și la noi, mergînd pe aceeași idee – oameni, suflete. Să mai spun ceva: fiecare volum are și o hartă, desenată de un grafician – și pe hărțile acestea se văd regiunile acoperite. Per total, reprezentarea este destul de uniformă, chiar dacă nu așa cum aș fi visat eu.

Cum ați ajuns în aceste locuri și, mai ales, la acești oameni? Așa, ca metodă de lucru – ce a funcționat în cele din urmă?

Am ajuns destul de, cum să zic, arhaic. Fie din vorbă în vorbă, fie ca urmare a mesajelor unor oameni care mi-au scris – aceasta s-a întîmplat, firește, mai ales după apariția a cel puțin unui album. Inițial, eu am avut o mică listă, e adevărat – de la fotografiile și proiectele anterioare. Cînd călătoresc, eu îmi notez tot timpul – și în caietele mele erau multe note și care mergeau în direcția a ceea ce, prin ”Rost”, începusem eu să caut. Dar, țin să spun, au fost foarte mulți oameni care au vrut să mă ajute și care chiar m-au ajutat să mai adun ce se mai poate aduna din aceste lumi la crepuscul.

Și la al treilea album?

Aici am dezvoltat și etalat trei-patru direcții în plus. La primele două album, predomină păstrătorii de rost care sunt în etate – vîrsta 2, vîrsta 3 predomină. În ultimul album, există un echilibru între cei care sunt tineri – tineri-tineri – și cei care sunt mai în etate, astfel încît să echilibrez puțin balanța și să îi semnalez pe acei foarte foarte puțini tineri care fac ceva pentru aceste tipuri de lume, de memorie, de spirit. Sunt aici, povești în imagine, ale unor culegători de țesături vechi, chiar de povești vechi, culegători de cîntece vechi sau de obiecte vechi.

Sau chiar paznici tineri de biserici foarte vechi. Am văzut cel puțin un asemenea personaj, o domnișoară…

Da. Povestea aceasta – și a tinerei și a bisericii pe care ea o păzește și de la care are cheia ușii – este de mare profunzime. Apoi, revenind la ceea ce am adăugat la volumul al treilea, am adăugat o secțiune distinctă dedicată acelor biserici care sunt părăsite, abandonate și care cad în ele însele, de fapt. În cel mai bun caz, sunt cumva conservate prin faptul că sunt închise cu cheia și au acoperișul cît de cît în regulă, în sensul că nu lasă ploaia, ninsoarea să le deterioreze mai repede. Sunt biserici părăsite și, mai ales, absolut, dar absolut magnifice. În special cele care sunt sub formă de ruine și pe care le vezi sus, pe un deal, undeva. Poart și acum în mine, foarte puternic, amintirea unui moment cînd am urcat pe un deal, jumate de oră – îmi spusese un sătean: vezi că dacă ții drumul drept, dai de o biserică. Ceva magnific, și ca simplitate, si ca poziționare, și arhitectură.

Ce simțiți, ce ați simțit lîngă bisericile acestea care stau să cadă și care – asta e o notă comună cred a fotografiilor dvs despre această categorie tematică – de fapt au atît de multă lumină în ele? Sau de la ele, poate…

Îți simți sufletul. Pur și simplu, îți simți sufletul. Nu au lumină, sunt lumină. Pentru mine, cînd sunt acolo, îmi simt îngerii. E foarte clar pentru mine: intru într-o stare în care, da, așa pot să spun, îmi simt îngerii. Poți să îți imaginezi că ei sunt aici. Nu sunt vizibili, dar ei sunt aici, acolo. Pereții aceia nu sunt părăsiți. Noi i-am părăsit, dar ei nu sunt părăsiți. Acolo, pe zidurile acelea care se descopun de timp sau între ele – acolo se întîmplă ceva.

Așadar, tinerii și bisericile părăsite. Și mai ce?

Da. În volumul al treilea adaug conacele și culele, niște splendori ca arhitectură. Sunt așa de frumoase și, la fel ca în cazul bisericilor, atît de multe părăsite și lăsate să se descompună. În Vest, ar fi și obiective turistice, și obiecte de patrimoniu. În vest, de pildă, căci știu bine situația, comunitatea în care sunt asemenea minunății, dacă nu are bani suficienți pentru a le restaura, le conservă. Bulgaria stă, în acestă privință, incomparabil mai bine decât noi. Și, în fine, ce mai adaug la acest ultimul volum sunt obiecte, fotografiate foarte detaliat, în foarte mici muzee țărănești. Avem, în această privință, un patrimoniu spectaculos. Sunt muzee ale unor pasionați care, din banii lor, au cules obiecte, le-au restaurat, le-au dichisit cum au putut și acum le păstreză foarte bine. Este totalmente lăudabil și mi-a făcut mare plăcere să le pun și pe acestea în fotografiile mele. Am identificate multe asemenea obiecte, gospodărești marea lor majoritate, pe care le-am pus într-o lumină, efectiv lumină de studio, acolo, la fața loculului. Au ieșit niște fotografii de care sunt foarte atașat. sunt, și ele, despre frumusețe -–despre o frumusețe fragilă, dar, în mod fundamental, despre frumusețe.

Cum este patria aceasta, într-un fel o ”patrie mică”, pe care ați descoperit-o în acești ani din urmă, cînd ați călătorit pentru albumele dumneavoastră dedicate Rost-ului?

E tristă, e decăzută. Și, dacă e așa, ea este, în mod automat, frumoasă pentru mine. Deci, tristă, decăzut, frumoasă- da, așa este. E o patrie care are timp în spatele ei, care, deci, nu vine din neant, care decade, prin care au trecut pesemne mulți îngeri. Și mai e ceva de spus: ca să vezi, ca să vezi cu adevărăt lumea acesta, trebuie să ai deja privirea predispusă să o vezi.

Erați pregătit sufletește să intrați în lumea aceasta? V-a tras așa, ca un fel de ață?

Nu cred că eram pregătit. Nu știam ce este acolo. Avem mici bănuieli, dar ceea ce am descoperit acolo a depășit cu mult oricare dintre așteptările mele. Nu am așteptat această lume – în sensul că nu am anticipat-o și nu aveam, despre ea, un orizont de așteptare. Am descoperit-o. Era ceva în mine, ceva ca un interes de adîncime – și aceasta se vede și în albumul dedicat țăranului român pe care l-am făcut pentru Humanitas. Acele momente sunt primii muguri. Dar m-am oprit un timp, nu am vrut să intru mai adînc în această lumea – probabil că nu eram încă pregătit pentru ea. Am făcut alte albume, cu totul alte subiecte. Și a venit și vremea acestui proiect – dimpreună cu un fel de sperietură, că aș putea să pierd această lume, căci ea se duce într-un ritm, vai, foarte alert. Dacă noi doi ne vom întîlni peste 15-20 de ani și revenim la tema discuției noastre, e foarte probabil că atunci vom discuta despre o istorie totalmente apusă. Nu doar că oamenii se sting, dar nici nu au cui să lease această lume; excepțiile despre care vorbeam nu fac altceva decît să confirme această regulă.

Să lărgim puțin cadrul – ca să zic așa, în limbaj fotografic-cinematografic: ce v-a tras înspre România, domnule Voiculescu? După un timp semnificativ pe care l-ați petrecut în străinătate…

Să spun mai întîi că am părăsit România pe considerente politice, nu economice. Dar, chiar și așa, niciodată nu am spus și nu aș putea să spun că mi-am schimbat țara – moral și spiritual vorbind. În mine, în interiorul meu, eu sunt de aici și așa voi rămîne. Eu mă trag dintr-o familie ai cărei străbunici au avut ceva de spus în istoria acestei țări și, în această calitate de descendent de acest fel, consider că e firesc să rămâi și să revii acolo de unde îți sunt ai tăi. Poți pleca, dar numai dacă ai fost aproape forțat; și acesta a fost cazul meu – la începutul anilor 1980, când nu mai puteam îndura ceea ce era aici. Prin urmare, cînd condițiile politice despre care spuneam mai înainte au fost schimbate, am revenit cu bucurie în țară.  Așa am crezut atunci, imediat după căderea comunismului, că lucrurile se vor reașeaza pe alte temelii. Nu știu dacă, măcar în primii ani,chiar am avut dreptate.

Pentru cine nu știe – străbunicul dumneavoastră a fost…?

Generalul Dragalina. Bunica mea era fiica generalului. Mama mea este nepoata lui directă, iar eu, normal, strănepotul lui.

Ce faceți cu aparatul dumneavoastră de fotografiat? Ce căutați, cum căutați? Pe cine căutați cu el?

(zîmbește) Aoleuuuu! Dar ce întrebări sunt astea?

Păi am zis că dacă tot v-am prins, să nu vă las așa ușor…

Văd. Pe mine, foarte probabil, că mă caut. Aparatul este un fel de penel pentru mine. Eu văd în cadre – aș putea spune aproape că eu gîndesc în cadre. Pentru mine, cînd deschid ochii sau chiar cînd îi am închiși și mă gîndesc la ce este în lumea sau la ce este lumea, totul este o compoziție. Mai bună sau mai nereușită. Ei bine, cînd dau de o compoziție despre care eu cred că este bună, aparatul – penelul meu, cum vă spuneam – mă ajută să o păstrez, să o imortalizez.  Altfel, poate că aparatul, pentru că îmi dă voie să păstrez aceste compoziții despre care vă spuneam, mă ajută să mă îndepărtez de niște gînduri, poate – deși nu știu pînă la capăt că așa sunt – de niște adevăruri: că nu mergem nicăieri, că ne-am născut ca să dispărem, că viața nu e neapărat frumoasă, ci mai ales o mare și uneori inconfortabilă întrebare…

Stați puțin! Ne întoarcem neapărat la ceva important: și îngerii aceaia despre care îmi spuneați că sunt în jurul zidurilor bisericilor, splendide și părăsite?

Da…Dar nu știu dacă sunt un răspuns. Poate că sunt niște întrebări și mai mari. Și, mai ales, ele sunt niște revelații. Probabil că așa trebuie să fie: în anumite momente, ți se deschide un fel de cer. Vine o lumină și vezi ceva mai mult, ceva deplin. Așa e și cu îngerii despre care spuneam…

Se educă această căutare, această gîndire în cadre, cum îi spuneți?

Ai presimțirea ei – și la mine cred că a fost așa ceva, la un moment dat prin liceu. Dar partea cea mai importantă, pentru ca acest timp de gîndire – care se transpune și în formule practice – ține de muncă, de educație, de ritm, de răbdare. Muncă, educație, pregătire – și într-un sens academic, și într-unul neacademic. Și, legat de această, vreau să spun că eu cred foarte mult în pregătirea profesională. Accept că există unii oameni cărora le iese totul fără ca ei să dețină neapărat o pregătire de specialitate – dar ei sunt rari, sunt oameni cu har, sunt loviți de sus. Restul – și e vorba aici de marea majoritate – reușesc doar așa: cu multă muncă, cu o privire și o atenție educate.

La modul direct, fizic, cum ați descrie relația pe care o aveți cu aparatul foto cu care lucrați?

E simplu: e numai echivalentul unui penel. Un instrument cu ajutorul căruia pot să pun pe o hîrtie sau într-un computer ceea ce văd, ceea ce ochiul meu decupează din ceea ce vede. Ce rezultă e esențial: fotografia. Nu aparatul. Sigur, el e important – și tehnologia ne ajută, în sensul că ne simplifică viața. Dar fotografia, cadrul, instantaneul – acestea sunt fundamentale.

Și atunci, cum, în ce condiții apăsați pe butonul declanșator de la aparat?

Și aici e simplu: cînd am o lumină. Nu în sens fizic, neapărat. Cînd spun – cînd am o lumină – aceasta implică și faptul că, la modul fizic, e posibil ca în compoziția mea să fie și penumbră, și întuneric. Când creezi, folosești tot ce ți se dă; și important e ca tu să înțelegi tot ce ți se dă, ca să poți să imortalizezi.

Când lucrați cel mai bine?

În primul rînd, cînd sunt singur. Și a doua condiție: cînd pot să mă rup, la limită aproape de tot, de realitate, așa încît să rămîn doar eu cu un subiect care m-a confiscat. Atunci, pot să simt cel mai bine. Pînă la urmă, efortul cel mai mare e să încadrezi ceva și să simți; dacă nu le ai pe astea două, poți ai un super aparat foto – nu îți va ieși o fotografie ca lumea.

Ce salvează o fotografie din lumea aceasta? Cum salvează ea? Dacă, desigur, sunteți de părere că salvează…

E ceva ca un martor. Dar lumea pe care o prinde, nu știu cum o salvează, nu știu dacă o mai salvează – căci o lume este, că durează un an sau o clipă, irepetabilă. O fotografie este doar un mic jalon în calea unei uitări absolute.

AUTOPORTRET

” Sunt născut pe una dintre acele străzi vechi ale Bucureștiului. Știrbei Vodă. În casa construită de bunicul meu. Lîngă Hipodrom. Gradina avea o alee lungă, plină de trandafiri și părinții îmi ascundeau cadourile de Paște printre tufișuri ca eu și fratele meu să le căutăm. Cel care dicta în România (și a) anilor 80, a distrus aproape integral acea parte a Bucureștiului. De aceea, pe cât pot, încerc și astăzi să ocolesc aceea zonă. Vreau să las copilăria acolo unde-i bine să fie. În partea cea mai nepătată a amintirilor noastre. Ai mei m-au trimis să învăț la școala și liceul german din București. Apoi, printr-o șansă, am reușit să plec din țară. Am studiat Institutul de arte plastice din Copenhaga. Fotografie și design. De la 24 de ani a început aventura meseriei; cu multe coborîșuri și ceva urcușuri, dar cu toată pasiunea de care am fost capabil. Într-o zi, am decis să fac fotografie și la București. De aici și primele albume. Și primele scurtmetraje.  Apoi au urmat altele. Vor mai urma.”

Notă: acest interviu a apărut, în premieră, în revista Ramuri / februarie 2018