(film) Darkest Hour

În vara și toamna anului trecut am auzit, de la cel puțin cinci persoane, o sumă impresionantă de – pur și simplu – imbecilități despre Reagan, M Thatcher, comunism, Papa Ioan Paul al II-ela și, pentru că despre cei indicați mai înainte am auzit direct de la ei imbecilități, am mai fost martor consternat la încă o serie de asemenea aprecieri (de data aceasta, majoritatea pozitive sau înțelegătoare) despre Marx, Lenin, chiar Stalin.

Sunt oameni care sunt școliți  afară, doi dintre ei numai puțin mai în vîrstă decît mine. Sunt oamenii, toți, cu mintea pur și simplu îmbîcsită de relativismele corect-politice plus purtători ai unei ne-simțiri etice de cursă lungă și ai unei ignoranțe istorice care stupefiază. Mai trist e că aceia doi – despre care am spus că sunt doar puțin mai în vîrstă decît mine – au trăit în România pînă pe la 25 de ani aproximativ; teoretic, pentru că au cunoscut ce era comunismul la modul practic, ar trebui să știe cum au stat lucrurile cu adevărat și să nu uite într-un mod atît de scandalos.

Formule despre răul vestic, despre teroarea democrației occidentale, despre (vai-vai!) ”radicalismul” unora ca Reagan, Thatcher, Karol Wojtyla, despre ce umanism ascuns duceau cu ei Marx, Lenin, Mao, Stalin (ultimii doi, primii doi criminali din întreaga istorie a umanității – împreună au ucis sau din ordinul lor au fost uciși mai mult de 100 de milioane de oameni), formule din seriile acestea de discrus, cum spuneam, observ – fie direct, fie strecurate în tot felul de filme.

darkest hour

De aceea, cînd am terminat de vizionat ”Darkest Hour” m-am bucurat sincer. Pentru motivul că, direct spus, aici, în ”Darkest Hour”, W. Churchill nu a fost înecat în narațiunile – despre istorie, despre stînga, despre istoria comunismului, despre lupta cu totalitarismele în general din ce în ce mai stupide ale – corectitudinii politice, narațiuni care iradiează puternic în artă, în arta cinematografică, în mod particular. Și care calcă în picioare și adevărurile puternice despre totalitarisme (cu o demonizare absolută, perfect meritată, pentru nazism și fasicism și cu, vai nouă!, aproape o premieră a comunismelor), precum și suferințele realea ale oamenilor care au căzuți striviți de mașinăriile de ucis ale acestor nenorociri ale secolului al 20-lea.

M-am bucurat, și mai simplu spus, pentru că W. Churchill nu a fost făcut, așa cum tind să procedeze matrițele corect-politice tot mai evident, un monstru. Dimpotrivă, că e, vedem asta și pe parcurs, dar și mai bine la final, cînd avem trăsăturile mai clare pentru ”The Big Picture”, un erou. Așa cum a fost în realitate. Așa cum, pentru timpul lor și pentru mai apoi, în adevăr, la fel, eroi – și eroi ai binelui – au fost Reagan, Thatcher sau Papa Ioan Paul al II-lea.

Încă două detalii: chiar dacă anul trecut, cei de la Oscar s-au conformat și au premiat un film mediocru (fiindcă, în urmă cu doi ani, poate mai țineți minte scandalul cu non-nominalizările nici unui afro-american la marile secțiuni, Marele Premiu din 2017 e pentru un film despre un afro-american cu pulsiuni homosexuale, suficient cît să ia, în ciuda unei povești destul de banale și a unor prestații actoricești modeste, premiul suprem), poate că, măcar pentru rol principal masculin, cel care îl joacă pe W. Churchill, Gary Oldman, chiar ar merita recompensat.

Apoi, anul trecut, la Humanitas, a apărut această carte. Inclusiv pentru cei care nu știu cine și cît de mare a fost Churchill:

churchill humanitas

Tot acolo, o altă apariție (care cred că încă se mai găsește, dacă veți căuta cu atenție în librării) a cărei lectură este foarte folositoare, despre acelați uriaș om de stat care a fost Winston Churchill:

churchill 2 Humanitas

A propos, Winston Churchill e și laureatul Premiului Nobel pentru Literatură. În 1953.

 

-CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *