În captivitate

Să recunoaştem: prea puţini dintre noi ţin minte numele traducătorului atunci când citesc, cu încântare, pagini scrise de Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Bulgakov şi Erofeev. Profesor la Universitatea din Iaşi, Emil Iordache (1954-2005) a fost unul dintre truditorii din umbră: peste treizeci de volume au apărut datorită lui – de la Anna Karenina la Suflete moarte şi Moscova-Petuşki. A îngrijit ediţii, a publicat cărţi de critică literară. Nimeni nu a bănuit că a fost şi un scriitor care şi-a ţinut ascuns un roman scris în 1983 (în condiţiile în care literatura de sertar a provocat destule dezbateri, purtate când cu un aer nedumerit, când combativ ori decepţionat-defensiv).

Romanul lui Emil Iordache are o istorie bizară, aşa cum bizare au părut „legăturile de respingere” (depistate de Richard Sennett în cazul Internetului). A fost început, aşadar, cu mai bine de treizeci de ani în urmă, pe când autorul era profesor într-un sat din județul Botoșani și făcea traduceri din clasicii ruși. Manuscrisul a fost încredinţat unui prieten, profesor de matematică. În biblioteca acestuia a şi rămas, după ce familia Iordache s-a mutat la Iaşi. A fost descoperit abia în 2015 de către rudele fostului prieten al lui Emil Iordache, care i l-au restituit soţiei autorului. Nu se cunoaşte mai nimic despre originea acestui roman, în afară de două informaţii: o dată intermediară, la începutul părţii a doua a naraţiunii (21 decembrie 1983) şi rândurile de pe pagina de titlu, „depus la Editura Cartea Românească (Bucureşti) la 17 aprilie 1984”. Dacă a fost într-adevăr trimis editurii nu ştim. La lectură se poate înţelege, în schimb, că Pârtia (Iaşi, Editura Polirom, 2017) nici nu avea cum să apară în anii ’80. Dar dacă totuşi Emil Iordache a depus romanul la Cartea Româneasă înseamnă că ficţiunea a mijlocit un gest de frondă – nu iraţional, ci cântărit şi asumat în cunoştinţă de cauză. Sau măcar un tip de exorcizare a infernului cotidian. Faptul că a ascuns până şi soţiei lui existenţa acestor pagini arată doar întinderea cangrenei care măcina societatea în comunism. Cu mecanisme ale suspiciunii şi delaţiunii perfect rodate, realitatea metamorfozase tăcerea în cod afectiv.

bizar 215

Întrebarea care rămâne este de ce Emil Iordache nu a recuperat romanul după 1990. Oare penrru că l-a considerat ratat? Sau a vrut oare să încheie cu totul o epocă? Să „uite” un timp nefast al istoriei, inclusiv prin ignorarea paginilor care îl reflectă? Ce loc a ocupat Pârtia în cotloanele memoriei lui? A respins romanul pentru totdeauna? A păstrat o legătură prin aduceri-aminte? E imposibil de dat un răspuns cert, care să indice felul în care s-a comprimat geografia memoriei lui. Sau proporţia dintre legătură şi refuz.

O realitate. Sau mai multe

Cu toate acestea, pe harta incertitudinilor îşi face loc şi un reper ferm: Pârtia şi-a meritat recuperarea. E o poveste bine scrisă, fără ambiţia unei construcţii narative arborescente, însă cu precizia necesară pentru a înfăţişa granulaţia care înăbuşea, perfid, viaţa de zi cu zi. Trama pare că se iveşte din derizoriul domestic: o secvenţă de exhibiţionism, după un chef, când o tânără educatoare, Anişoara Proca, „se urcase pe pervazul ferestrei şi, goală cum era, începuse să zbiere că sare de la etajul doi dacă iubitul n-o lasă în pace.” Scena se petrecea într-un orăşel de provincie (numit doar cu iniţiala S.), iar directorul instituţiei de învăţământ dorea să o îndepărteze pe educatoare din postul pe care îl ocupa, pretinzând că o atare deviere etică trebuie exemplar pedepsită. Era nevoie de o „epurare civică”. În realitate, încerca să elibereze un post pentru fiica responsabilului pieţei. Presiunea era dublă: venea pe linie politică, de la tovarăşul Dulgheruşu, „omul care de douăzeci de ani face şi desface totul în S.”, dar şi de pe versantul economic, fiindcă responsabilui pieţei era „piesa cea mai importantă” care ar fi putut deregla un întreg mecanism pus la punct pentru a face bani. Aşadar, o poveste ieşită de după perdea provoacă valuri în ipocrita morală comunistă, ocupată să-şi mascheze propriile derapaje în timp ce înfierează, vehement, ceea ce îi slujeşte în maşinăria traficului de influenţă şi a pervertirii instituţionale. În ciuda constrângerilor, tânăra condamnată public pentru gestul ei decadent nu renunţă la post şi devine un soi de nimfetă a bravurii. A îndrăznelii de a spune nu, într-un timp în care refuzul echivala cu semnarea propriei excluziuni sociale.  Inevitabile.

Fără a aduce măcar o dată în discuţie, în mod direct, partidul, secretarul de partid, comunismul şi ideologia, Pârtia e un roman impregnat de partinitate terorizantă şi de ceea ce Czeslaw Milosz numea (în Gândirea captivă) structuri logocratice – care anihilează simţul moral şi opresc, meticulos, orice elan al îndoielii. Nu numai prim-planul ocupat de reacţiile la atitudinea educatoarei poartă acest stigmat, ci tot ce se mişca în straturile oraşului de provincie în anii ’80: sistemul de relaţii  – obligatoriu pentru supravieţuirea economică, frigul şi hazul de necaz (fapt pentru care numele Casei de Cultură fusese deturnat în Casa de Căldură), alterarea relaţiei public-privat (inclusiv prin înstăpânirea asupra sexualităţii şi maternităţii), visurile frânte şi vieţile descompuse după repartiţia care urma absolvirii unei facultăţi şi, mai ales, falsa egalitate şi mincinoasa echitate care construiau, maşinal, o realitate paralelă. O lume a minciunii nelimitat prolifetate, a ipocriziei  amoral expandate, a coruptului care ţine lecţii de etică, a ideologului uniformizării care îşi trăieşte cu voluptate statutul de privilegiat, o lume fragmentată şi amorţită, fără memorie şi fără idealuri se reflectă în Pârtia lui Emil Iordache. Sau libertatea ca iluzie.

În târgul S., ca oriunde altundeva în oraşele româneşti de-atunci, oamenii nu mai aveau gânduri şi idei. Cei care se încăpăţânau să gândească altfel decât o cerea doctrina erau ex-centricii. Îşi înăbuşeau impulsul autonom în solitudine, tăceri şi alcool. Ori îşi asumau eliminarea. Gândul liber era condamnabil, cuvântul propagandistic – apreciabil. Contau vorbele repetate obsesiv, incantatoriu, capabile să instaureze, prin propria lor emfază, o realitate distonantă. Şi să perpetueze o mitocraţie paralizantă.

Eroziuni, vinovăţii, istorii

Redus la două-trei cuvinte, subiectul romanului este banalitatea răului şi ecartul de putere. Primul concept l-a explicat Hannah Arendt, al doilea – psihologul olandez Geert Hofstede. Dincolo de evenimentul iniţial, care pare să fie declanşatorul unor întâmplări şi iniţiatorul unor perspective, există în Pârtia un plan secundar concret (chiar dacă tulbure) şi reverberant (chiar dacă  monoton). Construită în jurul detaliilor mărunte din viaţa unor profesori, povestea arată cum Istoria pătrunde în cotidian, cum îi umple şi îi deformează spaţiile, îi dă o prestanţă inautentică sau îi contorsionează, până la infirmitate, articulaţiile. Societatea profund alterată şi familia au aceleaşi moduri de organizare, dominate de absolutismul puterii, de aparenţe şi minciună. Multe dintre paginile Pârtiei pun în lumină (şi) faţa ascunsă a cuplului ori a relaţiei dintre părinţi şi copii – cu frustrare, ipocrizie, dispreţ. Cu impardonabilă violenţă şi persistentă resemnare.

Erodarea umanităţii, resemnarea şi agresivitatea perfidă a răului transpar din povestea oamenilor din S., tentaţi să accepte supuşi puterea, indiferent de forma pe care o îmbracă. Cei mai mulţi dintre ei îşi păzesc singuri închisoarea, căci a fi vinovat a devenit natura lor. Revolta Anişoarei Proca, alcoolul în care se îneacă Băutorul-raţional (matematician) şi gestul de revoltă a lui Codreanu (profesor de engleză) nu pot egala tentaţia supunerii. Oamenii nu înţeleg că sunt nimiciţi, iar supuşenia lor comună îmbracă forme deplorabile. Nu de puţine ori infame. „Să vedeţi că în S. trăiesc şi oameni cu cap […]. Şi unul dintre ei e tovarăşul Dulgheruşu, căruia îi port respectul cuvenit pentru că, dacă nu-l făcea pe bunicul să intre în colectiv, nu mai pupam eu facultate în vecii vecilor. […] Şi cum l-a băgat! Ha-ha! Bunicu-meu era gospodar, om de frunte în sat, că era din Meticani, de aici, de la marginea târgului. Oamenii nu prea voiau să se înscrie, chiteau toţi să vadă  ce-o să facă întâi bunicul. […] Dar tovarăşul Dulgheruşu i-a venit de hac. Să vedeţi ce i-a trecut prin cap. A aranjat cu gestionarul de la cooperativă şi ăla l-a chema pe bunicu-meu să-i mai dea nişte bani pentru nişte ouă pe care bătrânul le dăduse la achiziţii. […] Moşneagul a semnat fără să bănuiască nimic, dar vezi că sub borderou gestionarul pusese un indigou şi o coală albă. Asta a însemnat că bunicu-meu şi-a semnat cererea în alb, fiindcă tovarăşul Dulgheru n-a mai avut decât să scrie: ‹‹Subsemnatul, Alexa Haralamb, cer să fiu primit în gospodăria agricolă colectivă.››”

Eclectismul Pârtiei atinge paradigma narativă a optzeciştilor, prin reprezentarea realistă şi incursiunea onirică, prin ironie şi parodie, adevăr şi parabolă. Din punctul de vedere al istorie literare, romanul lui Emil Iordache e (o spun iarăşi, apăsat) un câştig indubitabil. La scara marii Istorii, e o ficţiune care evocă pericolul ascuns de reconversia logocraţiei.

 

(Textul a fost publicat în revista „Orizont”, XXVIII, 2017, nr. 11, p. 11.)

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *