NOCTILUCENȚĂ

Fiori mă străbat în timp ce citesc cartea de poezie a lui Raul Bribete. E tristețe, e singurătate, e parcurgerea cu ochii larg deschiși, a realității proxime, decuparea ei din spațiul infinit-îngust al unei case, casa în care trăiește el, poetul, casa cu ferestre, casa cu fotolii, casa cu monitor și conectare modernă la internet, casa din care se va transfera, la final, pe nesimțite, într-alt decor. Un decor pe care-l vizitează/ adulmecă îndelung, al cimitirelor, al mormintelor, al acelor case mici, mult mai mici, de care nu scapă niciun muritor, casele de acolo, intuiția spațiilor de dincolo.

Aproape toată literatura se joacă între exteriorul și interiorul unei case. (Existențele noastre, la fel.) Toate personajele ei se leagă de un anumit spațiu, de un pat, de un fotoliu, de ferestrele unei încăperi, de o poartă scârțâindă sau de soneria sculptată-n os, de luminozitatea casei, de absența luminii, de arhitectură, de mici sau mari obiecte care alcătuiesc decorul unei povești cu început și sfârșit. Mai mult, are loc un permanent transfer între casă și personaj. Cam așa stau lucrurile și-n recent apărutul volum de poezie Case aici case acolo, semnat de Raul Bribete (București, Editura Eikon, 2017).

Un volum care nu păcătuiește prin stufoșenie. Doar 38 de piese, așezate umil, ca-ntr-o biserică vitraliile. La început, avem textul urmăritor, simbolic pentru întreg volumul, Când vechile mele trupuri se suprapun. ”Umbre viguroase se retrag, mute, spre case./ casele cu fațade de culori diferite,/ în care luminează abajururi desuete,/ în care până și poezia respirației este vintage.” (p. 5) Poetul folosește, pentru horn, mai vechiul hogeac, un regionalism de origine turcă. I se pare mai poetic. Cum tot poetică, probabil, desinența învechită –e, în loc de –uri (acoperișe pentru acoperișuri). Cuvintele din vers vorbesc despre acele case care trec, se petrec prin mintea privitorului, la timpul trecut: desuete, vintage, decrepite.

raul

Versurile (ab)sorb dinamica unei gândiri de tip filosofic: ”iubești casele de aici și ele o simt,/ te răsplătesc cu efluvii de tăcere,/ în a cărei adâncime e noctiluscentul/ sentiment de sine,/ e predicția de neocolit/ a eternității.” (p. 6) Sintagma ”noctilu(s)centul sentiment de sine” conține, de fapt, programatic, parcă, întreaga substanță a volumului. Noctilucent (< engl. noctilucent; noctilucence, creată după modelul lui translucence: translucent) este o formație lexicală compusă din noapte (< lat. nox, noctis) și a luci (< lat. lucere), cu alte cuvinte, ”ceea ce (stră)lucește în noapte”. Se poate vedea noaptea, în regiunile polare, o astfel de ireală lumină, cvasidivină, creată pe bolta cerească. Sau, pe ape, tot noaptea, bacteriile, microorganismele creează o luminozitate de aceeași intensitate, care pare ireală, vrăjește, hipnotizează. E vorba de un fenomen chimic numit bioluminescență, produsă de licurici, pești abisali ori diverse ciuperci sau, cum aflăm din dicționare, de microorganisme, prin oxidarea unei substanțe proprii (luciferina).

Raul Bribete își construiește poezia de azi, de acum, în jurul acestei metafore: noctilucență, cu un cuvânt neconsemnat încă de dicționarele limbii române, sau, cu termenul științific, asemănător din punct de vedere semantic, deja existent în limbajele de specialitate, bioluminescență. În poemul Ființe nocturne, vorbește tot despre ea, fără îndoială, căci traseul a fost deja bine marcat, textele urmează, ca pe cer stelele, linia trasată de abisalul gând al poetului de la Oravița: ”bizară e înstelarea aceasta care ne albăstrește,” (p. 10). Proiectează, pe un cer ipotetic, versurile sale sau pe ale poeților la care se întoarce firesc. E o noctilucență/ bioluminescență creată, de astă dată, spontan, intens, de lumina nevăzută a poemelor. În Ipohondrie, poetul folosește determinantul fluorescentă, un alt fel de a numi, noctilucența: ”simțind profund transpirația/ fluorescentă a disoluției” (p. 30).

Mai multe case, mai multe vieți, mai multe amintiri, vechi și noi, într-un periplu concentric în chiar inima vieții. Cuvântul vechi este definitoriu, de asemenea: ”viețile noastre au fost atât de vechi,/ iar istoriile lor stranii ar putea încăpea/ ca o vedere într-o gaură de cheie.” (p. 8); ”casele vechi prin care am trecut,// (…)// trecând dintr-o încăpere într-o altă/ încăpere,/ dintr-o casă mai mare/ într-o alta/ închisă concentric/ în cea dintâi” (p. 9). Ori lenta lor dispariție, în Un abur prietenos și însingurat mi-e-ntreaga viață: ”Casele mor și ele, se tocesc încet,/ ca organele în trupurile noastre.” (p. 17)

Ființă nocturnă prin excelență, foarte apropiată prin ”noctilucentul sentiment de sine”, de ”armonia spiralică”, de sorginte divină, poetul își permite să dea definiția poeziei, în regim metaforic înalt: ”poezia ca lornion,/ prin care vezi trecând herghelii de întuneric catifelat.” sau, în finalul aceluiași poem, în copcile ambiguizării textuale: ”tu stai închisă în mine, ca o imagine nedevelopată,/ dintr-un vechi aparat de fotografiat./ tu stai închisă-n mine,/ ca într-o casă,/ și nu vrei să mai ieși” (p. 10).

Referința la Federico García Lorca, prietenul lui Salvador Dali, apare în deschiderea poemului E mult de când vocea trecutului s-a ascuns: ”Mi-e dor de portocalele lui Lorca.” (p. 11) În acest poem, atât de limpede-n tristețea lui intertextuală, atât de tributar trecutului hrănit suprafiresc din ”lumina albastră” a fiecărui vers, apare, pentru prima dată, raportat la acest volum, cimitirul: ”anii aceia sunt duși,/ anii aceia cu mirosul nucilor/ din spatele cimitirului,/ unde rând pe rând au trecut la odihnă vecinii/ lângă vecinii bunicilor, părinților lor./ unii tot ca în viață, în case mai mici,/ tot cu vedere la stradă.” (p. 12). Apare, în mai multe contexte, ca însemn al lumilor/ caselor de aici, și portocala, fruct cu arome exotice, simbol recurent: ”(…) căldura mirosului de portocală,/ dezghiocată-ncet, de degetele prelungi ale iubitei.” (Un abur prietenos și însingurat mi-e-ntreaga viață, p. 17); ”respirația (femeilor – n.n.) le miroase a portocală/ după ele, stăruie un timp în aer,/ mirosul de parfum și răcoare.” (Arătând cu degetul întunericul, p. 42); ”am văzut portocale negre albăstrii/ al căror gust metalic/ te proiectează într-o lume/ pe cât de stranie pe atât de limpede.” (Viziune, p. 47); ”frumoasa doamnă vârstnică/ mă privește din fereastră cu atenția difuză,/ cu ochi ușor sașii,/ dinăuntrul casei ei răzbătând/ mirosul de portocală și albastrul unor/ pereți sentimentali.” (Femeia de la fereastră, p. 53).

Poemul la care face trimitere Raul Bribete, din lirica lui Lorca, este Despărțire: ”Dacă mor,/ lăsați balconul deschis.// Copilul mănâncă portocale./ (Din balconul meu îl zăresc.)// Secerătorul seceră grâul./ (Din balconul meu îl aud.)// Dacă mor,/ lăsați balconul deschis.” În original: ”Si muero,/ dejad el balcón abierto.// El niño come naranjas./ (Desde mi balcón lo veo.)/ El segador siega el trigo./ (Desde mi balcón lo siento.)// Si muero,/ dejad el balcón abierto.” (Despedida) Poem care concordă cu starea de tânjire după neant din finalul cărții, cu calmul din trăirea cea de pe urmă: ”și așteptăm/ așteptăm/ așteptăm// casele de acolo” (p. 58).

O aceeași agățare de moarte, de imaginea ștearsă, opacizată-n timp, a celor plecați, apare și în poemul În tine bat toate inimile alor tăi, plecații sau, cu trimitere-n tonuri ironico-fragile, la George Bacovia (George Andone Vasiliu, cu numele său real) sau, în Cei ce dorm: ”aerul are ceva din prestanța/ pozelor tumulare, acum/ domnule andone vasiliu, sub pământ,/ poezia se scrie mai greu” (p. 20). Nu pot trece, chiar dacă voi cita mult din același poem, peste câteva versuri memorabile despre moarte, o, iarăși, definiție a ei, marca Raul Bribete: ”moartea e ca o fetiță fragedă,/ ce-și trage mama de șorțul alb/ și nemaipomenit de lung,/ mirosind a plită încinsă/ și a gogoși.” (p. 21).

Tăcerea sau liniștea străbat clipele acestor poeme. O liniște grea, primitivă, de început de lume. Ca un capac de marmură din peșterile acelea ireal de frumoase, din Lacul Glaciar General  Carrera, sculptate-n Anzii din Patagonia, la granița dintre Chile și Argentina. E o liniște indusă de culorile eternității, stelar-acvatice, azurii: alb, albastru, verde și gri-roz. Liniștea aceasta e vitală, ca apa: ”beau liniște, în loc de apă sau vin./ la robinetul meu,/ curge liniște curentă,// liniștea cu care mă spăl pe mâini,/ pe corp, pe față” (p. 22). Și, în același poem, tot cu trimitere la glacialitate și la încremenita liniște: ”totul e încremenit în mine și-n afara mea”. ”tăcere adâncă,/ dar plină de căldură/ tăcerea din casă și din mine/ formează un râu imaterial” (Nocturn, p. 23) În Ca o sepie speriată, liniștea cu miros de busuioc face legătura, din nou, cu moartea, cu religiosul aclimatizat la rigorile domesticului aleatoriu, înscris în profilul unei întâmplări: ”acum, dintr-o liniște mirosind/ a busuioc/ ies din timp/ ca din încrengătura/ unui rug/ de mure” (p. 28).

O altă referință culturală, la romantism german, de această dată, prin figura tutelară a poetului Heinrich Heine, apare în poemul Schelete în impermeabile: ”scheletele domnului heine/ bat un fel de step în mintea mea,/ spectre evanescente ale unei închipuiri,/ cândva mai bogate decât acum.” (p. 25) Cu accente blecheriene la vedere, cu tasta singurătății continuu activată, cu ipohondrii motivate sau nemotivate (cel mai lung poem al volumului poartă titlul Ipohondrie), cu arcuș de vioară suicidară, cu toate acele negativisme înfloritoare în textele unei literaturi mult vizitate, Raul Bribete își construiește portretul de artist la maturitate.

Primele două strofe ale poemului Singurătate accentuează ideea de centrare pe sine, pe ”noctilucentul sentiment de sine”. Cuvântul singurătate acaparează versul prin chiar lungimea lui: ”Scriu poeme după ce-mi pun mănuși albe/ care mi se potrivesc la fel de bine/ ca această singurătate croită/ pe măsura mea// în singurătatea aceasta nu e loc pentru doi/ singurătatea aceasta mă-ncape doar pe mine/ ca o haină de gală croită pe măsura/ propriul trup” (p. 33).

Raul Bribete își manevrează trupurile din fiecare casă, veche sau nouă, se împacă subtil cu umbrele, și se gândește surâzând la Nils Holgersson, din cartea scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf, Minunata călătorie a lui Nils Holgersson. Prima femeie care a primit, în 1909, Premiul Nobel pentru literatură și care a fost, în 1914, aleasă membră a Academiei Suedeze. Fotoliile se preschimbă-n uși, ferestrele în alte ferestre, într-o stranie căutare a limitelor din care ne construim neputințele, zi de zi. Există, în acest volum al lui Raul Bribete, o tendință fățișă spre elasticitate. Își simte trupul, când supus unei acțiuni de micșorare, când uneia de alungire, de parcă niște forțe supranaturale ar trage de el ca de-un corp elastic, mereu, obligându-l să se redefinească. Poemele își croiesc pârtii prin tăceri, e un calm de giulgiu în această carte, căzut peste fețele albe de masă ale unei case nelocuite: ”albul mă plesnește peste față cu/ ciudatele-i cnuturi// sunt ca într-o/ etuvă-n care timpul/ nu mai are curs// cuvintele-mi îngheață/ la jumătatea camerei” (Alb, p. 40).

Case aici case acolo e o carte a tăcerilor, neantică, albă-n dimensiunile ei poetice: ”ca un funambul mă dau peste cap,/ în imponderabilitatea propriei minți,/ păstrând intactă această/ tăcere marțială” (Arătând cu degetul întunericul, p. 42) Casele de aici, locuite de cei vii, interferează cu cele de acolo, de dincolo, ale celor plecați dintre noi, încât, la sfârșitul zilei, nu mai știm dacă totul, aici, e iluzie, dacă totul, acolo, e  realitate. ”o lumânare albă se reflectă/ într-o oglindă pe care/ o observ de la distanță,/ într-o fereastră.” (Viziune, p. 46) sau, în poemul Femeia de la fereastră: ”Un albastru filmic/ traversează orizontul acestui poem/ în care doamna c. mă privește de la fereastră.” (p. 53) sau, în ultimul poem, care închide atmosfera, dând totodată titlul volumului: ”acolo, cosmicitatea propriei destrupări pătrunde/ peste tot, cum vântul prin gaura cheii/ și prin/ crăpăturile ferestrelor.” (p. 57). E, în această proiecție poetică a singurătății, de identificat o permanentă pândă între cele două lumi. O pândire la scară cosmică. O curiozitate de voyeur reprofilat, de lunetist, cu toate simțurile la atac ori cu anihilarea lor, vremelnică: ”și nimeni nu își va imagina vreodată de ce,/ verile și toamnele te baricadai în casă/ și în tine, închis în piele/ ca-ntr-o crisalidă” (Împăcare, p. 37).

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *