Eveniment editorial: Dostoievski văzut de contemporanii săi

Apărută cu ceva vreme în urmă, în traducerea lui Ciprian Nițișor și Mihnea Moroianu, în Biblioteca R&R a editurii Ratio si Revelatio de la Oradea, cartea de care vorbesc este cu adevărat o apariție ieșită din comun. Iar asta în primul rând prin subiectul/obiectul ei, scriitorul excepțional în toate privințele, prin operă, viață, suferințe, experiențe-limită, nelimitări și excese,  abisalități, pasiuni și adversități.

Temeinic alcătuită, ca o biografie clasică, respectând, prin selecția materialului, ordinea cronologică, versiunea românească este una prescurtată  a celor două ediții rusești, prima din 1964, alcătuită de un cunoscut cercetător al vieții și operei dostoievskiene, A.S. Dolinin, alta din 1990, a lui K. Tiunkin, ușor adăugită. Trebuie menționat că și în ediția românească există o substanțială și inspirată adăugire de aproape 50 de pagini din Amintirile lui Nikolai Strahov, colaborator apropiat, biograf, romanicer și critic perspicace, nutrind față de  personajul său sentimente de-a dreptul dostoievskiene de dragoste/ură/fascinație și  identificându-l pe Dostoievski cu întreaga fabuloasă galerie de figuri pe care acesta ni le-a lăsat.

dosto

Pentru cine visează –și i se pare tot mai greu să-și vadă implinit visul – la o carte pe care să  nu o poată lăsa din mână, treaba este rezolvată. Are de-a face cu o asemenea carte.  Cei mai mulți dintre autorii antologați sunt ei înșiși scriitori, care n-au străbătut desigur, timpul, ca personajul lor, dar scriu cei mai multi, cu strălucire, talent, perspicacitate analitică și har de povestitori. Este vorba printre alții,  despre:  A.M. Dostoievski, fratele cu patru ani mai mic, A.I.Saveliev, D.V. Grigorovici ( prieten apropiat pentru perioade lungi de timp, el însuși scriitor), V.A. Sollogub, A.P. Miliukov (din cercul Petrașevski), N.G. Cernîșevski (adversar de idei ceva mai cunoscut), Appolinaria P. Suslova, (iubită a lui Dostoievski în  anii 1863-1864,  într-o relaie turmentată, femeie care a inspirat personaje ca  Nastasia Filipovna din Idiotul, Grușenka din Frații Karamazov și Liza, din Demonii), Sofia Vasilievnaia Kovalevskaia, Maria Ivanovna, nepoată de soră, Varvara Timofeeva care a lucrat zi de zi vreme de un an cu Dostoievski, în redacția Grajdadin, Vsevolod Sergheievici Soloviov (frate al filosofului, tânăr care-l iubea cu ardoare pe scriitor), D.N. Liubimov ( care și-a scris amintirile în emigrație, primul care consemnează faimoasa serbare dedicată lui Pușkin, în iunie 1880), E.P. Letkovs-Sultanova(relatând, din alt unghi același moment istoric), în fine Anna Grigorienva Dostoievskaia, și, cum spuneam, N.N.Strahov, colaborator apropiat.

Autorii respectivi sunt grupati, după conținutul amintirilor lor, în capitolele fundamentale ale vieții „personajului” :  Copilăria și adolescența, Nașterea Scritorului, Siberia, După Surghiun, Spre ultima culme, Sărbătoarea lui Pușkin, Ultimul an al vieții.

Cine vrea să afle, însă, din  volumul de față, cum a fost în realitate Feodor Mihailovici Dostoievski, acest copleșitor autor rus, pe mai toată durata atât de curtei lui existenței bolnav și strâmtorat, căruia nu i-a luat mai mult de câte un an, un an și ceva, ca să scrie în ultimul deceniu și jumătate dinaintea morții, între călătorii în străinătate, menite să-l scape de creditori, activități epuizante de redactor și publicist, și crize de epilepsie, toate marile sale capodopere, de la Crimă și Pedeapsă, la Jucătorul, Idiotul, Eternul soț,  Demonii, Adolescentul, Frații Karamazov, va fi surprins de ce află.  Scrisă, cum spuneam,  ca o biografie cu mai mulți autori, cartea seamănă cu acele filme contemporane cu camera care tremură intenționat pe umăr, nelăsându-te să contempli  pe îndelete niciun chip, nicio expresie, nici o situație, nimic: nici antisemitismul, cert, al scriitorului, nici abisalitățile lui abia bănuite, nici ipostaza lui de bîndrăgostit umil și caustic, nici egocentrismul (de care se plînge Streahov) nici generozitatea, (pe care-o deplânge între cucoane Anna Grigorievna), nici slavofilismul excesiv, nici aversiunea și invidia față de Tolstoi ori Turgheniev.  Nici măcar dacă era „mai degrabă” înalt, sau „mai degrabă” scund, nici dacă era vesel sau sumbru, delicat sa brutal,dacă ochii îi erau mari sau mici, dacă figura îi era urâtă sau frumoasă, dacă era bun sau rău („e un diavol”, spune un memorialist) nu aflăm cu certitudine. Singurul lucru confirmat de toată lumea este lumina provenind de la lumânări de seu și opaițe și cel mult cea a  lămpilor, neverosimila lumină la care și-au scris cărțile, și-au purtat disputele și și-au trăit dramele  marii scriitori ai secolului al XIx-lea, pe care o evocă toți memorialiștii.  În rest, scene de neuitat, surprinse și relalate ca atare, de chiar denigratorii lui, parcă scoase din romanele dostoievskiene.  Cum ar fi secvența cu  băiețelul care-și depune cozonacii făcuți din praf, pe pulpana paltonului unui Dostoievski bătrân și slăbit, la nici 58 de ani, nevoit să rămână nemișcat pe bancă, în parc; sau aceea descrisă de Timofeeva, îndurerată să-și vadă idolul urlând  la paginator  să-i pagineze articolul care nu mai încape în zaț, „ unde-o ști el, pe perete, sau pe tavan”, fiindcă asta așteaptă el de la un subaltern, să-i fie supus „ca un câine”; sau fabuloasa scenă a întâlnirii cu Turgheniev rivalul  de moarte, la serbarea dezvelirii statuii lui Pușkin, făcându-l pe distinsul occidentalizant adulat de tineretul revoluționar să plângă în hohote de recunoștință,  și să-și îmbrățișeze adversarul, pentru un simplu elogiu, cinstit, ca de la mare scriitor la mare scriitor. Ne aflăm ca într-u roman dostoievskian fără sfârșit și din când în când ne aducem aminte că personajul principal NU e unul fictiv,  ci este chiar marele creator al  tuturor acestora. Și efortul de a crede că el chiar a existat, în carne și oase, așa cum admitem toți că nu trebuie să ne așteptăm să-l vedem într-o zi pe Creatorul însuși…

Nu aflăm cu certitudine nici măcar  momentul când a descoperit Mizerabilii lui Victor Hugo, pentru care-i citea curios și admirativ. (Un memorialist își amintește că Dostoievski l-a cumpărat la Paris, pe măsură ce apărea, , iar corectoarea lui, evocată mai sus,  își amintește că i-a împrumutat cartea, când lucrau împreună la Grajdanin iar Dostoievski i-a mărturisit că n-o citise și i-a cerut-o pentru o noapte). Reținem de aici ca plauzibilă admirația pentru pletoricul poet francez, fiindcă nu există personaje mai dostoievskiene în toată literatura franceza, decât umiliții și obidiții buni la suflet ai lui Victor Hugo.

Așa cum nu există bătrânețe și decrepitudine mai crud descrisă ca în operele lui Georges Sand, pe care  de asemenea aflăm că Dostoievski o admira fără rezerve.

Dar copilăria, când și-a pierdut la o vârstă fragedă ambii părinți, mama murind de tuberculoză, iar tatăl, după știința lui, asasinat de țăranii de pe moșie, epilepsia, agravată de faimoasa execuție simulată, înainte de plecarea la ocnă, în Siberia, urmele de lanțuri de la încheieturile mâinilor, și mersul lui  greoi de fost ocnaș, legendara serbare a comemorării lui Pușkin, unde n-a lipsit dintre marii ruși ai secolului decât Tolstoi, emfizemul cu hemoragiile chinuitoare, patima pentru jocul la ruletă, susceptibilitățile, generozitățile, carisma și popularitatea de care s-a bucurat în ultimii ani de viață,  toate astea  aruncă o lumină intensă pe chipul marelui scriitor și fac din  cartea de care vorbesc un roman tulburător, care-ți lasă un ecou persistent în minte.  Și-ți dă dorința irepresibilă de a-l reciti tot.

Dacă încape aici o mică nemulțumire: la o ediție nouă a acestei apariții eveniment ar fi de completat notele cu explicații scurte dar lămuritoare, în locul unor imposibile trimiteri la pagini din diferite lucrări, pe care cu siguranță, nimeni nu-și va întrerupe lectura să le caute prin biblioteci…

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *