Credințe… paralele (cu realitatea)

 

Nu trebuie să fii lingvist ca să constați că recurența răcnetului colectiv demisia!!! plasează în ultimele două decenii și mai bine, sau mai rău, termenul în fondul principal de cuvinte al limbii române, de unde până în 89 era de neimaginat, dară-mi-te de auzit; cert nu era nici gândit căci, ne place sau nu să recunoaștem, majoritatea era strâns unită în jurul partidului și a conducătorului său iubit; încă o probă a dinamismului limbii noastre, evident tot mulțumită termenilor de origine latină.

Desigur, de urlat, strigat și răcnit se poate oricât, dar problema nu este asta, după cum nervozitatea dusă până la isterie colectivă pentru refuzul de a demisiona al celui contestat,  nu este nicidecum un semn cert al nesimțirii sau indiferenței aceluia față de electoratul național. Ne aflăm în fapt într-o situație destul de similară cu una din anii trecuți, dar care pare să degenereze în haos de vreme ce se demonstrează oricând, fără aprobare de la vreun for urban (la țară încă n-a pătruns epidemia cu  bacillum demonstrationis) și cu pretenția de a ocupa un spațiu public, deci al tuturor. Că o brută  de 43 de ani îl culcă cu un pumn la pământ pe un septuagenar, e un semn clar încotro se îndreaptă lucrurile, fiind însă și o dovadă de eroism huliganic pe de o parte, după cum și a te amesteca în zoaiele pieței arată că ai îmbătrânit degeaba, conform spusei senecane  „etatea nu înseamnă și înțelepciune”. Cu atât mai dificil de înțeles este să te exhibi în asemenea locuri când ești centenar… chiar dacă vârsta consoartei (ți-)o cere.

Trecând însă la ceea ce sugeram mai sus, voi începe prin a mărturisi că,  deși singurul Traian  din ultimii două mii de ani, al cărui adept politic mă declar rămâne  în continuare romano-hispanicul Nerva, nu am putut să nu-i dau dreptate contemporanului nostru,  carpato-danubiano-ponticului, pentru faptul că nu a  demisionat. Lăsându-i la o parte cusururile (oricum nu era nou-născut de prima zi, ci politician  și acum)  pe care lumea – incluzând felatricea intelectualitate civilă – i le cunoştea prea bine, mi se părea absurd și haotic, cu totul nelalocul său  ca într-un sistem presupus democratic, un conducător să cedeze la presiunea unui grup de urlători (dez)orientaţi, cu tot atâtea pretenţii câţi participanţi – oricum, nu foarte mulţi spre a fi o majoritate; iar când violenţa suplineşte măreţia masei umane, cum tot mai evident se întâmplă acum, răspunsul ar  trebui să fie pe măsură; s-a ajuns însă acol , adică aici, încât toate instituțiile de menținere a ordinii în Stat să fie blamate în momentul în care își fac datoria în mod specific, iar dacă nu și-o fac, efectul e același; ce Stat de drept e acela în care pușcăriașii hoinăresc în voie prin țară, jandarmii sunt îmbrânciți, iar polițiștii primesc palme  și pumni  (dacă nu sunt uciși!) de la tot soiul de derbedei interlopi, sărindu-le în apărare  subtili civili și lucrători media, probabil eiusdem farinae ?

bizar  Desigur, în spirit moromeţian, îţi vine să (te) întrebi, precum Parizianul, unul sau mai multe grupuscule de protestatari, „Pe ce te bazezi?” Ar fi multe explicaţii politologice,  savante şi fără rost, printre care şi aceea că fiecare protestatar reprezintă nu ştiu câţi cetăţeni nemulţumiţi, ceea ce e greu dacă nu imposibil de verificat, căci n-am văzut ca vreunul să fi avut împuternicire notarială naţională; în fond, dacă protestul de facto are nevoie de autorizaţie de la primărie, atunci şi cel reprezentat trebuie să se dovedească cu ceva de iure. Apoi, să nu uităm că demonstrează și bebeluși, câini, mai mult sau mai puțin rasați, iar pe toți aceștia unde îi încadrăm cu atât mai mult cu cât ei nu scandează nimic, cel mult adorm în cărucioare sau latră nedumeriți?

Dar, dincolo de acestea, criteriul numeric rămâne totuşi reprezentativ,  indiferent de calitatea aşa-zisului material uman, a mulțimii zgomotoase, după cum realist ne învaţă vodă  Alexandru Lăpuşneanu: „Proşti dar mulţi”. Modul de manifestare al gregarității depinde desigur de isteţimea sau stupiditatea regizorului; spre pildă, e, adică a fost clar că în Bucureşti începutul revoltei l-a regizat inconştient Ceauşescu (sau… cine i-a sugerat) convocând mitingul ai cărui participanţi, în nici o oră, au devenit din aplaudaci – revoluţionari.

Există apoi marele apetit al  (foarte) multora pentru mituri istoricizate, ca să nu le spunem baliverne, în care prostia valsează împreună cu naivitatea sau neştiinţa parcă dorită. Un istoric de o probitate incontestabilă, Theodor Mommsen, atrăgea atenţia cu privire la istoria Romei și nu numai, asupra faptului că „istoria trebuie să se debaraseze de astfel de poveşti, care vor să fie istorie şi nu sunt altceva decât explicaţii improvizate” (Istoria romană, I); improvizate, adaug eu, după împrejurări şi necesităţi momentane.

Iată de ce, nu voi spune asemenea personajului shakespearian  „Vorbe, vorbe, vorbe…”, ci „baliverne” de trei ori; pe care, după ce le înveţi, (poate) ajungi să le şi crezi. Se ajunge astfel să se creadă în rolul maselor în făurirea istoriei, ceea ce ar însemna rolul haosului în desfășurarea istoriei.

Nu putem ignora faptul că anumite mecanisme absconse au contribuit întotdeauna la formarea unor stări de spirit ale maselor populare; spre pildă, la un moment dat, prin anii 80, se șoptea discret dar fără încetare, că ar exista un minister al zvonurilor, sau măcar un secretariat de Stat al zvonisticii cu atribuții foarte clare;  greu de spus azi dacă era sau nu așa dar se lansase zvonul că urma să se opereze o mărire de prețuri la alimentele de bază care, oricum, erau cartelate, adică raționalizate în bună, rea, măsură. Cel mai terifiant era zvonul devenit certitudine că un pachet de unt (de masă, că de scaun nu exista) se va scumpi de la opt la douăzeci de lei (unii suspicionau chiar 25 de lei).  Scumpirea a venit, iar cetățenii aflați la coadă pentru a-și ridica rațiile, constatau cu responsabilitate că scumpirea a fost de doi lei, produsul ajungând la 10 lei pachetul; concluzia civică a fost pe măsura eficienței zvonistice: „domle, era clar că n-au curajul să scumpească așa tembel… !!! totuși suntem poporu …”.

Mult  mai clar și realist e mecanismul explicat de eternul Tacitus: desfășurarea istoriei nu este altceva decât  psihologia conducătorilor, mai mult sau mai puțin (ne)buni și a supușilor lor (prioritate având lingăii circumstanțiali).

Astfel, prin aburii continuei contestări, similari de la un punct cu cei bahici, s-a putut  ajunge la credința că un preşedinte, între bine şi rău, sau dincolo de ele, nu contează, („nu vă fie frică – pică”), ales, orice s-ar zice, democratic de câteva milioane de cetăţeni (dar şi de dubioşii apucaţi de patriotism,  de dincolo), lasă puterea din cauza câtorva mii de contestatari, părăsit de clica laudativă  în care probabil că n-a avut niciodată încredere; dând curs mâniei populare, ar fi demonstrat că nu avea ce căuta la Palat, ci mai curând în șatră.

Privind înapoi fără mânie, ba chiar cu detașare, constați că unii aveau credința  că războiul din Vietnam s-a încheiat datorită muzicii contestatare a anilor 70 sau a demonstraţiilor (cu sute de mii de participanţi în aproape toată lumea) cu îndemnuri sexual-stupefia(n)te de tipul Make love not war! şi nu în urma aranjamentelor politice. Interesant este că nimeni nu  demonstrează împotriva conflictului din Orientul Apropiat, care durează de 60 de ani; dar, având în vedere părţile (co)interesate, ar fi la fel de  inutil ca atunci.

La fel de naiv prostească credința  că revoluţia din Ungaria din 1956 a eşuat din cauza brutalei intervenţii sovietice şi nu din pricina faptului că aceasta, adică intervenţia, a putut avea loc – fără să crâcnească cineva din aşa-zisa lume liberă şi civilizată – pentru că sferele erau deja împărţite între cei doi, cum era și firesc conform înțelegerilor prealabile.

E ca şi cum ai crede că revoluţia din România a reuşit datorită  dubiosului pastor şi eroismului poporului care, în proporţie de 80%, s-a culcat pe vremea lui Ceauşescu, trezindu-se a doua zi  cu un alt  -escu, şi nicidecum prin acordul şi intervenţia mai mult sau mai puţin discretă a celor care ne dirijează şi astăzi. Nu înseamnă că a fost un complot, ci pur şi simplu o decizie a vreunei curţi.

Fără intenția de a scandaliza pe cineva,  o masă mai compactă sau mai largă, nu pot să nu constat o serie de credințe, poate chiar convingeri (desigur învățate la istorie) legate de unele momente determinante, e drept, pentru Țară și popor, nu neapărat eronate cât naive:

Credința  că revoluţia de la 1848 a reprezentat năzuinţele poporului român (împărţit în trei), când, în fapt,  a fost  ifosul de import  al unor juni de bani gata, cu averi tocate şi studii neterminate la Paris, dar reveniţi (în Moldova şi Ţara Românească) pe posturi ministeriale.

Credința  că Unirea mică a făcut-o poporul şi nu o mână de politicieni versaţi, adunaţi şi ei într-un hotel (bănuim… fără regim şi de bordel) de care truditorii de rând cert nu auziseră (adică nici de ei, nici de hotel…); aşa că Hora Unirii trebuie să fi fost, ca şi azi, mai mult o modalitate de încălzire. Dovadă că, dacă e frig, manifestările se contramandează (meteopolitic). Desigur, câte un bătrânel senil și legendar, precum Ion Roată, poate să dea culoare folclorică, etnologică, spre a fi mai contemporan, întâmplărilor, dar asta nu schimbă cu nimic substratul politic.

Credința că Unirea Mare, spre al cărei centenar ne îndreptăm cu pași contestatari,  a făcut-o tot poporul  şi nu gaşca politicianistă, pricepută ce-i drept în a (se) învârti în interes cu aparenţe naţionale sfârşitul de război. A fost indiscutabil o reușită politico-diplomatică și nu altceva, după cum pentru vecini a reprezentat un eșec zdrobitor, la propriu.  În fond, cum mărturisea cineva, bunicul a participat la Marea Adunare de la Alba Iulia ca să audă şi el ce au hotărât alţii pentru noi.

Credința  că Deşteaptă-te, române a influenţat istoria românilor, e ca și cum ai fi convins că  opera Aida a impulsionat navigaţia pe canalul Suez.

Credința  că într-adevăr răscoala lui Spartacus a zguduit din temelii sistemul sclavagist roman care însă ulterior a funcţionat mai bine, Imperiul ajungând la apogeu peste aproape două secole.

Credința tot mai paranoic afișată în ultima vreme de așa-ziși istorici internauți, că bogăţiile Daciei au salvat de la faliment Imperiul Roman, deşi Roma nu numai că nu era pe marginea prăpăstiei ci, dimpotrivă, ajungea prin Traian la suprema glorie şi putere economică. (nu pot să nu remarc documentarul prezentat de o televiziune brexitană cu pretenții, despre revigorarea construcțiilor în Roma după acapararea tezaurului dacic de către latronienii, tâlharii adică,  romani; atâta doar că toate edificiile publice arătate pe ecran avidului public telespectator au fost ridicate cu cel puțin un secol înainte de presupusul jaf imperial; mai greșesc și foștii neoimperialiști).

Credința  că Napoleon şi armata sa au mers până în Rusia spre a răspândi idealurile revoluţiei franceze şi nu pentru că, printre altele, epilepticul piticot  corsican era obsedat de puterea  cezarică precum modelul său roman Caius Iulius suferind la vremea sa eiusdem morbi.

Credința  că englezii au cucerit o treime din lume spre a răspândi limba şi dramaturgia lui Shakespeare și civilizația europeană şi nu spre a jumuli cât mai mult.

Credința trâmbițată că militari români acceptă să-şi rişte viaţa în Afganistan pentru a lupta împotriva terorismului şi nu pentru un salar mai decent.

În fine, credința că un guvern demisionează din cauza unor mitingişti minoritari, recunoscându-şi păcatele, fără spovedanie totuşi şi nu pentru că un grup de tineri cu bani, neliniştiţi şi foarte doritori, aşteaptă să-şi facă plinul (naţional), urmându-le la conducere.

Iată-ne deci înconjurați de o sumedenie de credințe, unele vizându-ne strict pe noi, altele și pe cei ce se cred mult mai deștepți;  de fapt suntem sclavii unui paralelism între credințe și realitate, fenomen al cărui final îl putem intui în definiția paralelor învățată în școala elementară: două drepte care se întâlnesc la infinit.

Privind astfel lucrurile, trebuie totuși să acceptăm că există la noi nu unul, ci două State paralele despărțite prăpăstios nu de azi, nu de ieri, după cum limpede arată un cunoscător din interior (Titu Maiorescu): unul se vădește prin „Plângerea poporului de jos”, iar celălalt prin  „ridicolul plebei de sus”; comun le este că ambele „au ajuns la culme”, evident fără să se întâlnească.

Şi nu poate fi altfel căci „Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt / Şi-n cele ce mâine vor râde la soare” (G. Lesnea, Partidului), indiferent de culoarea codului.

Un comentariu

  1. Vă mulțumesc. Discursul dumneavoastră are pentru minte efectul reconfortant pe care îl are pentru față laptele demachiant (sau apa micelară, cum e acum la modă) în a îndepărta o mască obosită. Realismul poate fi asociat depresiei, dar rămâne singura temelie confirmată pentru stabilitatea noastră interioară; poate și pentru cea socială.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *