Către o severă reformă a vocabularului național

Efectiv pare că nu putem rezista iureșului reformist  de neoprit în ţara noastră; dar se dovedește  încă o dată că, dacă tradiţia e frumoasă, preluarea, adică maimuţăreala, poate fi distrugătoare; căci, cam asta răzbate din realitatea și înţelesul unor termeni. Ne întoarcem desigur la neiertătoarea latină, dacă nu de alta, măcar ca să fim voltairieni, adică să ne precizăm termenul, spre a da impresia că știm ce (mai) rostim (?).

În latină forma înseamnă configuraţie, imagine, chip frumos, frumuseţe, aspect echilibrat, de unde adjectivul formosus moştenit în română ca frumos. Din aceeaşi rădăcină verbul formare (a aranja, a orândui, a educa, a compune) îl avem în română ca neologism, a forma (fr. former), din păcate şi cu înţelesuri stricate, dacă e să ne gândim doar la aşa-zişii  (cel puțin dubioși) formatori de opinie; deja o asemenea sintagmă probează alterarea înţelesului originar şi îndepărtarea, implicit, de frumuseţe. Compusul latin reformare cu sensul clar de a reveni la o formă echilibrată, frumoasă, dovedită ca bună se alterează cu totul, catastrofal, precum peştele de la cap, astfel că neologismul a reforma, în  stâlcita română politicianistă înseamnă a deforma, a distruge cu orice preţ (informis înseamnă în latină hidos); nu neapărat pentru că obiectul reformării ar fi perfect, dar nici hidos; fenomenul ar putea ascunde probabil şi  dorinţa, inconştientă, de a demonstra că frumuseţea-i trecătoare, înveşnicită fiind numai prostia.

În condițiile în care se sugerează tot mai mult, în numele unei perverse corectitudini (duhnind politic desigur),  interzicerea unor termeni reflectând o anume realitate, penală și nu numai,  e bine să ne amintim că nu suntem la prima încercare de a face limba română să fie și mai „dulce și frumoasă”, în fapt acră și hidoasă.

Trebuie să pornim însă de la faptul că aspectul e dual.

bizar

Pe de o parte, e situația, rezolvată cu brio, mai ales că nu avem de ales, în care s-a adeverit că tot  romanii au avut dreptate atunci când afirmau rimat Quod licet Iovi non licet bovi, pe româneşte „Ce-i este permis lui Juppiter nu-i este permis unui bou”; aserțiunea celui puternic probează în continuare că din istorie în fapt nu ai ce învăţa pentru simplul motiv că oricât te-ai ruga îngeraşului „eu sunt mic, tu fă-mă Mare”, atunci când treburile sunt prestabilite, fiecare rămâne la dimensiunile şi talia lui, iar zeul  e unul, în timp ce boul va fi jertfit sau oricum supus. Cu totul semnificativ rămâne în acest sens Grigore Alexandrescu al nostru, clasicist şi realist, când afirmă explicit prin intermediul celui mai bun prieten al omului „Adevărat vorbeam / Că nu iubesc mândria şi că uresc pe lei, / Că voi egalitate, dar nu pentru căţei” (vezi Câinele şi căţelul).

Că în mult (de)clamata Europă unită lucrurile stau precum în citata fabulă, se vede de departe, după cum e clar că la nivel de popoare, chiar dacă toate sunt canine (să nu zicem câineşti, la o adică), totuşi ele se împart în popoare de câini şi populaţii de căţei. Cărei categorii îi aparţinem noi  românii, e limpede atât din atitudinea celor din afară, cât şi din gudurarea sudorifică de care suntem capabili la nivel de conducători de haită din… padoc.

Dacă, spre pildă, francezilor nu li se reproşează, (dară-mi-te să li se atragă atenţia)  că în Europa (dement) generoasă de azi, ei nu au minorităţi naţionale ci doar cetăţeni (precum romanii în Imperiu), ei fiind în scara canină undeva pe la Malinois, nouă, potăilor, în limbaj de fabulă, ni se fac permanente recomandări ultimative tocmai şi pentru a ni se reaminti în permanenţă talia mică la care ne încadrăm. Că unele „atenţionări” sunt justificate, e adevărat, dar altele sunt în fapt obrăznicii fără precedent, la care se răspunde prin lingerea mâinii mesagere, în mizerabila tradiţie a sărutării papucului sultanului la Stambul de către viitorul domn român(?), adică al unei ţări româneşti, după cum ne relevă vechile scrieri.

Avem de-a face cu un proces gradual. S-a început cu tăbliţele bilingve, mâzgălite de unii, refărbuite de alţii; s-a continuat cu ultimatumul înlocuirii cuvântului ţigan cu rom, preferenţial chiar rrom, o tâmpenie fonetică în primul rând în măsura în care româna nu acceptă istoric consoanele geminate; dar ce mai contează, când avem  o neîntreruptă academie care, imediat după intrarea trupelor sovietice în capitală, s-a întrunit  cu  celeritate spre a aproba teoria lui Stalin despre originea slavă a limbii române?  Doar  Caragiale scrie la un moment dat „rromânul” (prietenii ştiu de ce), dar cu toate acestea mă îndoiesc  că liderul ţigan care afirma „suntem de neam cu românii, de la Roma”, l-ar fi citit.  Desigur, scris  cu un r poate genera confuzii cinematografico-alcoolice, amintind de un film cu Brigitte Bardot, Bulevardul romului, adică al băuturii din trestie de zăhăr şi nu al ţiganului. Că şi în așezările  noastre urbane, mai mari sau mai mici, am putea avea deja câte un bulevard al (r)romului, e o altă poveste decât cea cu frumoasa (în trecut) franţuzoaică.

Dacă acest aspect l-am reformat, oarecum în felul nostru ortodox, adică cu supunere și ascultare,  marea problemă e însă în continuare –  citându-l pe Lenin –  „ce e de făcut?” cu clasicii noştri, mai ales că de antisemitism au fost deja acuzaţi mulţi dintre ei, de parcă estetica lor ar fi fost una ideologică şi nu literară (cum rămâne cu Ferdinand Celine, culmea prozei franceze din secolul XX, turnător de evrei şi de elită la Gestapo în timpul ocupaţiei germane?). Pentru că tot suntem experți la achiziții dar și eliminări la  comandă, să începem cu blândul Vasile Alecsandri, prin renunțarea la  lectura  (oricum minoră…) Vasile Porojan despre care spune autorul că-i era prieten şi – nepermis azi – ţigan. Dar, pentru că nu putem elimina scrieri întregi, (deși o programă re-re-reformată  ar rezolva problema radical) avem posibilitatea de a emenda textele cu sinonimul (r)rom, după cum urmează: în Istoria unui galbân în loc de „şătrile ţigăneşti” va fi „șătrile (r)romeşti”, sau, adaptat contemporaneității noastre, „palatele (r)romeşti”; în loc de „nu e privelişte mai deşănţată şi mai originală decât a unei cete de ţigani la drum”, va fi „a unei cete de (r)romi la autostrada europeană”; în loc de „cu cât giubeua e mai ferfelită, cu atât ţiganul e mai fudul”, va fi „…cu atât (r)romul e mai fudul”. Chiar dacă operăm înlocuirea lui ţigan, suntem obligați moralmente să păstrăm viu fragmentul din care s-ar putea deduce într-adevăr legătura cu Roma antică: „Aceasta e încă o taină a gustului (ţigănesc) (r)romesc)  pe care nu mi-am putut-o tălmăci decât prin proverbul latinesc de gustibus non disputandum”.

Hălăduind  în continuare  printre clasici şi constatând caracterul retrograd, neeuropean  în fond, al vocabularului nostru, ajungem la Alexandru Macedonski cu nepermisul titlu Rondelul ţiganilor care ar  trebui  să devină, dacă vrem să-l păstrăm (pe poet), Rondelul (r)romilor; în loc de „Ţiganii merg fără-ncetare” versul se va europeniza în „(R)romii călătoresc  fără-ncetare”, după cum fragmentul de vers „Mereu ţigani”,  şi spre a nu genera interpretări de tipul „tot ţigani rămân…”, va deveni „Mai nou (r)romi”. Ultimul dintre cazurile luate la întâmplare (adică din tâmpla, i. e.  templul literaturii române)  îl generează Mircea Eliade, a cărui proză trebuie de asemenea adaptată, mai ales că el, să nu uităm,  a mai avut probleme de receptare în ţara natală. Proza  La ţigănci va deveni La (r)roame, un plural posibil prin analogie populară şi productivă, specifică și nouă,  după pom – poamă, pomi – poame, deci (r)rom – (r)roamă, (r)romi – (r)roame; astfel „aud mereu vorbindu-se de ţigănci” devine „…vorbindu-se de (r)roame”.

Privitor la alte interdicţii (cel puțin la fel de stupide şi neruşinate), amintesc doar că mulţi, foarte mulţi români creştini îşi fac de Paşti „ouă jidoveşti” sine ira et studio, adică fără mânie şi părtinire (să le spunem eventual „ouă veterotestamentare”?). Dar, reforma e reformă şi trebuie dusă până în pânzele prostiei. Ca atare, oricât e de frumos tabloul eminescian despre „Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire”, în grandiosul Memento mori, ce ne facem cu versul „Jidovimea risipită printre secoli rătăceşte”? Îl adaptăm? Îl extirpăm? Cerem dispensă la fiecare ediție? Sau îl ignorăm? (pe Poet). În esență, termenii supuși reformei nefiind de origine latină, dimpotrivă – slavă, ne consolăm cu vechea înțelepciune a perdantului indiferent „ce-am avut și ce-am pierdut?”

Iată-ne ajunși la aspectul secund al reformării vocabularului românesc; e mult mai grav, deoarece vizează inițiative locale, naționale adică, indicând însă nu doar necunoașterea istoriei ci și chiar tulburări mintale

În  acest  sens a existat nu demult o propunere de interzicere a cuvântului comunism și a derivatelor sale, lingvistice sau ideatice. Lăsând la o parte imbecilitatea interdicției în sine vădind o prostie supracomunistă, de vreme ce nici comuniștii n-au interzis cuvântul capitalism, dorind chiar (nu prea sincer, după cum vedem azi…) să fie groparii aceluia, putem observa lesne teama de cuvinte specifică inculților și impotenților mintal. Mai mult chiar, se merge mai departe  profitându-se de prostia tot mai generalizară prin incultură; astfel  se caută acreditarea faptului că în comunism  erau interzise cuvinte precum democrație, libertate; sfatul meu adresat redușilor politico-sociali dar și unor civili este simplu: mai învățați la istorie, că nu toți au memoria ciuntită. Asta nu mai e „uitarea istorică” de care scria Noica, ci evident prostie istoricizată. Nu numai că lucrurile nu stăteau așa, dar  se vorbea până la îngrețoșare despre democrația populară și despre adevărata libertate pe care o aduce comunismul; o greață cu totul  posibilă și azi, chiar dacă pe invers.

Se pare că inițiativa reformatoare nu a avut răsunet, nici măcar în Carpați, deși e clar că o serie de civili tare și-ar fi dorit-o, fără a se gândi puțin la viitorul apropiat. Mă întreb în continuare (nu se știe niciodată…): în cazul (sinistru, altminteri) reușitei  unui asemenea demers socio-istorico-lingvistico-paranoic,  ce ne-am  face cu marii noștri analiști politici, politologi, unii concepuți și  născuți în familii cu adevărat comuniste și care ne îmbuibă azi cu analize în care recurența cuvântului încriminat  va deveni  una profund penală???  Cum ne vor mai convinge de ororile… comunismului,  căci sinonim perfect nu cred să găsească? Și totuși, soluție există :  din nou  unii vor avea voie, efectuând cercetări pe sacrul altar al științei demascării,  iar alții vor fi inculpați.  Despre convingeri sau partide cu iz comunist nici nu mai poate fi vorba, căci veritabila noastră democrație – politic, cultural, social – aplică nemuritorul principiu „cine nu e cu noi e împotriva noastră”.

O altă problemă o ridică, nu doar pentru  politologi, ci și pentru alte categorii care viețuiesc  bine din înfierarea trecutului comunist, propusa interzicere a   cuvântului  securitate cu sens instituțional (lucru firesc în logica ilogică a conducătorilor noștri) ; ce va face belicoasa și justițiara noastră diasporă  scriitoricească? Ce și cu ce cuvinte va mai scrie și, ca atare, de unde-și va mai lua premiile?

In vârtejul reformist-mitingist din ultima perioadă apare tot mai clar intenția înlocuirii unor termeni rușinoși mai ales dacă numitul în cauză are și o funcție ; dar nu numai în acest caz. Europenizarea, am mai scris-o, presupune o mare diligență față de penalii și încarcerații de cele mai diverse apucături : hoți, violatori, criminali, delapidatori, et caeteri. Nu e suficient să-i eliberezi înainte de termen, căci ei trebuie să părăsească penitenciarul nu doar ca scriitori sau pricepuți meșteșugari cu blânde porniri exemplare față de semeni, ci și fără „pata putrejunii de natură”, cum just nominalizează  Eminescu, adică fără să trezească amintiri care ne (îi) pot afecta emoțional în viitorul care le zâmbește la ieșire. Ca atare, să nu mai vorbim de deținuți, nici măcar de reținuți, ci de cetățeni îndreptați ; în funcție de situarea socială putem vorbi de nedreptățiții poporului ; penitenciarul să  devină internat-pensiune ; alte posibile sinonime : eliminator pentru criminal, preaiubăreț pentru violator, mână rătăcită pentru hoț, fiu rătăcitor pentru cel care-și omoară în bătaie părinții ; desigur, se pot găsi multe alte cuvinte care să înlocuiască termenii actuali,  defăimători ai concetățenilor noștri.

Ar mai fi de înlocuit și ca denumire instituția DNA ; ca orice prescurtare și aceasta poate fi interpretată ad libitum, adică după bunul plac, dacă tot reformăm radical : După Noi Anatema, sau de ce nu, Arcadia…  sau și mai de ce nu Direcția Noastră Americană.

Până la urmă trebuie să îi dăm dreptate tot  unui (alt fel de) politician, lui Titu Maiorescu : „Există însă un fel de beție deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale : este beția de cuvinte”.

Nu vreau nicidecum să sugerez că am fi conduși de vreo specie de bețivi, dar repet că o lege antialcoolizare, antibeție, eventual cu extensie pe mai multe planuri, ar fi fost mult mai necesară decât cea antifumat. Poate la viitoarele demonstrațiii duminicale…

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *