Dialog exclusiv Lapunkt între Cristian Pătrășconiu și Gabriela Gherghișor.
”A sta de taină” e – de la noi, din Oltenia – o formulă extraordinară. Putem da valențe specifice unui dialog în cadrul căruia ne propunem ”să stăm de taină” despre poetul Cristian Popescu? E ceva, nu neapărat în plus, în/întru taină, în legătură cu această referință – delicată, complicată, luminoasă în multe privințe? Mă refer la Cristian Popescu…
Cred că în existența și în destinul fiecărui om este și rămâne ceva ascuns sau nelămurit. De la detalii biografice, aspecte ale personalității, vise și aspirații trecute sub tăcere până la intervenția unei puteri nevăzute, căreia noi, creștinii, îi spunem Dumnezeu. Oricât ne-am strădui, nu putem explica prin liberul arbitru întreaga problematică a condiției umane. Cu atât mai mult când vine vorba de creatori, de artiști sau de scriitori. „Tot sensul vieții noastre poate fi gândit ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume şi din fiecare“ – scria Horia-Roman Patapievici, în Partea nevăzută decide totul. Nu știu în ce măsură reușim să facem asta. Poetul mai mult sporește a lumii taină, prin ceea ce Blaga numea „minus cunoașterea“, una dintre cele trei forme ale „cunoașterii luciferice“. Criticul și istoricul literar încearcă să descifreze sensurile și, mai ales, semnificațiile unei opere literare, însă nici el nu poate să dezlege în totalitate misterul creativității. Interpretarea literaturii implică însă, ea însăși, aproximația, imaginația, creativitatea. În cazul lui Cristian Popescu, probabil partea cea mai tainică ține de boala psihică de care suferea. În jurnal, poetul mărturisea: „Nu mă pot analiza îndeajuns ca să știu cât din ceea ce scriu e mărturie a îndrăcirii mele, vomă a păcatului, a contactului cu necurăția, și cât e lumină stoarsă chinuit din lupta cu întunecimile“. În Arta Popescu, un text poetico-biografic poartă titlul Din mărturisirile unui îndrăcit. Pentru Popescu, arta era și o formă de terapie. Una indispensabilă. Dar era și o metodă de „cotropire“ a propriei singurătăți, posibilitatea de a se lua în stăpânire pe sine însuși. Dincolo de asta, în cartea mea, Cristian Popescu. Arlechinada tragică, m-a interesat mai mult să analizez ceea ce a adus, din „partea nevăzută“ a ființei sale și a lumii, la „vizibilitatea“ scrisului, adică opera. Ceea ce n-a putut fi scris rămâne, de fapt, „sub pecetea tainei“. Și mi se pare cel puțin impudic să scotocești prin măruntaiele intime ale bolii unui om, sub acoperământul cercetării istorico-literare.
Ce legături are Cristian Popescu cu jurnalistul Cristian Tudor Popescu? Dar cu exoticul primar al cărui nume, nu și renume, e identic cu al său?
Cristian Popescu a fost prieten cu jurnalistul Cristian Tudor Popescu, care și-a adăugat prenumele tatălui, Tudor, tocmai pentru a se deosebi de cel dintâi, poetul, cu care era adesea confundat (pe la sfârșitul anilor ’80). Cristian Popescu a fost redactor la Adevărul, departamentul Cultură (1994), ziar al cărui redactor-șef adjunct era pe atunci Cristian Tudor Popescu. Acesta din urmă i-a publicat, în 1994, la Societatea „Adevărul“ S.A., volumul Arta Popescu. Cu „exoticul“ primar nu are nicio legătură. De altfel, pe respectivul primar îl cheamă Cristian Victor Piedone Popescu. Nu știu dacă Piedone este un nume „de scenă“, dar, oricum, e numele său notoriu.
Cine e, cine a fost, de fapt, Cristian Popescu?
Sumar spus, Cristian Popescu este un poet nouăzecist, membru al Cenaclului Universitas, condus de Mircea Martin. A publicat volumele Familia Popescu, (Atelier literar, Colecția „Cartea cea mai mică“, 1987), Cuvânt înainte (Editura Cartea Românească, București, 1988, după ce câștigase concursul de debut din 1986), Arta Popescu (Societatea „Adevărul“ S.A., București, 1994). A fost redactor șef-adjunct al Suplimentului de direcție Nouăzeci (1990-1993) al revistei Luceafărul, conduse de Laurențiu Ulici. Boala i-a conferit aura de poet „damnat“, iar moartea timpurie, la numai 36 de ani, l-a propulsat definitiv în legendă. O legendă urbană, din ultimii ani ai ceaușismului funest și din primul lustru al tranziției post-comuniste. Cristian Popescu este, neîndoielnic, „super-starul“ literar al anilor ʼ90. El a „coborât“ poezia în stradă, nu doar la figurat, ci și la propriu. Arta Popescu a fost lansată în Piața Universității, în 1994, cu participarea actorilor Teatrului Odeon. În figura sa artistică se întâlnesc, simbolic, mitul romantic al poetului și mitul postmodern al vedetei, adâncirea halucina(n)tă în sine și sensibilitatea histrionică, spiritul de subterană al boemei și ispitele spectaculare ale agorei.
Dacă omul care întreabă, adică eu, nu ar ști nimic despre Cristian Popescu, dar nimic- nimic, și dacă ar întreba: cum scrie Cristian Popescu, cu cine seamănă? – ce i-ați răspunde?
Seamănă cu el însuși, în primul rând. Ca orice scriitor veritabil, are o voce singulară. E drept, background-ul cultural al operei lui Cristian Popescu se manifestă ca un creuzet în care se topesc tendinţe şi influențe diverse, unele în mod deliberat, altele, probabil, subreptice. Criticii și istoricii literari, eu însămi am căutat și identificat filiații și afinități literare, de la Urmuz și filonul bizar-avangardist la Arghezi și Dimov, de la Bruno Schulz și Max Blecher la Minulescu și Cărtărescu, de la Bacovia ori Sorescu la Whitman sau la realismul magic sud-american etc. Cert este că Popescu are o forma mentis de sinteză, în care se îmbină expresivitatea lejeră-duioasă-ironică (balcanică) a tradiției poetice muntenești și fibra lirică gravă, moldovenească, caragialismul și hyperionismul (eminescian), cultura „înaltă“ și cultura minoră, de consum, (inclusiv kitsch-ul), livrescul și colocvialul, oniricul și burlescul, legendele cotidianului și vibrațiile metafizicului, spiritul demitizant, carnavalesc și simțul tragicului. Poetica sa este una hibridă, oximoronică. În titlul cărții mele, am încercat s-o exprim sintetic prin sintagma „arlechinada tragică“.
E, a propos de postumitatea sa, un poet norocos Cristian Popescu? Sau nu acest cuvînt – ”norocos” – e cel mai adecvat?
Părea un poet fără noroc, fiindcă, după aprecierile critice din primul deceniu de după Revoluție, intrase cumva într-un con de umbră. Cărțile sale (prima plachetă, Familia Popescu, apărută în suplimentul „Atelier literar – Cartea cea mai mică“ al revistei studenţeşti Convingeri comuniste, în 1987, era, de fapt, o broșurică,) nu se găseau și, fără reeditare, risca să fie complet uitat (sigur, cu excepția unui grup restrâns de foști prieteni, admiratori, cititori pasionați). În 2015, când am publicat Cristian Popescu. Arlechinada tragică (la Editura Aius din Craiova), a început și reeditarea operei sale la Tracus Arte. Așadar, 2015 a fost un an fast pentru postumitatea sa.
Cum merită să rămână, cum credeți că este drept să rămână în istoria literaturii române acest poet?
Cred că merită să rămână în istoria literaturii române ca un poet important prin originalitatea sa și ca unul dintre cei mai valoroși ai perioadei postbelice.
Mulți poeți buni mor la vîrste cuprinse între 30 și 40 de ani. Cum e altfel viața poeților? Ce se întîmplă cu ei, în ei, ce foc arde acolo, vai, așa de repede?
Totuși, mulți poeți buni au trăit/ trăiesc peste 40 de ani. Combustia interioară diferă de la caz la caz. Contează, firește, și datele genetice, fiziologice, psihologice.
Am avut ”Un tramvai numit Popescu”. De ce? Și de ce nu îl mai avem?
Regizorul Gavriil Pinte, prieten al poetului Cristian Popescu, mărturiseşte într-un interviu că acesta şi-a dorit toată viaţa „să-şi cumpere ultimul tip de tramvai 26, să poată să-şi plimbe duminica familia cu el (familia Popescu), să-i vadă toţi vecinii când vor trece prin cartier“, iar uneori îi zicea „Hai, bătrâne, să ne luăm un aparat de filmat şi să urcăm în tramvaie să facem poeme direct pe oameni“. Pinte i-a împlinit visul, aşezând poemele sale, care oricum aveau virtuţi teatrale, într-o structură dramatică şi montând „piesa“ chiar în tramvaiul 26 (închiriat de la RATB), cu plecare din piaţa Sf. Gheorghe şi cu traseu circular. O idee ingenioasă, prin care graniţele dintre artă şi viaţă se efasează, iar opera dramatizată a lui Cristian Popescu intră firesc în marele „teatru“ al lumii. Cu atât mai mult cu cât autenticitatea reprezintă una dintre trăsăturile esenţiale ale „artei (lui) Popescu“. Așadar, Un tramvai numit Popescu, realizat de regizorul Gavriil Pinte, a fost mai întâi spectacol-lectură la Teatrul Odeon (2004), apoi un spectacol de teatru comunitar, producţie a Teatrului Naţional Radiofonic, în colaborare cu ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti, cu sprijinul RATB, a cărui premieră a avut loc pe 14 noiembrie 2004 (o variantă modificată a spectacolului, Un tramvai numit Popescu 2, a avut premiera în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, în mai 2006). Nu știu de ce nu mai avem spectacolul. Scenariul, compus de Gavriil Pinte după opera antumă şi postumă a lui Cristian Popescu, a fost însă publicat sub formă de carte: Un tramvai numit Popescu (în ediţie bilingvă la Editura Cartea Românească, Traducere în limba engleză de Adrian Solomon, Prefaţă de Mircea Martin, Bucureşti, 2007).
Era anticipată la noi, în mod semnficativ, poezia făcută de Cristian Popescu? A fost (bine) continuată aceasta?
Da, se poate spune că poezia lui Cristian Popescu a fost anticipată, într-un anume fel, de Sorescu, apoi de optzeciștii de la Cenaclul de Luni, prin desolemnizarea discursului poetic, prin ironie, parodie, demitizare, oralitate, colocvialitate, narativitate, histrionism ș.a. Nu prea a fost continuată (Radu Vancu a preluat „moștenirea“ poetică a lui Cristian Popescu în conceperea poeziei ca „artă de familie“, iar T. O. Bobe, în Bucla, prin poetica derizoriului; mai nou, „moștenirea“ aceasta se simte la Robert G. Elekes, în arlechinada poetică din aici îmi iau dinții-n spinare și adio). Unii (chiar congeneri) i-au imitat diverse aspecte ale poeziei (tehnici de creație, stil), dar aceștia sunt mai degrabă epigoni. De altfel, eu am spus despre Cristian Popescu că reprezintă, în termeni noicieni, „o deschidere care se închide“. Este un poet al excesului, care a îngroșat atât de tare liniile expresivității sale, încât aproape orice tentativă de emulație din partea unor potențiali continuatori ar sfârși în epigonism.
Ce nume, ce epitete, ce formule definitorii ați lega de lirica lui Cristian Popescu?
Am amintit deja câteva trăsături ale poeziei lui Cristian Popescu în răspunsurile la întrebările anterioare. În primul rând, aș reliefa arlechinada tragică și arta „totală“. În carte am analizat în amănunt tot ce presupun aceste formule definitorii: narativitatea și colocvialitatea, metatextualitatea și intertextualitatea, autoreflexivitatea, poetica „spovedaniei“ și „estetica urâtului“, estetica plăcerii și poezia „evanghelică“, poetica poeziei ca artă naivă și avangardismul, arlechinada sau poetica disimulării tragicului, poetica rescrierii, parodia și pastișa, caragialismul și poetica secundarului, poetica expresivității involuntare, poetica auto-mitologizării.
Nouăzecist Cristian Popescu? Era așa ceva? Sau, de fapt, era mult mai mult decît această etichetă generațională?
Cristian Popescu a devenit, încă din timpul vieții, un scriitor icon, emblemă pe steagul de luptă al nouăzecismului, și așa a rămas până azi. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu îl include pe Cristian Popescu în cadrul generației ʼ80. Originalitatea sa nu ține însă de un „program“ poetic generaționist, în speță, cam același cu al optzeciștilor, ci de sensibilitatea, talentul și inteligența artistică transpuse în scris. Arlechinada tragică îl distinge și de optzeciști, și de nouăzeciști. Optzeciștii nu resimt dureros fatalitatea artificiului, nouăzeciștii, cei mai mulți, nu au conștiința mecanismelor poetice. În plus, Cristian Popescu, precum toți marii poeți, este demiurgul unui univers poetic recognoscibil și inconfundabil. Atât la nivel tematic, cât și stilistic. Temele grave (ale vieții, morții și artei) sunt îmbrăcate în straie caragialești, contemplativul romantic Hyperion se ascunde sub pălăria guralivului Mitică.
Cîndva, Cristian Popescu milita pentru ca moneda noastră națională, leul, să fie schimbată cu ”mioriticul”. Dar poezia sa, cu ce / în ce ați converti-o?
Nu poți converti poezia decât tot în ceva simbolic. Eu am convertit-o, în textul critic, în imaginea unui Charlot. Cristian Popescu poartă masca burlescă a arlechinului: spune lucruri grave jucându-se și amuzându-se, imită și maimuțărește poezia „serioasă“, caragializează eminescianismul, scoate limba la miturile naționale, face cu ochiul cititorului. Dincolo de veselia carnavalescă, se ascunde însă un chip schimonosit de durere, care seamănă cu Strigătul lui Munch. Cristian Popescu este un anxios euforizant, care își defulează angoasele îmbrăcându-le în paparude și punându-le să danseze pe o scenă improvizată de bâlci. E un fel de exorcizare în răspăr, în care râsuʼ-plânsuʼ de sine și de lume dă roade artistice.
Dumneavoastră cum l-ați întîlnit, ca să spun așa, pe Cristian Popescu?
Nu mai știu cum l-am „întâlnit“ prima dată. Cred că tot prin intermediul cărților de istorie și critică literară l-am descoperit (în 1995, când a murit, abia intram la liceu).
Și, de ce anume, pentru o carte? Ca să reformulez: afectiv, cum așezați în ordine interioară cartea pe care ați scris-o despre Cristian Popescu?
Pentru carte, l-am reîntâlnit prin 2013. Apoi s-a ivit un concurs de proiecte de cercetare în cadrul Universității din Craiova. Realizarea proiectului dispunea de o perioadă destul de scurtă (un an și opt luni). Îl aveam deja în „vizor“ pe Cristian Popescu. Știam că nu exista o monografie care să-i fie dedicată și că merita atenție critică. Și m-am apucat de scris. Fiecare carte pe care o scrii este importantă în ordinea interioară, are rolul ei în economia devenirii tale. De aceea, n-am făcut o ierarhie afectivă, dar pot spune că e o carte scrisă cu plăcere.
Care era inima poeziei făcute de Cristian Popescu, miezul ei (de foc?)?
Obsesia morții. Conștiința tragică a neputinței de a se sustrage morții, ca fenomen existențial-ontologic, dar și „morții“ de tip artistic, ca inevitabilitate a artificiului literar.
Cum e moartea în ”Arta Popescu”?
Personificată, estetizată, bagatelizată, îmblânzită ludic. A doua secțiune a volumului Arta Popescu se numește Moartea mea din flori. Moartea este feminizată precum Arta. Moartea îl iubește și l-ar vrea îngropat în parcul Cișmigiu, în nisip, unde sunt leagănele. Groparii să fie copiii cu lopățele și găletușe. În felul acesta, moartea este umanizată, infantilizată. Moartea ar veni din când în când să-i ridice câte-un monument, un castel de nisip. Moartea este apoi o femeie cu fruntea ridată și lăbărțată. Ea visează că fruntea sa va fi cotor de piele la un exemplar de lux al ediției de postume a poetului sau un pergament pentru un roman pornografic. Moartea a rămas gravidă cu lacrimi de mai multe ori. Moartea este fluierată de îngerul din pervazul oglinzii. Moartea a fost mireasa poetului (dar nu printr-o nuntă cosmică precum în balada Miorița, ci una la biserică): „Ea mă iubește. Și n-ar mai vrea decât ca masca mea mortuară, mărită enorm, uriașă, să fie turnată în argint și folosită drept acoperiș pe una din turlele bisericii de pe str. Olimpului, acolo unde ne-am făcut noi, de mult, nunta“. O altă modalitate ludic-poetică prin care Cristian Popescu (se) învață (cu) „muritul“ este necrologul. Poetul se joacă de-a/ cu moartea, scriindu-și propriile necroloage. De pildă, în Necrolog de plictiseală, obișnuirea cu moartea se exprimă metaforic prin „htonianizarea“ și „cangrenarea“ poemului: „Stai în poem ca-n pământ. Ca puroiul în bubă“. Bacovia stătea în sine ca în cavou, autorul Artei Popescu vrea să aducă moartea în sine. S-o consume, s-o metabolizeze. Până la urmă, s-o banalizeze. Nu pentru percepția altora, ci pentru liniștirea sa.
Dar viața, tot acolo, în această minunată carte de poezie?
În mod paradoxal, la Cristian Popescu moartea este tot un fel de viață. Altfel, viața este Arta. Pentru Cristian Popescu, arta nu mai este, ca la moderni, o „frumoasă fără corp“, inefabilă impersonală ce poate fi doar aproximată ori sugerată, o esență evanescentă, ca un parfum misterios, greu de captat în sticluța versului. Despre artă se vorbește acum direct și fără teama de a strivi „corola de minuni a lumii“, arta este personalizată și personificată, are un nume, Arta Popescu, și un trup de femeie, jinduită, obsedantă, vorace, acaparatoare. Arta este o femeie fatală, o taumaturgă, o fee, o miscelanee. Arta este însă și artificiu, și joc, dar și propedeutică a rugăciunii, dialog cu Divinitatea. Arta este, de fapt, Totul.
Cînd moare de tot o carte?
Când nu mai este citită. Nicolae Manolescu spunea însă despre cărți că, pe lângă soartă, „au și suflet“. Iar „Răbdarea cărţilor e infinit mai mare decît a oamenilor. Ele s-au obişnuit să vadă chiar şi secolele scurgându-se unele după altele. Faţă de longevitatea cărţilor, aceea a broaştei ţestoase sau a Stejarului este derizorie. Din când în când, îşi schimbă proprietarul, dar nu se neliniştesc. Li se pare în firea lucrurilor. Se lasă, fără să protesteze, însemnate de proprietarii succesivi. Probabil că trăiesc, în anumite momente, bucuria de a fi redescoperite şi luate în stăpânire“. Sigur, sunt și cărți care se nasc deja moarte, rămân pe vecie maculatură.
Cînd moare de tot un poet?
Tot când nu mai este citit. Sigur, la ambele întrebări puteam spune: când nu mai sunt subiecte de relectură critică. Să nu ne amăgim însă, dintre multele „relecturi critice“ ale unei opere/ unui scriitor, extrem de puține sunt, de fapt, înnoitoare. Unele sunt repetitive, altele vin cu perspective complet inadecvate, doar pentru a mima noutatea. Majoritatea cercetătorilor literari scrie multe articole și cărți pentru „norma“ cantitativă sau pentru puncte, necesare în cadrul diverselor institute de cercetare sau în sistemul universitar. Pe vremuri, oamenii erau mai relaxați, scriau ceva când, într-adevăr, aveau vreo idee nouă/ interesantă pe o anumită temă, când constatau lipsa monografiilor în cazul unor scriitori, fără această „presiune“ instituțional-administrativă, care te obligă să produci un anumit număr de studii, ca să nu rămâi de căruță. Universitățile din România publică anual mii de volume (colective) de studii, în toate domeniile. Nu au circulație și nu sunt citite. Se scriu zeci de teze de doctorat și se publică numeroase cărți despre „clasici“, de exemplu. Câte dintre acestea spun ceva cu adevărat relevant/ nou?
Cum renaște, în cultură, un autor? O carte?
Ei, da, aici pot spune: prin relectură critică înnoitoare. Dar și prin schimbarea gustului literar într-o anumită epocă. Există mutații la nivelul sensibilității și al gustului estetic, de-a lungul timpului. Lovinescu a făcut o teorie despre asta. Să ne gândim la Max Blecher, de pildă. Un autor aproape marginal în vremea sa, devenit între timp „canonic“, reinterpretat dintr-o perspectivă existențialist-metafizică (la început, a fost îndeosebi autenticist-psihologistă) și foarte apreciat de cititorii de azi. În acest context stimulativ, a apărut și filmul lui Radu Jude, Inimi cicatrizate. Cred că și despre Cristian Popescu s-ar putea face un film artistic.
