Europa, 1914: drumul către abis

Glonţul lui Gavrilo Prinkip din Sarajevo este agentul responsabil pentru explozia care schimbă destine şi hărţi de imperii. În mai puţin de un deceniu, tot ceea ce părea imuabil este eliminat, şters, anihilat. Dinastii şi regimuri se prăbuşesc, iar din această magmă se naşte viitorul care va însemna Hitler şi Stalin, în egală măsură.

Cartea lui Dominic Lieven, monumentală şi erudită, face parte din efortul de a reinterpreta acest moment de ruptură ce se întinde între 1914 şi 1920. Miza sa este dublă: de a reda Estului locul absent de pe harta Marelui Război şi de a identifica genealogia lumii care se alcătuieşte după finalul acestii carnagiu fără precedent. Vocile pe care Lieven le convoacă sunt departe de a fi irelevante pentru cei de astăzi. În această nouă eră a irascibilităţii planetare, rememorarea tensiunilor care duc spre dezastrul de la 1914 este mai mult decât un gest istoriografic, este o terapie intelectuală.

Istoria pe care Lieven o ţese este legată de cei de astăzi prin mii de fire. Una dintre tentaţiile pe care Lieven le încurajează, indirect, este aceea a contrafactualului. Cum ar fi arătat o lume din care revoluţia bolşevică să fi fost absentă şi care ar fi fost poziţia unei Rusii învingătoare, în condiţiile în care ar fi reuşit să se menţină în război? Iată două dintre întrebările pe care textul lui Lieven le stimulează şi care, pentru Centrul şi Estul Europei, au o încărcătură dramatică.

Dincolo de ucronie, analiza lui Lieven comunică cu masa de cercetări canonice dedicate anului 1917. Ca şi pentru Richard Pipes, actul de intrare în război al Rusiei la 1914 este responsabil, în cel mai înalt grad, pentru catastrofa leninistă. Apelul la textul profetic al memorandumului elaborat de Piotr Durnovo probează orbirea celor care au ignorat, fatal şi tragic, consecinţele gesturilor lor. Mai mult decât pentru oricare alt stat, marele război este, pentru Rusia, cataclismul ce scoate la lumină demonii bolşevici. Luciditatea fostului oficial ţarist este remarcabilă. Nepregătită pentru un război de durată, Rusia este incapabilă să evite perspectiva unei revoluţii devastatoare.

Memorandumul Durnovo este piatra tombală aşezată pe monumentul Rusiei Imperiale. Seria de decizii care urmează anului 1914 se înscrie în aceeaşi logică a predestinării drumului spre abis. Ţarul Nicolae al II-lea respinge, deliberat, şansele de acomodare cu elita moderată rusă. Oscilaţiile sale conduc la abdicarea din 1917. Revoluţia din Februarie este efectul acestei pierderi de încredere în regim la nivelul celor care sunt meniţi să îl apere. Armata încetează să mai fie loială unei ordini muribunde.
Leninismul este beneficiarul acestui colaps ce evocă vremurile tulburi de după moartea lui Boris Godunov. Bolşevicii acţionează pe un teren pregătit de trauma războiului total. Universul pe care îl creionează, prin sânge,ar fi fost de neimaginat fără impactul acestui război care nu mai poate fi câştigat. Anarhia care se iveşte este terenul ce fecundează utopia.

În egală masură, anul 1917 este şi cel care permite apariţia unui imperiu german în Est. Pacea de la Bucureşti încheiată cu Puterile Centrale de România este contemporană cu aceea de la Brest-Litovsk, ambele participând la un moment al hegemoniei germane în rasărit. Înainte de finalul războiului, Germania încearcă să clădească un domeniu colonial în centrul căruia se află protectoratul Ucrainei. Cartea lui Dominic Lieven redă Ucrainei şi identităţii ei disputat rolul esenţial în acest parcurs al războiului. Primul stat ucranian, statul marionetă al Hatmanatului, evocat de Bulgakov în “Garda Albă”, este generat de tentativa germană de a stabili un cap de pod, în această zonă geografică.

9780143109556

Pacea care se organizează la Versailles, notează Dominic Lieven,este sortită eşecului de la bun început, de vreme ce arhitectura ei nu este susţinută prin asocierea americană. Retragerea în izolaţionism a Statelor Unite permite celor două puteri continentale hegemonice, Rusia şi Germania, să pornească din nou la cucerirea supremaţiei europene. Anii de până la 1939 sunt un armnistiţiu. Uniunea Sovietică a lui Stalin învinge acolo unde Rusia lui Nicolae al II-lea a nu a învins. Dar ceea ce schimbă datele ecuaţiei strategice este decizia americană de a nu se mai retrage din teatrul european.

Lecţia de la Versailles este, pentru Europa Centrală şi Răsăriteană, una capitală. Statele Unite sunt unica putere ce poate interveni spre a tempera eforturile de dominaţie continentală ale Rusiei sau Germaniei. O Europă din care Statele Unite ar fi expulzate ar fi o variantă contemporană fie a reichului nazist fie a imperiului lui Stalin.

Anul 1914 pune în mişcare un mecanism al războiului total, iar războiul total face posibilă revoluţia. Lenin şi Stalin nu ar fi fost niciodată posibili în lumea de dinainte de marele război. Orbirea colectivă a acelei veri a aşezat temeliile unui coşmar ideologic.Comunismul sovietic se iveşte în acest context al morţii şi al dezagregării, ca un semn de meduză al viitorului.

2 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Addenda nostalgiei conservatoare: cuvintele genialului nobil Petre P. Carp, in amandoua Consiile de Corroana, cel din 21 iulie 1914, si cel crucial din 14/27 august 1916 au fost următoarele :”Locul României, Majestate, trebuie sa fie întotdeauna in tabăra dușmanilor Rusiei!”. Au avut sens in condițiile incredibilei alianțe a Rusiei pravoslavnice, cu atacatorii ei din ultimul război religios, din „întâmplare”, antiortodox al secolul xix, numit ” al Crimeii”! Deci, nu țarii au adus comunismul in Rusia! După un cincinal de studiu al „Manifestului partidului comunist”, certificatul de naștere al marxismului, occidentalii au debarcat in Crimeea cu nobilul scop de a prelungi autocrația musulmană in dauna celei ortodoxe. Războiul ruso-japonez, dupa jumatate de secol, a continuat asaltul, finalizat cu glorioasele lovituri de tun ale crucișătorului cu nume predestinat, Aurora. Zorii începutului sfârșitului … DC

  2. Dușan Crstici says:

    Foarte interesantă si corectă analiză. Pyotr Durnovo a avut dreptate! Am avut si noi parte de profeții asemănătoare, neluate in seamă. Un profet a fost Barbu Catargiu care le-a prezis liberalilor intr-un discurs parlamentar cu rol de testament, ca vor veni vremurile când alții îi vor privi pe ei ca și răul națiunii, iar celălalt a fost Petre P. Carp, a cărui celebră afirmație din crucialul Consiliu de Coroană nu ar fi fost rostită dacă Pyotr Durnovo ar fi fost ascultat! Ce s-ar fi întâmplat dacă aliații occidentali ai Rusiei din 1914, nu ar fi atacat aceeași Rusie țaristă, debarcând in Crimeea cu 60 de ani înainte pentru a salva muribundul Imperiu Otoman, in ideea de a prelungi „pax turcica”, este greu de stabilit, cu excepția, bineînțeles, a celebrarii Sfintei Liturghii a lui Ioan Gura de aur in Sfanta Sofia în…slavonă! Cu mulțumiri pentru subiect, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *