Bulgakov: scriitorul şi tiranul

Dintre toate obsesiile care îl bântuie pe Mihail Bulgakov, fantoma lui Molière este una dintre cele mai îndărătnice. Bulgakov revine la Molière ca şi cum în soarta acestuia ar citi ceva din taina imposibil de descifrat a propriei sale vieţi. În Molière , artistul care se află sub călcăiul de fier al regelui, Bulgakov întrevede propria sa dramă, de suflet captiv în infernul ideocratic al lui Stalin.

Strigătul lui Molière din finalul piesei lui Bulgakov, “Cabala bigoţilor”, este unul în care se strânge întreaga disperare a energiei sufocate de istoria care se aşterne ca un mormânt peste ea. Între scriitor şi tiran, relaţia nu poate fi decât una capricioasă, imprevizibilă şi tragică. Libertatea primului este dependentă de voinţa celui din urmă de a-l tolera în preajma sa. Teatrul lui Bulgakov dedicat lui Molière este o meditaţie în marginea fragilităţii creatorului- prins în mecanismul autorităţii ce dispune de puteri ilimitate, el speră, iraţional, că se poate mântui, până în clipa în care se produce căderea sa finală. Pentru Bulgakov, conjuraţia ipocrită a Curţii o evocă pe aceea, nu mai puţin terifiantă, a criticilor sterpi din ” Maestrul şi Margareta”. Numai că, de această dată, geniul nu mai poate fi salvat prin intervenţia Diavolului. Moliere este strivit, la fel cum strivit este şi Bulgakov.

Doar în Uniunea Sovietică a lui Stalin un intelectual poate experimenta această stare intermediară şi terifiantă a purgatoriului fără de sfârşit. Bulgakov nu este ucis, precum Mandelştam, dar întreaga sa viaţă este suspendată, închisă în insectar, zidită, zăvorâtă. Ieşirea din acest domeniu al tăcerii îi este refuzată. Convorbirea cu Stalin ( telefonul este, pentru Stalin, kafkiana întruchipare a Dumnezeirii sale dialectice), nu este izbăvitoare. Moartea nu îl va atinge, dar exilul intern în care este aruncat apare ca o sentinţă împotriva căreia nu poate exista recurs.

Vocea lui Bulgakov se distinge, clară, în acest secol comunist al tăcerii şi al cedărilor. Tensiunea dintre literatura care se scrie, în subterane, şi literatura glorificată a oficialităţii este parte din mecanica demonică a acestui ev stalinist. Ambiţia tiranului este de a controla viitorul, prin purificarea trecutului şi îngheţarea prezentului, ca sub un clopot de sticlă. Ochiul lui Stalin priveşte, pătrunde, pedepseşte, exprimând această vocaţie totalitară alimentată de delirul ideocratic.

Unicitatea lui Bulgakov şi a vremurilor sale rezidă în claritatea alegerilor cu care artistul este confruntat. Ca într-o moralitate medievală, marele ispititor îşi etalează oferta. Abdicarea, complicitatea, ralierea înseamnă intrarea în empireu, sanctificarea, recunoaşterea, gloria. Ispititorul stalinist este unul eminamente ideologic. El nu este un suveran absolutist, ci un comunist care priveşte spre artă ca la materialul din care este croit templul celei mai bune dintre lumi. Refuzul, ( care poate fi, de cele mai multe ori, doar o simplă tăcere) conduce la exterminare. calea de mijloc a decenţei este asimilată trădării.

Nici un alt regim al modernităţii politice nu a posedat această vocaţie de cenzor ubicuu şi atoateştiutor. Artele sub Stalin sunt un domeniu guvernat prin combinaţia de frică şi cooptare. Bulgakov este prizonier al acestui teritoriu al interdicţiei. Asemeni Maestrului, el poate doar visa la sfârşitul care îl eliberează.

Bulgakov a învins, postum, prin tenacitatea memoriei şi a manuscriselor sale. Cel care a crezut în Evoluţie a trăit, în pântecul tiraniei, până la capăt. În contra lui Fadeev şi a celor ca el, Bulgakov a edificat alternativa sa la realismul socialist. Tiranul i-a putut oprima trupul trecător, fără a-i domestici spiritul niciodată. Este lecţia lui Bulgakov pentru cei care , azi, se închină la acelaşi steag al utopiei, ignorând crima în numele idealurilor senine ale gândului marxist- leninist.