INTERVIU ALEXANDRU CĂLINESCU: Pierderea criteriilor morale duce la confuzia și răsturnarea valorilor.

Dialog Cristian Pătrășconiu – Alexandru CĂLINESCU.

Citiți mai mult acum / mai puțin decît în alte vremuri?

Mă încolțiți de la prima întrebare… Nu știu. Mi-e greu să cuantific. Cert este că citesc altfel. Citesc cărți la care aș fi avut cu greu acces acum 30-40 de ani. Citesc pe internet – ziare, reviste, urmăresc anumite site-uri. Nemaiavând obligații didactice am lăsat la o parte o anumită categorie de cărți pe care le citeam sau le consultam frecvent. S-au schimbat multe în ultimele decenii, m-am schimbat și eu, nici lecturile nu aveau cum să rămână aceleași.

Cum sînt, pentru dumneavoastră, lecturile din ultima vreme? Care sunt, altfel spus,  sau care au rămas pentru dumneavoastră marile lor mize?

Tocmai am terminat volumul al treilea, Complicii (1170 de pagini format mare), din monumentala O istorie mondială a comunismului. Sunt aproape gata cu Eric Hazan, L’invention de Paris, o carte interesantă chiar dacă autorul, un stângist cu vechi state de serviciu, insistă pe imaginea „Parisului roșu”. Alte lecturi recente ? Să amintesc câteva, fără o ordine anume: cărțile despre Statele Unite ale lui Dorian Branea și Martin S.Martin  (la cea din urmă ați contribuit și dumneavoastră), Julian Barnes Zgomotul timpului, Giorgio Van Stratten Poveștile cărților pierdute, Mircea Anghelescu Mistificațiuni, Bernard  Pivot Memoria își face de cap, Diane de Margerie În căutarea lui Robert Proust. Am și comentat câteva din aceste cărți la rubrica mea săptămânală din Ziarul de Iași. După cum vedeți, lecturi diverse, care uneori îmi satisfac curiozități de moment. Dar, toate, cărți bune, altfel le-aș fi abandonat fără ezitare.

Care este carte pe care ați recitit-o de cele mai multe ori? De ce?

În copilărie, când reciteam în draci (era una din marile mele plăceri), a fost Insula misterioasă. Mai târziu au fost autori precum Caragiale, Cehov… Mi s-a întâmplat adesea, când treceam printr-o pasă proastă, să recitesc umoriști, ca să mă bine dispun (Ilf și Petrov, de pildă; sau Alphonse Allais). Să nu uit apoi obligațiile mele didactice, când reciteam pentru cursuri și pentru seminariile de analiză literară. În fine, sunt autorii care se pretează la recitire grație scriiturii lor fragmentare, autorii de jurnale în primul rând dar nu numai: Jules Renard, Cioran, Livius Ciocârlie etc. Îi poți reciti „pe sărite” și să ai impresia că nu recitești aceleași fragmente.

al calinescu 1

Lecturi de plăcere? Mai poate exista așa, după ce ați citit, cu siguranță, cîteva mii bune de cărți?

Cum să nu mai existe lecturi de plăcere ? Dimpotrivă, în ultimii ani am eliminat pe cât se poate lecturile din obligație. Citesc ce mă interesează și ce-mi place. E ideal.

Care sunt marile iluzii cu privire la literatură de care considerați că ați scăpat?

Înainte de 1989 ne gândeam cu toții că literatura este o forță redutabilă și că un regim dictatorial se teme, totuși, de scriitori. Greu de spus cât era aici iluzie și cât adevăr. Va trebui să mai treacă timp pentru a avea o judecată mai nuanțată. Oricum,  nu am fost și nu sunt o victimă a marilor iluzii. Am avut entuziasme specifice vârstei și perioadei de creștere. Tânăr, „juram” pe G.Călinescu. M-a pasionat apoi naratologia dar nu cred totuși că am exagerat prin fanatism metodologic. Continui să cred că o serie de elemente ale structuralismului pot fi utile. Am încercat să adaptez metodele și să le fac mai suple. Dar sigur că a crede că literatura poate fi descrisă „științific” e o iluzie, mai puțin periculoasă însă ca altele, din zona ideologiei.

Ați putea vreodată să renunțați la cărți? Să zicem așa: să nu mai vreți vreodată să aveți de-a face cu ele?

Nu. Exclus. Explicațiile sunt de prisos.

Sunt cărțile mai protejate acum decît erau ele acum, să zicem 20 de ani sau acum 40-50 de ani? Întreb aceasta inclusiv fiindcă de la dvs, dintr-o intervenție publică, am aflat că hîrtie pe care stau acum multe cărți e mult mai slabă calitativ decît cea utilizată acum 500 de ani… De fapt: pentru ca acestea, cărțile, să fie protejate e suficientă o protecție instituțională?

Da, se știe că procedeele moderne de fabricare a hârtiei utilizează o componentă care face ca, intr-o perioadă nu foarte întinsă de timp, hârtia să se autodistrugă, să se facă pulbere. Va fi o mare problemă, e vorba în fond de conservarea patrimoniului cultural. Sigur, există soluții tehnice, digitizarea cărților spre exemplu, dar ele sunt costisitoare și n-ar face decât să valideze dispariția cărților ca obiecte palpabile. Să vedem. Să nu riscăm profeții ce s-ar putea dovedi mincinoase.

Chiar: ați scris mai multe cărți decît ați fi dorit? Sau mai puține?

Mai puține cărți, evident. Sunt departe de a fi un ahtiat după apariții editoriale. Am scos cărți la intervale destul de mari și doar atunci când s-a închegat ceva coerent. Iar din cronicile și articolele apărute în reviste înainte de 1989 foarte puține au intrat într-o carte. M-am „revanșat” oarecum după 1990 când am trecut în volume o parte consistentă a publicisticii mele, dar evident că în acești ultimi 25 de ani am avut altă libertate de mișcare.

Decade învățămîntul? Și, caz particular: decade dramatic interesul pentru literatură? Sînt legate acestea două, cum credeți? Învățămîntul decade în genere pentru că decade interesul pentru literatură? Am avea, a propos de această idee a devalorizării, antidoturi realiste?

Abordăm acest subiect într-un moment în care învățământul e condus de un personaj agramat, de o confuzie mintală flagrantă, compromis mai de mult prin abuzurile pe care le-a comis ca să evite validarea unei decizii de plagiat care îl viza pe șeful său de partid. Cu un asemenea ministru, ce pretenții poți să ai ? Nu e mai puțin adevărat că învățământul e de mai multă vreme în suferință, victimă a unor reforme succesive, majoritatea prost gândite sau neduse până la capăt. Situația nu caracterizează doar școala românească dar la noi, nu în ultimul rând din cauza finanțării insuficiente, criza este și mai acută. Zona umanistă este lovită parcă și mai dur, limba latină a fost complet marginalizată, literaturii nu i se acordă locul care i s-ar cuveni. Am citit, în ultima vreme, opinii foarte pertinente despre aceste chestiuni, exprimate de Mircea Vasilescu și Liviu Papadima, de pildă. În Franța, actualul ministru al învățământului a decis, cu mult curaj, să elimine o serie de metode „progresiste” și să revină la procedee de învățare  ce și-au dovedit, de-a lungul multor ani, eficiența (e vorba, în primul rând, de revenirea la metoda silabică de învățare a cititului). Sacralizarea „noutății” s-a dovedit așadar păguboasă.  Cât despre revenirea la manualul unic, e una din cele mai mari prostii puse în circulație din 1990 încoace. La fel, ostracizarea auxiliarelor. Conservator cum sunt, m-aș bucura să avem în licee, pentru studiul literaturii, auxiliare cum erau la francezi, în urmă cu jumătate de veac, seriile Lagarde-Michard și Castex-Surer. Găseai acolo multă informație  dar totodată stimulau și lectura.

Dar poate cel mai elocvent indiciu al situației din învățământ este modul în care a ajuns să fie masacrată limba română. De către politicieni, de către ziariști și, bineînțeles, de către toți semidocții. Care se inflamează „patriotic” de câte ori li se pare că sunt contrariați în „mândria lor de a fi români” dar care vorbesc o limbă română săracă, poticnită și cu grave greșeli de gramatică.

Cum traduceți condiția criticii literare azi? E un apus sau o criză?

Da, nici critica literară nu prea mai e ce-a fost…Starea ei actuală este în primul rând consecința crizei pe care o cunoaște presa scrisă. Ziarele (era să scriu „marile ziare”, dar mai există mari ziare ?) nu mai au pagini culturale și nici, evident, cronicari literari. Ceea ce se întâmpla înainte în presa scrisă s-a mutat pe internet, pe diferite site-uri și bloguri, dar aici riscul e ca „vocile” să se amestece într-o învălmășeală unde nu mai acționează nici un criteriu. S-a schimbat și peisajul editorial, oferta de carte e impresionantă, în țările occidentale sunt aruncate pe piață în fiecare toamnă sute de romane, soarta unei cărți ajunge să depindă de factori aleatorii. În urmă cu niște ani urmăream, ca să fiu la curent cu actualitatea literară franceză, doi cronicari reputați și foarte temuți, Renaud Matignon și Angelo Rinaldi. Dacă m-ați întreba astăzi care este cronicarul literar francez în care am încredere (sau, mă rog, pe care îl citesc în mod constant) n-aș ști ce să vă răspund. Cu toate acestea, apar, și la noi și aiurea, cărți foarte bune de critică, eseuri briliante, lecturi înnoitoare.  Nu ca atunci când Noua Critică ne făcea să redescoperim autori despre care credeam că nu se mai poate spune nimic original dar aceea a fost o perioadă fastă din istoria criticii și nu putem ști dacă și când se va repeta.

De ce nu mai faceți critică literară? Oboseală? Finalul unei etape din viața dumneavoastră?

Am făcut, într-adevăr, cronică literară o perioadă destul de lungă, în anii  ’70 și mai ales în anii  ’80. Nu cred că am făcut concesii, am comentat multe cărți bune și foarte bune însă am scris – negativ, se înțelege – și despre cărți slabe sau fără miză. Am citit prin urmare cărți care nu meritau să fie citite. Pierdere de vreme… Nu-mi amintesc ca un autor pe care l-am „desființat” să-și fi pus cenușă în cap și să fi făcut (măcar) un pas înapoi. Doar un exemplu: un veleitar, autor al unei cărți absolut inepte despre Eminescu, pe care am „executat-o” fără milă, a ajuns mai târziu … profesor universitar și conducător de doctorat ! Să  mai zică cineva că n-aveam mână bună…În abandonarea cronicii literare a intervenit, așa cum sugerați, o anume oboseală dar au intervenit și alți factori: după 1990 am lipsit din țară câțiva ani iar apoi am putut practica un tip de publicistică de neconceput în regimul comunist, o publicistică eliberată de (auto)cenzură și în care intrau și comentariile pe marginea actualității politice. Literatura a rămas o preocupare constantă dar i s-au alăturat alte centre de interes – am comentat, de pildă, multe cărți de analiză a fenomenului comunist, zonă în care îndrăznesc să sper că am căpătat (chiar dacă nu sunt  istoric) o oarecare competență. Da, 1989 a fost pentru mine un „final de etapă” și în ce privește cronica literară. Dar a fost un final de etapă, pe plan existențial,  din rațiuni mult mai importante…

Al Calinescu 2

”Nu îmi plac minciuna, ipocrizia, laşitatea, violenţa şi bădărănia” – spuneați undeva. Se regăsesc acestea și în lumile elitelor autohtone, inclusiv a celor umaniste? Nu dăm nume, vă invit doar să puneți, din aceste unghiu, cîteva linii directoare…

Cu bădărănia și violența, verbală și fizică, ne întâlnim, vai, la tot pasul. Chiar când redactez aceste răspunsuri pentru dumneavoastră am văzut că cineva mă atacă, într-o obscură foaie locală, cu o înverșunare demnă de o cauză mai bună. Se leagă, cum se spune, ca boala de om sănătos. De ce trebuie să-ți exprimi dezacordul față de cineva prin insulte și vorbe de ocară – nu înțeleg. Și în lumea – atât de mică – a literaturii lucrurile au început să o ia razna, unii uită pur și simplu de regulile elementare ale bunei cuviințe și își închipuie, presupun, că a au înzestrare de „polemiști” (tot „polemici”, să ne amintim, își numea Vadim Tudor insanitățile). Sunt uneori siderat când citesc pe internet, la finele unor articole, pretinsele „comentarii” ale celor care se ascund în spatele unor pseudonime și își varsă toată fierea, toate rezervele de ură, toate frustrările acumulate de-a lungul anilor (Andrei Pleșu avea darul să-i „inspire” în textele sale din Adevărul pe vajnicii combatanți anonimi; dar nu numai pe ei: mârlănia se poate exprima și sub semnătură). Da, dragă Domnule Pătrășconiu, îmi mențin în întregime afirmația pe care ați citat-o. Și, indiferent dacă fac parte din „elite” sau nu, ipocriții, bădăranii, scandalagiii, spiritele gregare se descalifică moral.

Mi se pare mie sau chiar așa este: anume, că etica, referințele la etică, la morală tind să fie marginalizate din spațiul nostru public?Criză a eticii? Criză a verticalei / verticalelor? Unde poate duce un asemenea peisaj care e într-o, probabil, îngrijorătoare mișcare?

Într-o lume agresivă, dacă ești politicos riști să fii luat drept prost sau nevolnic. Pierderea criteriilor morale duce la confuzia și răsturnarea valorilor. Citesc cu stupoare cum prieteni ai mei, deci persoane pe care le cunosc bine și știu că sunt oameni de mare generozitate și care au dat dovadă, în situații dificile, de curaj și verticalitate, sunt făcuți „sinecuriști”, „slugi”„avizi de câștig”, „ființe josnice fără coloană vertebrală” ș.a.m.d. Dar nu vedem zilnic linșajul pe care îl practică mai multe televiziuni ? Sunt campanii grosolane, veți spune, da, e adevărat, dar e uluitor cât de atent, cât de pervers, cât de tenace sunt orchestrate și câtă audiență au la un anumit public… Consecințele pe termen lung pot fi foarte grave. Pentru că, să fim lucizi: Patapievici n-are nicio șansă, la masele largi populare hipnotizate de televizor, în fața lui Mugur Ciuvică și nici Cărtărescu în fața Danei Grecu. N-ați auzit de Dana Grecu ? Treaba dumneavoastră: milioane de români au auzit de ea și sute de mii (dau o cifră modică) o urmăresc seară de seară  cu religiozitate. Atenție deci: când operațiunile de manipulare au  o asemenea anvergură a le ignora este o formă de iresponsabilitate.

Spuneați într-un alt interviu, am găsit aceasta documentînd dialogul nostru, că, pentru dumneavoastră, ”cartea e sacră”. Cum anume este ea sacră? Ce înseamnă, mai în detaliu, să faceți o asemenea investitură, să vă raportați în acest fel la ideea de carte?

Nu mai țin minte contextul în care am folosit cuvântul. Poate că am urmărit și un mic efect retoric. Am vrut, cu siguranță, să sugerez că am un cult al cărții, cult pe care, în ce mă privește, l-am moștenit de la părinții mei. E o șansă fabuloasă să crești printre cărți. Părinții mei au trecut, în anii comunismului, prin perioade foarte dificile din punct de vedere financiar dar cartea a avut prioritate  întotdeauna. Tatăl meu frecventa anticariatele și făcea achiziții surprinzătoare. Mama mea era pasionată de literatură și, din păcate, nu a putut în acele vremuri să-și realizeze visele. Poate că ea a fost aceea care, în mai mare măsură, mi-a stimulat curiozitatea intelectuală și mi-a insuflat dragostea pentru cărți. Sunt fericit că am făcut în viață unele lucruri pe care ea n-a avut cum să le facă.

Un răspuns scurt la o mică provocare din partea mea: cartea de hîrtie e sacră sau și cartea electornică?

Fără ezitare: cartea de hârtie. Cu cartea electronică nu mă prea împac dar vă rog să nu spuneți la nimeni.

Știu că sînteți atent, între altele, la ce e pe Facebook. Ce apreciați că fac noile media în raport cu literatura? O ajută, o sufocă, o marginalizează?

Am intrat pe Facebook din curiozitate și, practicată cu moderație, navigarea pe FB continuă să mă amuze. Nu întotdeauna, bineînțeles, destul însă ca să nu îmi închid „contul” și să intervin și eu din când în când, dacă mă distrează, mă indignează sau îmi place ceva. Sunt și scriitori de prim rang prezenți pe FB și sunt – se putea altfel ? – și mulți veleitari.  Unii își postează poeziile, altul ne aduce la cunoștință ce cronică grozavă tocmai a apărut despre cartea lui, altul plătește niște polițe mai vechi etc. Regăsim, astfel, lumea literară, cu orgoliile, complexele și metehnele ei. În genere, nu numai în cazul scriitorilor, Facebook e un mod de a satisface impulsurile unui eu hipertrofiat. Noile media, includ aici și rețelele de socializare, pot aduce, folosite cu măsură și discernământ, servicii literaturii. Facilitează comunicarea, pot juca rolul unor „laboratoare de creație”, stimulează potențialii cititori. Dar, pe de altă parte, multiplicarea și dispersarea „vocilor” pot duce la haos, la nivelarea tuturor opiniilor, și a celor pertinente și a celor aberante.

Știți că, într-o zi, se publică în lume mai multe cărți decît poate citi un om într-o viață întreagă. Ar trebui să ne speriem de această stare de fapt? Sau? Ce ați răspunde cuiva care v-ar spune că nu avem timp să citim toate cărțile bune de pe lumea aceasta?

Să nu se descurajeze și să nu se lase amețit de acest vertij al titlurilor care par să se înmulțească la infinit. Sunt multe lucruri pe care nu apucăm să le facem într-o viață de om. Dacă avem obsesia exhaustivului, dacă vrem să citim absolut „tot” riscăm să pățim ca Bouvard și Pécuchet, eroii lui Flaubert. Am eșua, adică, în ridicol.

Cum să facem o selecție bună, rodnică? Nu întreb aceasta neapărat pentru mine – deși eu însumi sînt nerăbdător să aflu răspunsul dvs la această întrebare – ci, mai ales, să zicem că pentru un prieten de 16 ani. Sau pentru unul de 20 de ani – pentru un tînăr curios, cu ochii larg deschiși…

Tema aceasta a cărților fundamentale, temă care ține de – cum să-i spun ? – o pedagogie a lecturii, e veche. Cine compune o asemenea listă se face, inevitabil, expresia unui anumit context cultural și a unui anumit moment istoric. Intervine și subiectivitatea „maestrului” pentru că aici se instituie, în definitiv, o relație de tip maestru-învățăcel. Studenților mei cărora le predam literatură franceză modernă le indicam la început o listă cu o serie de lecturi „minimale” (nu foarte multe, ca să nu-i sperii). Nu-mi făceam iluzii că vor citi toți acele cărți dar mizam pe suprizele plăcute. Care s-au și întâmplat, în multe rânduri. Studenți care descopereau autori, descopereau cărți și care au prelungit ulterior acele lecturi prin lucrări de masterat sau de doctorat. Cu atât mai mare e satisfacția când constați că au făcut-o din plăcere, nu numaidecât din constrângere profesională. Iar cu tinerii cititori de vârstă încă și mai fragedă trebuie  procedat cu maximă prudență: dacă ei au impresia că li se impun niște lecturi atunci reacția va fi de respingere.

Inspirat de titlul unei cărți al cărei co-autor e Umberto Eco, vă întreb tranșant: cînd vom scăpa de cărți?

Când noi înșine nu vom mai avea nici un rost. Sper să se întâmple cât mai târziu.

notă: acest interviu a fost publicat în premieră în revista ROMÂNIA LITERARĂ.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *