„Negarea morții” e o lectură capitală. În această supersinteză, Ernest Becker propune o revizuire/continuare/recalibrare a unor teorii care se luminează și se potențează reciproc pentru a permite cititorului accesul într-un panopticum al condiției umane. Spiritul tutelar al acestui studiu e Otto Rank. Personajele sunt Kierkegaard și Freud. Noua interpretare a lumii/a ideilor (via Kierkegaard/Freud/Rank/Fromm ș.a.) sună cam așa (în contragere maximă): cultura umană e o butaforie menită să deghizeze frica paralizantă, atavică, profund umană. Cultura este rezultatul reprimării fricii de moarte (Freud ar fi identificat greșit în sexualitate reprimarea originară). Moartea e viermele din conștiință, nu sexualitatea, nu instinctul. Ne temem de instinct pentru că ne temem de moarte. Reprimarea nu cere desconspirare (cum propune de exemplu apostolul eliberării de tirania reprimării: Marcuse), nu e o falsificare, e singura cale pe care omul poate să o urmeze, pentru că frica de moarte nu cunoaște vindecare. „Culture is a compromise with life that makes human life possible”. Cultura e suma proiectelor imortalității, e un vehicul pentru eroismul uman:
„The fact is that this is what society is and always has been: a symbolic action system, a structure of statuses and roles, customs and rules for behavior, designed to serve as a vehicle for earthly heroism. […] Society itself is a codified hero system, which means that society everywhere is living a myth of the signifiance of human life, a defiant creation of meaning.”
Întrebarea frisonantă pe care o formulează Ernest Becker e: „How conscious is the man of what he is doing to earn his feeling of heroism?”
Inter urinas et faeces nascimur. Copilul nu stăpânește încă arta reprimării. Confruntarea sa cu realitatea creaturală e una nemediată, de aici angoasele, de aici dependența totală de părintele sacralizat, de aici țipetele nocturne. Copilul e copleșit de existență, pe care nu poate să o segmenteze, nici să o controleze. Abraham Maslow definește sindromul lui Jonas ca pe o capitulare în fața experienței copleșitoare, împletită cu pasivitatea, cu frica de pierdere a controlului, a echilibrului, care duce la respingerea măreției și intensității vieții, la neatingerea potențialului propriu.
Maturizarea presupune o rafinare și o perfecționare permanentă a mecanismelor de reprimare. Însă frica de moarte nu e niciodată pe deplin securizată în subconștient. Spectacolul culturii și civilizației umane e un spectacol frivol și eroic al deghizării acestei frici. E spectacolul în care suntem cu toții actori, ne jucăm de-a viața, ne prefacem că moartea nu există. Viața e zbor în bătaia săgeții, e un complex și fragil sistem de iluzii, care se poate prăbuși oricând. Artiștii, schizofrenicii, neuroticii sunt inadaptații, cu mecanisme imperfecte de reprimare, cei pentru care tot teatrul iluziilor e prea evident ca să poată fi crezut. „Nature mocks us and poets live in torture”.
Foarte interesante sunt ideile despre sex și despre relațiile omului modern. Soluția romantică înlocuiește soluția creștină. În creștinism, omul se abandona divinității inconceptibile și astfel își depășea frica, sentimentul de nimicnicie, de insignifianță cosmică. Corolarul: pierderea libertății și dizolvarea proiectului causa-sui. Dependența modernă de un partener funcționează după același sistem. E tot o problemă religioasă, tot o negare a realismului creatural. Problema e una de statut. Dacă divinitatea e abstractă, infailibilă, dincolo de natură, nu același lucru este valabil despre partener. „She lessens, I die”. Failibilitatea partenerului se reflectă asupra subiectului uman, care este la rândul lui împuținat. Sexul transformă individul într-o verigă (înlocuibilă) din lanțul trofic. Sexul e natura care învinge omul- de aici toate tabuurile sexuale, de aici nevoia de castitate, abstinență, de aici vina. Sexul și moartea sunt consubstanțiale pentru că sexul e cel mai penetrant memento mori din câte există. Prin sex triumfă animalitatea, instinctul. Prin sex se șubrezește tot edificiul cultural, tot proiectul causa-sui. „Resistance to sex is resistance to human fatality”.
Omul e animalul improbabil, animalul prevăzut cu o conștiință de sine care își respinge propria esență (animalitate); e un homo faber, un făuritor de scenarii ale mântuirii, un inventator neobosit de zei care trebuie apoi să-i justifice existența. Suntem și viermi în același timp (Maslow), zei cu anusuri, zei care defechează, sfâșiați în permanență între corp (finitudine, instinct, animalitate) și conștiință, între cele două porniri contrarii, cele două motive ontologice identice: dorința de a ne supune, de a ne abandona cu totul identitatea construită pentru a fi una cu natura/conducătorul/dumnezeu și dorința de a fi unici, nevoia de a fi eroi într-un scenariu prestabilit.
„The social hero-system into which we are born marks out paths for our heroism, paths to which we conform, to which we shape ourselves so that we can please others, become what they expect us to be. And instead of working our inner secret we gradually cover it over and forget it, while we become purely external men, playing succesfully the standardized hero-game into which we happen to fall by accident, by family connection, by reflex patriotism, or by the simple need to eat and the urge to procreate.”
Concluziile amare ale acestei cărți-cult: Psihanaliza are limitele ei. E un paliativ între altele, nu o soluție definitivă pentru problemele umanității. Reprimarea nu e problema, e una din soluțiile imperfecte. Altele nu există… Suferința omului modern e aceasta: e prea mult adevăr, prea multă luciditate, prea multă tortură în lume. „The Denial of Death” se încheie într-o notă pesimistă, poetic-escatologică, postumanistă:
„What are we to make of a creation in which the routine activity is for organisms to be tearing others apart with teeth of all types- biting, grinding flesh, plant stalks, bones between molars, pushing the pulp greedily down the gullet with delight, incorporating its essence into one’s own organization, and then excreting with foul stench and gasses the residue. Everyone reaching out to incorporate others who are edible to him. The mosquitoes bloating themselves on blood, the maggots, the killerbees attacking with a fury and a demonism, sharks continuing to tear and swallow while their own innards are being torn out- not to mention the daily dismemberment and slaughter in accidents of all types: an earthquake buries alive 70 thousand bodies in Peru, automobiles make a pyramid heap of over 50 thousand a year in the U.S. alone, a tidal wave washes over a quarter of a million in the Indian Ocean. Creation is a nightmare spectacular taking place on a planet that has been soaked for hundreds millions of years in the blood of all its creatures. The soberest conclusion that we could make about what has actually been taking place on the planet for about three billion years is that it is being turned into a vast pit of fertilizer. But the sun distracts our attention, always baking the blood dry, making things grow over it, and with its warmth giving hope that comes with the organism’s comfort and expansiveness.”
