În succesiunea concretă a evenimentelor, accesul la putere al militarilor poate apărea ca încununarea unei victorii recente sau ca ecoul peste timp al unor
merite istorice. În prima diviziune îi aflăm pe Pisudski, pe Mustafa Kemal, pe de Gaulle; în a doua, pe Mannerheim, Hindenburg şi Pétain. Distincţia e necesară
pentru a observa modul cum deprinderile militare marchează exerciţiul funcţiei civile. Pisudski recunoaşte fără ocolişuri esenţa regimului introdus de el:
„Există două feluri de a instaura o dictatură. Primul este folosirea forţei; al doilea este alegerea liberă a unor oameni care, atunci când e necesară o voinţă unică, caută un om căruia să-i încredinţeze soarta.“
La rândul său, după eliberarea completă a ţării, Mustafa Kemal declară în parlament: „Am decis că Turcia va fi o republică autoritară, guvernată de un
preşedinte învestit cu totalitatea puterii executive.“ În cazul lui de Gaulle, acesta vorbeşte despre „dictatura momentană“ pe care a exercitat- o „în mijlocul
furtunii“ şi pe care n-ar ezita s-o prelungească sau s-o reinstituie „dacă patria ar fi în pericol“, căci „e necesar ca statul să aibă un şef, în care naţiunea să poată vedea, pe deasupra fluctuaţiilor, omul însărcinat cu esenţialul şi garantul destinelor sale“. Numitorul comun al regimurilor evocate rămâne, dincolo de nuanţe, caracterul autoritar, în care Pisudski identifica un eşec al democraţiei; incapabilă să rezolve
problemele, ea le-a lăsat în sarcina armatei: „Pentru libertate am căutat tăria. Iar tărie fără forţa poruncii şi constrângerii nu am găsit nicăieri“; „antinomia
dintre poruncă şi libertate n-am soluţionat-o până acum… Rămâne ca încercarea de a o soluţiona să se mai facă“.
[…]
Hindenburg îl numeşte cancelar pe Hitler şi sfârşeşte ca „prizonier“ al acestuia, privat de orice putere de decizie. Pétain îşi sacrifică aureola de altă dată promovând „colaborarea“ cu ocupantul şi îşi încheie existenţa ca osândit la închisoare pe viaţă.
Pe 26 aprilie 1944, mareşalul Pétain a efectuat o vizită la Paris, participând la o slujbă la Notre- Dame şi ţinând, aplaudat frenetic, o cuvântare la „Hôtel de
Ville“. Patru luni mai târziu, pe 26 august, generalul de Gaulle se va afla în acelaşi loc şi va fi aclamat de aceeaşi mulţime. Se poate medita îndelung asupra acestei succesiuni de evenimente: ce aveau în comun cei doi oameni spre a genera reacţii identice?
Răspunsul cel mai naiv, dar poate şi cel mai aproape de adevăr, ar fi: prestigiul uniformei. Relaţia cu lumea a militarilor în genere, şi în mod special a celor învestiţi cu funcţia supremă, nu poate fi înţeleasă complet dacă neglijăm „impresia artistică“. Reluând şirul personajelor evocate, ce putem constata? Pisudski inaugurează Seimul îmbrăcat în vechea şi zdrenţuita lui uniformă, încins cu sabia pe care i-o dăruiseră ofiţerii Brigăzii I. Mannerheim păstrează ţinuta militară în tot cursul activităţilor lui ca şef de stat. Hindenburg inaugurează lucrările Reichstagului, la 21 martie 1933, în uniformă de campanie, purtând coiful
cu ţepuşă şi bastonul de mareşal. Pétain apare, în răstimpul 1940–1944, exclusiv în uniformă militară, şi tot astfel la procesul său din 1945. Lucrurile se complică, devenind mai interesante, în cazul lui de Gaulle.
El arborează uniforma numai în momente deosebite, pe care vrea să le marcheze ca atare: pe 20 ianuarie 1946, când îşi anunţă demisia din funcţia de şef al guvernului; pe 29 ianuarie 1960, pe ecranele televiziunii, în timpul unor grave tulburări în Algeria („o fac spre a arăta că eu nu sunt doar preşedintele Republicii Franceze, ci totodată generalul de Gaulle“); gestul se repetă, într- o ocazie similară, pe 23 aprilie 1961. Şi, din când în când, în deplasările peste hotare.
Pe 15 mai 1968, mă aflam dimineaţa pe Calea Victoriei, în dreptul sediului de astăzi al Grupului pentru Dialog Social. L- am putut vedea astfel pe generalul de Gaulle, trecând într- o maşină deschisă spre Palatul Consiliului de Stat. Stătea în picioare, îmbrăcat în uniformă, şi răspundea prin gesturi largi ovaţiilor mulţimii. Era ultima dată pentru el când se bucura de o asemenea manifestare. La Paris, în acest timp, tulburările luau amploare, ceea ce va scurta cu o zi vizita lui de Gaulle în România. Peste mai puţin de un an, pe 28 aprilie 1969, generalul urma să demi –
sioneze în urma unui referendum cu rezultat negativ.
