Există, de bună seamă, un moment în care insul hărăzit unui rol istoric aude chemarea destinului. În exact acelaşi moment se produce în el o scindare: omului de acţiune i se alătură un supraeu, responsabil cu supravegherea şi îndrumarea celuilalt, cu regia apariţiilor în public, cu dozarea cuvintelor şi a tăcerilor,
cu elaborarea frazelor memorabile… şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Unele personaje istorice au avut tăria de a recunoaşte tutela supraeului şi chiar să se plângă de apăsarea ei. Charles de Gaulle o spune deschis: „Faptul de a întruchipa, pentru tovarăşii mei, destinul cauzei noastre, pentru mulţimea de francezi simbolul speranţei sale, pentru străini chipul unei Franţe neînduplecate în mijlocul încercărilor, avea să-mi dicteze comportarea şi să impună personajului meu o atitudine pe care n-o mai puteam schimba.
Aceasta a însemnat, neîntrerupt, pentru mine o puternică tutelă interioară şi totodată un jug foarte apăsător.“
Însăşi folosirea termenului „personaj“ ne
orientează cu precizie asupra esenţei fenomenului, care implică o dedublare a eului. Şi mai târziu, discutând cu Jean Lacouture, care îi consacrase o carte,
de Gaulle nu va ezita să- i spună: „Mă tem că autorul n-a surprins integral dimensiunea personajului…“
Într-o scrisoare adresată lui Churchill, preşedintele Roosevelt afirmase despre de Gaulle că e stăpânit de un „complex mesianic“. Caracterizare de un adevăr
profund, dar valabilă şi în legătură cu alţii. Numai sub imperiul aceluiaşi complex Mustafa Kemal a putut să exclame: „Eu sunt Turcia! A voi să mă distrugi înseamnă a voi să distrugi însăşi Turcia. Ea respiră prin mine şi printr- însa fiinţez eu…“
