Ştefan Cazimir
Om al catedrei, om al scrisului, om al cetăţii, Ştefan Cazimir s-a născut la Iaşi la 10 noiembrie 1932, a urmat cursurile primare şi secundare la Piatra Neamţ, iar pe cele superioare la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Membru al Catedrei de literatură română din cadrul aceleiaşi facultăţi (1955–2001), a străbătut toate gradele ierarhiei didactice până la cel de profesor. Doctor în filologie (1967). Profesor emerit (2011). Intrat în viaţa politică în 1990, ca preşedintefondator al Partidului Liber-Schimbist. Deputat în trei legislaturi (1990–1992, 1992–1996, 2000–2004). Decorat cu Ordinul Cangurului în gradul de Mare Maestru. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Volume publicate: Pionierii romanului românesc (antologie), Editura pentru Literatură, 1962; Caragiale – universul comic, Editura pentru Literatură, 1967; Tensiunea lirică, Editura Eminescu, 1971; Amintiri despre Caragiale (antologie), Editura Minerva, 1972 (ediţia a II- a, revăzută şi adăugită, Edi tura Humanitas, 2013); Stelele cardinale: Eseu despre Eminescu, Editura Eminescu,1975; Antologia umorului liric, Editura Minerva, 1977; Pygmanolion: Eseu de mitologie comparată, Editura Cartea Românească, 1982; Drumuri şi zări: Antologie a prozei româneşti de călătorie (în colaborare),
Editura Sport-Turism, 1982; Nu numai Caragiale, Editura Cartea Românească, 1984; Alfabetul de tranziţie, Editura Cartea Româneas că, 1986 (ediţia a II- a, revăzută, Humanitas, 2006); I.L. Caragiale faţă cu kitschul, Editura Cartea Românească, 1988 (ediţia a II-a, revăzută, Humanitas, 2012); Pentru contra,
Editura Porus, 1991; Râsete în Parlament, Editura Carro, 1994; Caragiale e cu noi!, Editura Garamond, 1997; De ce, nene Iancule?, Editura Carro, 1998; Honeste scribere, Editura Naţional, 2000; Caragiale recidivus, Editura Naţional, 2002; Potcoave de purici, Editura Albatros, 2003; Ştefan Cazimir, Editura Hasefer, 2006; Epistolă către Odobescu, Editura Palimpsest, 2010; La Belle Époque. Minciuna vine de la Răsărit. Spovedania „foștilor“, Editura Palimpsest, 2013; Sabia și imperiul. Militari la cârma statului, Humanitas, 2017.
Ştefan Cazimir
Sabia și imperiul.Militari la cârma statului
Humanitas, 2017
Ce punţi de legătură se pot identifica, în istoria secolului XX, între germanul Hindenburg şi francezii Pétain sau de Gaulle, între polonezul Pisudski şi finlandezul Mannerheim, între turcul Mustafa Kemal şi oricare dintre cei pomeniţi mai sus? Faptul că toţi s-au remarcat ca militari destoinici şi că toţi au ajuns, în ţările lor, să ocupe funcţia supremă. În ce mod, pentru cât timp şi cu ce rezultate e deja o altă chestiune. Dar acest lucru s-a întâmplat întotdeauna în condiţiile unor crize, pe care oamenii în uniformă au fost chemaţi să le rezolve sau în care, cel mai adesea, s-au implicat din îndemn propriu. O vocaţie „imperială“ le-a fost comună tuturor, dacă restituim cuvântului imperium sensul său iniţial, acela de „comandă, poruncă, stăpânire“. O zicătoare tătară, frecvent citată de Atatürk, „Numai mâna care poate ridica sabia e vrednică să ţină sceptrul“, este potrivită ca exergă acestor cariere stranii, care par, în plin veac XX, să reînvie chipuri şi legende ale trecutului. Toate numele menţionate au dobândit, la vremea lor, statutul de personaje, nu departe de accepţia literară a termenului. Toate au avut o existenţă romanescă, toate pot deveni eroi de roman. Dar nici o transpunere cu mijloace beletristice n-ar egala patosul epic intrinsec al unor vieţi care au cunoscut înălţări şi căderi, catastrofe şi triumfuri, care i-au purtat pe unii la gloria supremă şi pe alţii la supremul oprobriu, care au sigilat destinele a milioa ne de oameni şi rămân înscrise în memoria posterităţii.
