Îmi plac romanele care au în spatele lor or în filigran o stare poetică. E ceva în ele, ca un plus (nu în plus!), un soi de adaos de noblețe.
Iată un poem:
Văduva mea cântare e pentru voi, / babele mele în floare, /Din ochii voștri împietriți izbucnesc în rod corcodușii spre toamnă, / Pe umerii voștri dorm ciorile iarna, / heralzi ai Giuleștiului, /Primăvara, brebeneii se sinucid sub papucii voștri de plastic.
Ce-ar fi bandanele hipsterilor fără diftinele voastre cărămizii sticlind a sictir milenar pe o bancă de lemn? /Ce-ar fi viețile noastre anonime fără sprâncenele voastre întrebătoare? / Și cât de singure ne-ar rătăci coșmarurile în fierbințeala de vară,
de n-ar fi insomnia voastră să ni le legene
Cerul războinic și iubăreț zumzăie aprig sub basmalele voastre strânse ciorchine, /Noi ne târâm amnezici la umbra / blocurilor, sub alt fel de cer, /Mitologia noastră se risipește în vânt ca fumul țigărilor de contrabandă, /căci cine mai știe astăzi să stingă chibrite în apă bolborosind.
Voi, pentru care amurgul se întâmplă doar în Giulești, /Voi sunteți cenzorii nopților noastre, /În voi, trădările de peste zi se oglindesc ca vrăbiile grase /în ochiul înfometat de maidanez, /iar când, într-un târziu, vă hotărâți să dezertați de la datorie, din porțile voastre la inima cerului e doar o stație de tramvai, /cam de la pod, până la cimitirul 4 Aprilie.
Cine sunt eu, să vă știrbesc misterul sticlirii din poartă, /babele mele fecioare?
Poezia aceasta este publicată în la început de martie, acum trei ani, pe un blog – Savonarolawho . Este blogul Alinei Pavelescu. Este un poem care stă ca un fel de sămînță pentru un roman.
După aproape trei ani de la data publicării acestui poem, Alina Pavelescu a publicat, la editura Herg Benet, un roman – Moștenirea Babei Stoltz. Este romanul său de debut. Și este un debut remarcabil.
E un roman scris cu o mînă ironică evidentă, cu pusee de sarcasm care vin în pagină uneori cu ușurința cu care se dau ”loviturile din încheietură”, dar nu am început întîmplător textul de față în această linie de business hermeneutic. Nu chiar așa de ”laterală” o lectură a acestei cărți precum este aceasta pe care o sugereze odată cu începutul textului meu și a cărei adecvare voi continua să o arfumentez și mai jos.
Am citit, atât cît mi-au fost accesibile, datele pe care le-am gasit din ceea ce alcătuiește dosarul de presă, de receptare pentru acest roman. Nu vreau să intru în nici cea mai mică polemică cu vreuna dintre directiile de lectură despre care s-a scris în legătură cu această carte. Cred că sînt juste / justificate toate.
Așadar,
Cred că e perfect intemeiat să spunem despre această carte că e o demonstrație de forță stilistică. Nu e ușor să faci un personaj să vorbească în felul în care dna Pavelescu a făcut-o pe eroina (de fapt, pe antieroina sa) principală să vorbească. E un roman despre un mod aparte de a face și de a înțelege psihanaliza – de aici, posibilele (nu spun că intenționalele) efecte terapeutice la lectura acestei cărți. Este, de asemenea, un roman cu o ancoră istorică evidentă– tematica de acest profil e livrată la modul problematizant, așa cum îi stă bine unui roman bun. Nu avem de-a face, pe această linie, cu un discurs oficial, nici cu un anti-discurs oficial; nu există, altfel spus, o conservă ideologică în această perspectivă istorică (e vorba despre istoria recentă) pe care opropune carte de față.
E, bineineles, o carte care are poveste. Și asupra acestui chestiuni, vreau să ma oprescu putin.
Cine povestește, anume – un glas căruia ii atribuim in mod inevitabil atributii feminine, este un fel de Șeherezadă. Și anume: una postmodernă. Uneori, ușor nevrotică. DE multe ori, caustică, sarcastică. Șeherezadă postmodernă, cum spuneam. Ea dă și discursul, și metadiscursul. Pune pe tapet, faptele, dimpreună și aproape instant cu o generoasă garnitură de interpretări. Și apoi merge mai departe. E o Șeherezadă care vorbește, cum să zic, pe repede înainte. Care spune povestea din spirală în spirală. Cea clasică, știm, își cumpăra timp și viață cu fiecare poveste pe care o spunea. Aceasta, antieroina Alinei Pavalescu e un fel de Șeherezadă care cumpără, aș zice, cu fiecare întîmplare pe care o rezumă, dreptul la poveste pentru această carte. Și, ca să închei în această directie, a propos de postmodernitatea acestei Șeherezade – am o puternică bănuială că dacă ar fi știi, prin vreun miracol, că e făcută Șeherezadă, nu ar fi neapărat de acord. Ar fi caustică. Ar putea spune, cam ca în bancul celebru: putem pune bază pe o asemenea interpretare? Sigur că putem – dar mai bine un acid! Ceea ce ar fi, încă o dată, o validare a ipotezei mele de interpretare 🙂
Ca să revin la ce este carte – este, desigur, și un roman despre iubire. Cu multă senzualitate debordantă, dar țepoasă. A propos de poeticitatea acestui roman – da, e un roman cu note poetice acute, dar e un roman cu ghimpi. Cam ca un trandafir – care, știm prea bine, ar fi o simplă floare dacă nu ar avea ghimpi 🙂 Moștenirea Babei Stoltz nu e un simplu roman!
Vreau însă să mai insist puțin în această directie în care am pornit.
Ca să limpezesc mai bine ipoteza mea de lectură: ei bine, îmi vine să spun că atunci cînd cineva vede în spatele romanului său un poem, vede și vrea să scrie despre ceva adinc. Chiar dacă nu știe, chiar dacă se face că nu știe – o va face sau va incerca să o facă.
Șeherezada noastră postmodernă spune la foc automat ce i se întâmplă: cum e în satul în care trebuie să trăiască, cum e cu „tîmpiții„ și cu „Dobitocu”, cum e cînd se așează pe canapeaua vorbelor sale și își face autopsihanaliza, cum o bobinează unul – altul, cum îi ține în plasa forței sale de seducție pe cei din jurul său, cum se rănește cu iubirea. Cum o întîlnește pe Baba Stoltz, cine e aceasta, ce face ea, ce a vrut de la viață și ce a ajuns.
O spune la modul despletit. Cu ironie și autoironie. Dar ironia este și o formă de tristețe. Un rus, Valeri Rozanov, a spus cîndva aproximativ așa: sufletul meu este noroi, tristețe și tandrețe. A propos de poeticitatea acestui roman, în adîncurile sale, cartea dnei Pavalescu despre aceasta cred că este: despre noroi, tristete și tandrete.
Ati remarcat, cred, cît suflet pulsează în poemul plasat la începutul acestui text. Altfel, pulsează și aici. Și atunci carte este, desigur, despre toate intriga de acolo, despre acea lume căzută în istorie, despre personaje foarte bine conturate. Dar e și o carte despre teme mari: memorie, timp, uitare, suflet.
Vreau să mai atrag atenția asupra a ceva despre care cred că reprezintă ceva important în economia aceastei cărți.
Spun un loc comun: e o carte – care se vede – despre teme vitale, esențiale – care nu se văd. Pe care dna Pavelescu le sugerează, le prinde cu mai multe feluri de ancore. Unele dintre acestea, care mie imi place cel mai mult, sînt un fel de diamante ale cărții.
Nu se găsesc ușor în carte. Dar sînt acolo și vă așteaptă. Sint acele pasaje care vin după rafalele de kaft verbal, după cascadele de fotografii ironice ale unui fapt sau altul. Sînt ca o dimineață luminoasă de primăvară, ca o amurg blînd de toamnă, ca un clopot care sună clar în zare, în liniștea unei după amiezi. Sint acele momente din proză în care vorbele nu mai pocnesc, în care, din cuvinte, iese duhul lor bun, în care din fraze vine spre cititor ceva care e pur si simplu intelepciune ceva plăcut, ca un zefir.
Sunt pasaje extraordinar de bine scrise, de mare forță, expresivitate și, nu e un cuvînt mare, cu o anume înțelepciune.
Iată numai un exemplu – dimpreună cu invitația de a căuta aceste ”diamante” care dau și mai multă bogăție cărții și care o așează, care o întemeiază, cum ar spune filozofii, și mai solid.
Pagina 68: ”ei, tot asta , dar pe dos, se întîmplă atunci cînd nu-ți mai poți aminti o voce. Jumătatea acelui invidid a murit deja în mintea ta, partea cea mai suculentă a sufltului lui alunecă în inconsistență, devine fulgurantă și capricioasă ca orice joc al închipuirii. Tot mai zdrențuită, tot mai decolorată, ca o cămașă uitată pe sîrmă, pînă și iluzia are nevoie de realimentări periodice ca să poate supraviețui. Altfel o zboară vîntul, la un moment dat, o înghite vidul minții imperfecte a celui care își reamintește.”
Cum spuneam: un debut care atrage în chip distinct atenția.
