Leonid Andreev: moartea lui Piotr Ilici

Se simte, în literatura rusă din preajma celor trei revoluţii ,de la 1905 şi 1917, o nelinişte teribilă, o fremătare a spiritului şi o curiozitate a intelectului, pregătite să se aplece explorând un abis care se deschide în faţa lor. Dintre ţările europene, doar Austria lui Musil, Karl Kraus şi Trakl mai posedă acest geniu morbid şi unic al presimţirii propriului sfârşit. Imperiile în agonie fac să se nască un cântec de lebădă sincopat şi expresionist.

“Guvernatorul”lui Leonid Andreev, publicat în teribilul an 1905, este un astfel de text ce devine cutia de rezonanţă a unei nelinişti colective. Istoria pe care Andreev o transcrie în paginile sale nu mai are nimic în comun cu istoria domesticită a progresului ordonat la care visau oamenii veacului XIX. Ea este o lavă ce clocoteşte, un spaţiu al brutalităţii şi al iraţionalităţii. Ura, iar nu caritatea umanitară, domneşte asupra acestor teritorii ale gândului şi acţiunii.

photo-2-1910

“ Guvernatorul” este, în aparenţă cel puţin, prelungirea unui fapt divers, unul dintre miile de fapte diverse ce se petrec între fruntariile unui imperiu rus zguduit de trauma războiului cu Japonia. Un oraş de provincie, un guvernator cu un nume rusesc cât se poate de comun, Piotr Ilici, evocându-l pe cel, nu mai puţin comun, al personajului lui Tolstoi, o ordine politică din ce în ce mai fragilă, o grevă muncitorească, un ordin de tragere dat soldaţilor şi jandarmilor, finalul sângeros ce aşterne în piaţă un covor de bărbaţi, femei şi copii. Un fapt divers din care se hrăneşte şi energia luciferică a acestei proze dedicate răului rus ce zace în adâncuri, aşteptând să erupă.

Ceea ce ar fi putut deveni, în epoca realismului socialist, o prelegere didactică despre forţa proletariatului este, în cazul lui Andreev, ocazia de a urmări complexa interacţiune dintre destinele umane, sub semnul geamăn al urii şi al morţii. Vâna sa expresionistă, (vizibilă în experimentele sale dramatice) acordă paginilor sale o nervozitate vizionară. Dincolo de echilibrul stilului, dominat de imagistica unei toamne ploioase, fără de sfârşit, se află magma revoluţiei, agitate şi telurice. Oamenii sunt mişcaţi de resorturi cărora nu li se pot împotrivi, îndreptându-se spre sfârşitul de neevitat al lumii în care trăiesc.

Oraşul de provincie al lui Andreev are topografia familiară oricărui cititor al demonilor lui Dostoievski. Există un palat al guvernatorului şi licee, există străzi înnecate de mizerie şi de noroi, există o poliţie ce patrulează cu jandarmii săi şi cu agenţii săi provocatori- un microcosm al unei Rusii ce apare, în anul 1905, divizată mortal de forţele pe care guvernatorul Piotr Ilici nu le mai poate controla. Indiferent de energia celor care i se devotează, ordinea imperială este săpată la temelii de avansul urii pe care Piotr Ilici o simte , adunându-se în jurul său.

Spaţiul textului lui Andreev este saturat de un sentiment al predestinării claustrofobice. Nici muncitorii şi nici Piotr Ilici nu pot opri mecanismul pus în mişcare. Crima săvârşită în numele statului se înscrie în această ordine sângeroasă a escaladării. Şirul de cadavre contemplat de guvernator este expresia de Gorgonă a acestui impas etic în care guvernatorul Piotr Ilici este plasat de propria sa fidelitate faţă de statul pe care îl întruchipează.
Natură paradoxală, fiinţă ce merge spre amurgul unei cariere distinse, Piotr Ilici nu are nimic din armătura clasică a unui zbir ţarist. Nu este beţiv, nu este venal, nu este marcat de stigmatul brutalităţii. Păcatul său originar este această supunere faţă de legile pe care este chemat să le apere. Proza lui Andreeev se apropie de simplitatea mitului: Legea invocată de guvernator este cea în numele căreia o crimă odioasă s-a săvârşit. Doar o altă moarte poate răscumpăra vărsarea de sânge. Piotr Ilici trebuie să moară.

Andreev este aproape de Tolstoi, cel din “Moartea lui Ivan Ilici”, în minuţiozitatea vizionară cu care consemnează familiarizarea omului cu un sfârşit pe care îl intrevede, dincolo de rutina vieţii care se zdrenţuieşte, asemeni unei cortine de teatru uzate. Scrisorile anonime care îi prevestesc asasinarea sunt pecetea pe care destinul o pune pe fiinţa lui Piotr Ilici. Este aceasta o pecete de care guvernatorul nu se poate desprinde, ca şi cum moartea ar fi limanul spre care tinde un suflet damnat. Lectura scrisorilor este un ritual urmărit cu demnitatea birocratică a înaltului funcţionar. Vocile anonime dau glas fie ostilităţii implacabile a celor care se opun Ordinii în numele suferinţei strămoşilor fie compasiunii ce simte în paznicul Legii pe cel însemnat de singurătate şi de apropierea morţii. Dincolo de ton, dincolo de sensibilităţi, toate aceste scrisori se adresează unui mort care se intâmplă să mai fie încă în viaţă-lichidarea sa violentă sa este evocată cu răceala detaşată a unui fapt ce se va produce, mai devreme sau mai târziu.

Despărţirea lui Piotr Ilici de eleganţa aseptică a existenţei sociale şi lungile călătorii în oraş, cu aerul spectral al unui mort în căutarea morţii care întârzie să vină, sunt trepte din această ucenicie interioară anticipând asasinatul. Legea care a semănat sânge nu se poate spăla decât prin alt sânge. De undeva, din întuneric, vocea urii şi a răzbunării devine din ce în ce maip uternică.Eliberarea de viaţă este pragul pe care Guvernatorul îl trece, înainte de a întâmpina, într-o piaţă mizeră, pe proprii săi asasini. Întunericul Rusiei se aşterne peste trupul său inert.

Un comentariu

  1. trebuie sa se faca saltul de la istorie, literatura si noul val de vechi marxism tip Althusser etc de la Cluj la stiinte sociale adevarate si aplicate in facultatile de profil, ca la noi nu exista altceva si ca societate regresam intelectual in timp ce altii o iau inainte, pur si simplu nu ne intelegem societatea

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *