Cinci poveşti despre imponderabilitate

„M-am îndrăgostit la 14 ani. Totul s-a petrecut pe neaşteptate.“

Sunt primele rânduri ale volumului ce reuneşte cinci scriitori consacraţi — Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Radu Paraschivescu, Ana Blandiana, Ioana Pârvulescu — sub un titlu comun: Poveşti de dragoste la prima vedere[1]. Cinci autori în căutarea unei poveşti exemplare de dragoste. Cine poate rezista oare tentaţiei de a intra într-un joc ce promite atât de mult? Frumuseţea cărţii, privită ca un întreg, stă tocmai în multiplicarea perspectivelor, care, aparent polifonic, circumscriu un spaţiu ideal a cărui parcurgere dezvăluie diversitatea nebănuită, nu doar a transpunerii literare a unei teme, ci şi a experienţei umane din solul căreia își trag seva cele cinci povești. Asupra felului în care fiecare poveste în parte configurează acest spaţiu ne vom opri în rândurile ce urmează.

Cu toate că ori de câte ori scrie, fie animat de dorinţa de a mărturisi, fie sub impulsul imperativ al ideii, reuşeşte să creeze lumi a căror arhitectură se desprinde de sub dominaţia restrictivă a realului sau surmontează pedanteria studiului de idei, vădind un scriitor adevărat, Gabriel Liiceanu pare a-şi fi refuzat deliciile scrisului de ficţiune ca pe un fruct interzis. Povestea din volumul de faţă vine să dezmintă această presupoziţie: pornind de la convenţia evenimentului biografic, ea îşi dobândeşte deplina autonomie prin intruziunea unei idei. Iubirea fulgerătoare a doi tineri abia intraţi în viaţă reiterează, neaşteptat dar, într-un anume sens inevitabil, povestea arhetipală: Tristan şi Isolda. Crinul, simbol al purităţii, dar şi posibilă esenţă a otrăvii aducătoare de moarte, este chiar întruchiparea ideii. Mireasma lui ameţitoare configurează spaţiul ficţiunii, care se substituie realităţii din momentul în care personajul are intuiţia că iubirea sa nu se poate împlini deplin decât prin moarte. Mitul este resuscitat şi devine viu doar în preliminariile gestului ultim, altminteri de o naivitate cuceritoare (să crezi că poţi muri în braţele iubitei, pe un maldăr de crini, a căror mireasmă devine cea mai eficace otravă!). Eşecul împlinirii unui asemenea proiect poartă pecetea aceleiaşi „tije trufaşe a crinului regal“, ce retrasează graniţele realităţii, demascându-i inevitabilele şabloane. Chiar disimulată de atitudinea uşor auto-ironică a autorului, această imagine este tot atât de tragică ca cea a „sabiei de foc vâlvâitoare“ ce-i închidea paradisul nu doar primului om, ci şi băiatului de 14 ani care păşeşte acum în lume însoţit de mireasma tare a primei decepţii.

Pentru Adriana Bittel, spaţiul ficţiunii este un alt fel de acasă pe care tânăra studentă din povestea sa îl descoperă, într-un moment impus parcă de o voinţă dinafară. Povestea nu este propriu-zis a unei iubiri, ci a unei dezvăluiri. Pânzele nonfigurative ale pictorului Ludi ascund peisaje interioare pe care tânăra încearcă să le desluşească, coborând în propriile-i adâncuri şi descoperindu-şi astfel adevărata identitate. Iubirea este aici momentul privilegiat în care întâlnirea cu celălalt declanşează mecanismele oglindirii de sine. Coborârea în adâncuri, întâi ipostaziată ca descindere în privinţa Tinei, mai apoi cufundare în misterul culorilor de pe pânzele artistului, ajungând în cele din urmă la contemplarea „prăpăstiilor“ proprii, este mişcarea privilegiată a transfigurării, dezvăluind realităţi fictive ce se revelează a fi în cel mai înalt grad intime, teritorii ale propriului eu. Iar pata carmin rămasă pe bluză fetei şi păstrată cu grijă ca pe o relicvă este de fapt pecetea unei lumi ce a dispărut din realitatea imediată pentru a se instala definitiv în cea interioară.

Plonjând încă din primele rânduri în irealitate, Ana Blandiana aduce la lumină zona cea mai pură a ficţiunii – dimensiunea ei lirică. Povestea îngerului ce se simte în mod fatal atras de lumea omului, refuzând astfel privilegiile adăstării în spaţiul „rece“, lipsit de dramatism al realităţilor imateriale, este de fapt o meditaţie în marginea inacceptabilului suferinţei. Privilegiind, prin folosirea persoanei I, perspectiva îngerului, Ana Blandiana urmăreşte o răsturnare a situaţiilor previzibile. Îngerul, poposit în pavilionul canceroşilor cu misiunea de a-i învăţa pe oameni să accepte inevitabilul morţii, descoperă că sensul suferinţei pe care voia s-o aline îi este în mod fundamental inaccesibil. Faptul că o infirmieră se îndrăgosteşte de el, având, dincolo de orice formă de conştientizare, intuiţia identităţii sale, îl face să intre într-o înlănţuire imprevizibilă de situaţii, străină cu totul naturii sale. Însă astfel i se revelează elementul de superioritate al omului, pentru care iubirea este aproape inevitabil legată de suferinţa, ce devine sursa lui paradoxală de putere. Efectul acestei descoperiri este chiar antropomorfizarea îngerului, în acelaşi timp pedeapsă, dar şi răsplată divină pentru îndrăzneala de a cunoaşte mai mult decât se cuvenea lumea omului. Putem vedea aici şi o posibilă rescriere a poemului eminescian, „chipului de lut“ lăsându-i-se posibilitatea de a-şi dezvălui raţiunile superiorităţii ce se ascund, iată, tocmai în fragila lui precaritate.

A intra în pielea celuilalt înseamnă, în mod inevitabil, a-l transforma într-o fantasmă. Iubirea tomnatică a lui Cioran are, în povestea Ioanei Pârvulescu, raţiuni transcendente, ce ţin de ezitarea între răsplată şi răzbunare a zeilor. Or, aflată într-o astfel de cumpănă, fiecare întâmplare din viaţa celui urgisit, dar şi iubit de zei, scapă deciziei libere, personajul lăsându-se în voia valurilor ce sunt departe de a-l purta către limanul visat. Nopţile de insomnie ale celui îndrăgostit, nenumăratele pretexte ale apropierii, febra de dinaintea primei întâlniri, magnetismul implacabil al atingerii, toate laolaltă alcătuiesc odiseea ratată a unei iubiri ce s-a aprins prea târziu şi a nimerit anapoda. Limanul este pentru totdeauna pierdut, iar Odiseu rămâne captiv până la capăt mărilor sale neliniştite. Finalul poveştii aparţine martorilor, slujitori ai obiectivităţii, aduşi în scenă nu pentru a aduce un spor de lumină, ci tocmai pentru a dezminţi orice pretenţie de a găsi o explicaţie lucidă unei fulgerări ce vine din spaţiul necesităţii absolute.

Am lăsat anume la final povestea lui Radu Paraschivescu, deși în economia cărții ea este a treia. Dacă până acum diversitatea poveștilor ținea mai ales de experiența evocată, în cazul tonul este cel care face diferența. E ca și cum ai trece de la muzica simfonică la un solo de chitară electrică. Cititorul este mutat brusc din sala de spectacol pe stadion, la un concert rock sau la un meci de fotbal. Și tocmai aceasta smulgere are efectul unui puneri în abis a întregului volum. Una plină de tot hazul.

Altminteri tot despre dragoste la prima vedere este vorba și aici. Totul a pornit de la Sironica, mai exact de la sonoritatea teribilă a acestui nume. O notă falsă pe portativul al vieții. Sironica este profesoară de economie politică. O disciplină obligatorie pentru toți studenții, indiferent de specialitate, din vremea regimului comunist. Cum nu avea alt rost decât propaganda de partid și de stat, la economie politică nu puteai învăța decât pe de rost. E limpde că meciul de fotbal, muzica și orice altceva sunt de preferat studiului economiei politice. Chiar și înainte de examen. Ce faci însă când în locul Sironicăi apare o nimfă care poartă numele feminității înseși? Alma Trestior. Răsturnarea de situație produce un șoc uriaș. Dintr-o dată totul devine cu putință. Lumea întreagă își deschide porțile înaintea tânărului care locuia în spațiul etanș al unui univers totalitar. Iubirea fulgerătoare sparge aceste granițe, promițându-i chiar libertatea pe care, până acum, încercase s-o dobândească prin muzică și sport. Iar pentru ca acest vis să se poată împlini, niciun sacrificiu nu e prea mare, nici chiar compromisul unei veri întregi de toceală la economie politică. O va reîntâlni el oare pe Alma în toamnă, când, tobă de carte și cu capul plin de planuri mărețe, va veni să-și dea restanța?

Aşadar cinci poveşti, cinci căutări, cinci formule. Ţinta lor este misterul îndrăgostirii, ce se întrupează neaşteptat în întâmplările aparent mărunte ale vieţii, rămânând însă de fiecare dată intangibil. Dar nu spre a-l elucida au pornit la drum cei cinci autori, ci pentru a pune în balanţa cu care noi măsurăm toate cele ce sunt,   şi imponderabilul unei miresme, al unei pete de culoare, al unor nevăzute adieri, al unui nume vrăjit, al unor șoapte zeiești, toate chemate să restabilească un posibil echilibru cu celălalt taler, al realităţilor mult prea apăsătoare.

 

De curând cartea a dobândit și o voce, de fapt mai multe voci. Audiobook-ul[2] împletește firul poveștilor cu sonoritatea a trei voci inconfundabile care pot transforma timpul greoi al unei călătorii cu mașina într-un prilej de sărbătoare, mai ales acum când orice traseu implică o enormă risipă de timp și nervi. Mariana Mihuț, Gabriel Liiceanu și Radu Paraschivescu citesc aceste povești de dragoste dând viață cuvintelor al căror corp sonor, diafan și palpabil totodată, te transpune nemijlocit în realitatea imponderabilă a ficțiunii.

Audiție plăcută!

[1] Volum plublicat la editura Humanitas, 2015.

[2] Povești de dragoste la prima vedere, Humanitas Multimedia, 2017.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *