Somnul ca încercare salvatoare

Povestea Ilenei Cosânzene, din cosiţã floarea-i cântã, nouã-împãrãţii ascultã, culeasã de Miron Pompiliu , percepe adormirea ca pãrãsire vinovatã a vegherii. Somnul, care-l rãpeşte pe erou, survine dupã cãderea-ntr-o ispitã.
Pe patul lui de moarte, bãtrânul împãrat îi lasã lui Fãt Frumos grijile moştenirii dar şi o interdicţie: sã nu se scalde niciodatã în lacul zânelor, altfel va fi sortit pieirii. Dar spaţiul interzis stârneşte întrebarea eroului: de ce un loc anume din împãrãţia, pe care tatãl sãu a stãpânit-o, poate sã-i facã rãu? Încalecã şi, însoţit de vizitiu, şi el cãlare, vrea sã descopere ce-ar vrea sã-i stea-mpotrivã. El dã târcoale apei fermecate, soarbe miresmele, se bucurã de umbrã şi-ntr-un târziu se-aruncã sã înoate în undele încântãtoare. Are ca martor de pe mal pe vizitiu.
Nimic înfricoşat nu i se-ntâmplã. Iese din lac, se-mbracã dar îl furã un somn de plumb. Atunci din valuri se aratã o zânã neasemuitã care începe sã-l dezmierde, numai cã Fãt Frumos este absent. A doua zi, iar dupã scãldãtoare, aceeaşi scenã se repetã, cu fiinţa lacului îmbrãţişând un trup inert. Rãmas de pazã, vizitiul îi spune împãratului ce se petrece, pe când acesta zace ca un mort. Eroul se îndrãgosteşte de vedenia din basmul martorului treaz. A treia oarã, el încearcã din rãsputeri sã nu adoarmã, dar e-n van. Poate cã somnul greu şi fãrã vise se explicã prin aceea cã tânãrul nu şi-a aflat încã abisul, de-aceea nu e pregãtit pentru-ntâlnirea cu fãptura ce rãsare din lacul interzis. Zâna îi lasã de-nţeles acelui care o aude şi va transmite vestea de pe urmã cã nu va mai veni sã se arate. E rândul adormitului sã se deştepte şi sã o caute cândva, de va dori. Plecând, ea-i scoate inelul de pe deget, înlocuindu-l cu al ei. Îi ia astfel însemnul identitãţii lui de suprafaţã şi-i dãruieşte pe-al ei, cea din adânc. Inelul de diamant, ce are gravat pe el numele zânei, invocã nu doar transparenţa apei, captarea în cristale a luminii, ci şi culoarul strãveziu prin care se propagã muzica fiinţei nevãzute, unind aproapele cu depãrtarea. Apoi e un indiciu material cã vizitiul n-a minţit, dar şi dovada transferului de energie spiritualã care-l va face pe Fãt Frumos sã cerceteze necunoscutul din lãuntru, cãci numele de pe inel e o chemare din strãfunduri.
Parcursul iniţiatic se deschide cu renunţarea fiului la toate posesiunile lumeşti, cu care tatãl sãu l-a înzestrat. Aşa îşi vinde el împãrãţia şi-mparte aurul şi-argintul dobândit celor nãpãstuiţi şi la biserici. Eroul îşi ia adio de la comfortul existenţei familiare, schimbând agoniseala în pomanã, ca preambul al unei pregãtiri funebre. Începe cãutarea Ilenei Cosânzene, întâi cu cercetarea pãmântului în lung şi-n lat, apoi cu drumul lui Fãt Frumos pânã la cele trei surori, cãsãtorite toate cu fii de împãraţi. Acestea se îngrozesc de starea celui pornit hai-hui dupã himere: Pentr-o vedenie ce s-aratã cu mãgulire în visuri omeneşti, tu sã te lepezi de haine de aur împãrãteşti şi sã pui pe trupul tãu haine proaste, zdrenţuroase, sã te depãrtezi nesilit de nimene de lãcaşul de odihnã şi pace şi sã iei lumea în cap, ca un ieşit din minţile sale, s-ajungi a te odihni pe bolovanii pustietãţilor nemãrginite ş-a dormi pe pãmântul gol, unde te-apucã noaptea?… Schimbã-ţi gândul ce te stãpâneşte şi te întoarnã la palaturile pãrintelui tãu. Zic sã te laşi de-a mai pleca înainte, cãci moartea straşnicã pândeşte în calea ta şi periciunea aşteaptã sã te-nghitã, încât sã nu s-aleagã nici un praf şi pulbere de tine.
Dar cel care a renunţat la perisabil, cãlãtoreşte doar în duh şi nu se teme de nimic, fiindcã este cãlãuzit doar de chemare, de-aceea nu poate gândi la calea-ntoarsã. O ia pe verticala care leagã zenitul de nadir şi, pãrãsind lumina zilei, se-afundã-n gura unui vârtej de vale neguros. E coborârea pe tãrâmul celãlalt care îi şterge vãzul pãmântesc, ca sã-i deschidã ochii minţii. Dupã rãstimpul a trei zile şi trei nopţi, în bezna de mormânt, zãreşte licãrirea unei ţinte care îl duce în strãfund, acolo unde râul negru învârte roata unei mori. Gãseşte lângã ea un moş uitat de vreme şi aflã de la el cã e-n ţinutul Ilenei Cosânzene. Moara, care zdrobeşte grâul, ca sã-l prefacã în fãina ca zãpada, e un simbol alchimic al preschimbãrii pãmântescului în spirit şi al cenuşei în ofrandã albã. La douã sãptãmâni, e luatã-n cer de pajuri care zboarã cu ea cãtre palatul unde sãlãşluieşte zâna. Numãrul pãsãrilor care duc pe aripi Cosânzenei sacii are un dublu înţeles, pentru cã cifra 8 vizualizeazã nu doar unirea dintre douã lumi pe verticala simetriei, ci şi o plãmãdire în formã de colac ori pâine, anume destinatã pomenirii în riturile funerare.
Observ cã Fãt Frumos, în acest stadiu, nu doarme niciodatã, ci lucreazã pentru morar, pe care tot mai des îl furã somnul. Veghiind fãrã-ncetare, eroului i se aratã calea ieşirii din nadir cãtre zenit. Una din pajuri îl va lua pe aripi pe cel cusut pe dinãuntru în sacul de fãinã neumplut. Miracolul e cu putinţã pentru cã fiul de-mpãrat, a devenit şi el un “nimeni”, o pulbere de sens care, o datã-ajunsã în apropierea zânei, îşi va recãpãta alcãtuirea. Descoperindu-l cu uimire, în cel de-al optulea sac de fãinã, pitarul, frate cu morarul, îl va tocmi ca ucenic sã îl ajute la fãcut pâinea pentru Cosânzeana. Din nou simbolicã e pregãtirea aluatului prin frãmântare, cãci ea adunã tot ce-i risipit şi-i dã savoarea bunãtãţii, aşa cum Fãt Frumos, el însuşi, prin încercãrile grozave, s-a mãcinat ca sã se poatã închega pe gustul fiinţei din adânc. În pâine îşi gãseşte Ileana Cosânzeana inelul de demult, dovada rãspunsului întors cãtre chemare şi, dupã semnul dãruit, îl cerceteazã pe pitar, care-l aduce pe cel atât de aşteptat.
Aflãm cã, pânã la venirea eroului, palatul era tot cernit, în jur era pustiu, iar zâna stãtea înveşmântatã-n doliu. Nunta cu Fãt Frumos vesteşte deşteptarea întregului aşezãmânt la viaţã. Iubirea, triumfând asupra morţii, alungã bezna dinainte, grãdinile acoperã deşertul, iar în tãcerea, ce domnise pân-atunci, se aude cântul florii din cosiţa Cosânzenei. Aici, povestea s-ar putea opri în punctual culminant al regãsirii, dar ea continuã, ca şi în textul lui Perrault, cu cercetarea rãului latent. Plecând de-acasã la Divan, zâna îi lasã cheile palatului soţului ei, rugându-l doar sã nu descuie o camerã din fundul aşezãrii. În lipsa Cosânzenei, eroul începe sã colinde prin încãperile-ncãrcate de minunate fantezii (mere de aur rotitoare, pãsãri mãiestre, fântâni cu ape de argint şi de diamante), pânã ajunge-n dreptul uşii interzise, care-i fãcutã din oţel. Odaia, în care pãtrunde, nesocotind pentru a doua oarã interdicţia, e zona imaginarului malefic, întruchipat de zmeul-prizonier al zânei. Resuscitat chiar de curiozitatea eroului, ce şi-a riscat prezentul, ca sã descopere trecutul zânei, fiara cu chip de om îşi ia-napoi posesiile pierdute. Patima zmeului pentru Ileana vine dintr-un instinct primar funebru (simbolic asociat cu întunericul şi pustiirea) ce ţine simţurile sclave, neantizând lumina minţii. Poate de-aceea zâna se îmbrãcase-n negru, semn al morţii prin arderea pânã la scrum.
Pentru redobândirea libertãţii, zâna-şi trimite mirele solar sã caute soluţii în spaţiul feminitãţii primordiale, ce stãpâneşte mersul vremii. Bãtrâna vrãjitoare, care aflã de la Fãt Frumos (prin mijlocirea zânei) cã forţa zmeului sãlãşluieşte-n armãsarul sãu, îi desluşeşte fiului de împãrat cum ar putea sã-şi biruie rivalul, prin dobândirea unui cal, frate cu primul, însã de douã ori mai vajnic. Simbolic, calu-naripat întruchipeazã visul eroului, dar şi al dublului malign, de-a controla atât pâmântul, aerul, apa şi focul, cât şi timpul, pe care-ar vrea sã îl supunã. Ca sã gãseascã drumul cãtre Mama-Ciumei, imagine a morţii pânditoare, varianta femininã a lui Cronos, dar şi deţinãtoarea mânzului nãzdrãvan, vrãjitoarea îl îndrumã pe Fãt Frumos sã cearã sfat şi la divinul care vegheazã efemerul.
Fãcând popas la Sfânta Miercuri şi-apoi la Sfânta Vineri, el capãtã în dar câte un cal de schimb pânã la curţile Sfintei Duminici. Aici, atoate-ştiutoarea îl lãmureşte pe unde trebuie s-o ia. Calea este aceea a spiritului treaz care-şi slujeşte adversarul, pentru a izbuti sã îi prefacã funebrele impulsuri în ajutor benefic. Pentru a izbândi, voinicul e îndemnat sã caute înaltul pe treapta cea mai joasã-a firii şi sã descopere-n fragment – întregul. Sfânta Duminicã îi dã, la despãrţire, un beţişor cu care, în primejdie, el poate pune codrul în mişcare. Înaintând pe verticala iniţierii, eroul îşi înfrânge foamea, salvând o pasãre rãnitã şi-un peşte rãtãcit pe mal, gesturi ce-aratã saltul lui Fãt Frumos de la nevoile primare la conştiinţa apartenenţei la totul viu, reverberant.
Intrarea în ţinutul zgripţuroaicei de la urmã e o pãtrundere în spaţiul morţii. Mama-Ciumei, pe jumãtate om, pe jumãtate cal, trãieşte pe un vârf pleşuv de munte, având acoperişul casei împodobit cu cranii. Tocmindu-se la ea, ca slugã, în schimbul calului dorit, eroului i se va cere, la asfinţit, sã scoatã iapa capcãunei la pãscut. De nu va reuşi sã o aducã înapoi de dimineaţã, va fi ucis de Muma-Ciumei. Dar pe pãşune el adoarme, iar animalul se piteşte în aer, apã, pe pãmânt, schimbându-şi de trei ori înfãţişarea: în pasãre, în mreanã, în copac. Somnul lui Fãt Frumos în iarbã, semn al abaterii de la veghere, îi este dat aici anume de cea care ar vrea sã-l piardã, dar la trezire, el aduce iapa din nevãzut cu ajutorul pasãrii cândva cruţate, al peştelui salvat şi, la sfârşit, cu beţişorul Sfintei Duminici. Învinsã de-ntreita biruinţã asupra imposibilelor piedici, Muma-Ciumei îl pune pe erou s-aleagã drept rãsplatã un cal din grajdul ei. El trece testul aparenţei, oprindu-şi animalul cel mai slab, în corpul cãruia stãpâna hergheliei a pus vieţile bidiviilor ei mândri. Când Fãt Frumos încalecã mârţoaga, ea se transformã într-un armãsar de raze, care strãpunge ca o pasãre vãzduhul, purtându-şi domnul la palatul Ilenei Cosânzene. Omul şi calul se preschimbã într-un vârtej solar care o ia pe zânã din întunericul robiei.
Întrecerea pe cer dintre cei doi iubiţi ai prea-frumoasei e-o luptã între duh şi simţuri, tradusã metaforic în pierderea din înãlţime a dorinţei confruntate cu inefabilul iubirii. Calul, încãlecat de zmeu, e sfãtuit de fratele mai tare sã-şi lepede stãpânul, lãsându-l, în cãdere, sã piarã printre stânci. E incitant sã comparãm fãgãduielile fãcute de rivali acestui armãsar, ca sã şi-l poatã asuma în continuare: în timp ce zmeul îi promite cã îi va da jãratic şi cu parã, eroul vrea sã-l ţinã cu trifoi nescuturat de rouã şi cu lapte dulce. Calul, alimentat pânã atunci cu foc, alege-acum fluidul cel fragil al vieţii, care hrãneşte fãrã sã distrugã. Despovãrat de fiara beznei, bidiviul se-alãturã mezinului puternic, ca s-o slujeascã pe Ileana Cosânzeana.
Ajungerea acasã cuprinde trei etape: prima e revenirea la palatul din vãzduh, pe care zâna-l strânge într-un mãr de aur; a doua e înapoierea-n lume, în locul interzis, din partea-ntâia a poveştii. Tocmai acolo Cosânzeana preface fructul în împãrãţie, unind astfel înaltul cu pãmântul. A treia e întoarcerea privirii-nlãcrimate a celor doi spre lacul vrãjit de amintiri. Spaţiul devine timp al nostalgiei, în basmul care-şi face un început din capãt. Somnul, ce l-a purtat pe Fãt Frumos în zonele necunoscutului lãuntric, va-nconjura starea de veghe, ca un nimb, fiindcã eroul a smuls adâncurilor visul, l-a luat cu sine la trezire şi îl aduce ca ofrandã lumii.