Dan Grigore, Si bemol, plurivalență și lumină

Îmi plac carțile de interviuri. Nu numai să le gîndesc și să le realizez, ci și, cred că este subînțeles, să le citesc. Avem, și aceasta nu e doar o credință de-a mea, este o certitudine, deja o bibliotecă semnificativă în această privință în ultimele decenii. Iar aparițiile din ultimii ani – și ritmul acestor apariții! (e un amănunt important acesta) – semnalizează, în mod evident, că acest gen este unul dintre cele mai bine primite de public. Și, de asemenea, că este, cum se spune, purtător de viitor.

În descendența de foarte bună calitate a literaturii de nișă invocate mai sus, se înscrie, nu am nici un dubiu, și volumul de convorbiri realizat de Dia Radu cu pianistul Dan Grigore. Aș spune despre această carte, mai întîi, că nu este una care survolează și aprofundează o temă anume – este ceea ce s-ar putea numi o carte centrată pe un personaj. Pe un fabulos personaj, pentru că tolba de istorisiri care se revarsă în urma confesiunilor lui Dan Grigore, foarte abil provocat de Dia Radu, este substanțială.

Avem, așadar, în această carte foarte multă viață (uneori tumultuoasă, cu cîteva ”puncte nodale” care pot face, fiecare dintre acestea, o poveste în sine – a se vedea, bunăoară, complexitatea relațiilor pe care le-a avut Dan Grigore cu părinții săi, în mod special cu mama sa, o complexitate din care marele pianist ne livrează cu generozitate cîteva ”bullet points” care invită la reflecție). Dar avem și confesiune, memorialistică, istorie, istorie muzicală, istorie muzicală sub comunism; precum și can-can cultural sau mai multe parabole despre umilință sub forma unor experiențe trăite nemilocit de către Dan Grigore; de asemenea, cîteva puncte forte despre credință, iubire și bunătate. În cartea aceasta făcută, împreună, de Dia Radu (știți, da, că este fața lui Radu G. Țeposu?) și de Dan Grigore avem o carte a devenirii, dar și una de etică. Explicit și implicit, e și o carte despre muzica înaltă, aceea care dă sens adînc unei vieți. E, desigur, și o carte despre pasiune, curaj și voință, despre rațiune, analiză și rigoare.  În pasajele evocatoare, numeroase și adorabile, cartea celor doi este și despre o lume care a apus. Și apoi, în a doua sa jumătatea, cartea este și una despre lumea de azi, de după căderea (măcar teoretică) a comunismului. O lume neterminată și – inserturi în acest sens se găsesc și în această carte – născută strîmb.

dan-grigore-1

Vreți să știți de unde vine titlu acestei cărți? Un titlu, a propos, extraordinar de inspirat ales! Iată: ” Si bemol e o tonalitate în care au scris şi Mozart, şi Beethoven, şi Brahms. E o tonalitate foarte plurivalentă şi foarte luminoasă. Să auzi lumea în Si bemol înseamnă să ai auz absolut. De la o vreme m‑am procopsit şi eu cu o chestie similară: respir cum aş cânta la pian. Respiraţia se adaptează la cântat : ţii aerul, îi mai dai drumul, e ca la înot. Cu vremea s‑a dereglat. Acum, dacă îmi cântă o muzică în cap respir pe muzica aia – şi e foarte obositor.”

Vreți să îl auziți pe Dan Grigore cum cîntă în cuvinte?

Un intermezzo: ”Când eram tânăr, lumea punea mare preţ pe inteligenţă. De‑abia acum, în ultimii ani, au descoperit şi oamenii de ştiinţă că inteligenţa fără emoţie nu are aşa mare valoare, că o idee care nu izvorăşte dintr‑o mare credinţă nu are forţa de a rodi în conştiinţa nimănui. O mare credinţă înseamnă pentru mine puterea de a învălui un sens care există în tine cu trăirea şi emoţia ta.”

 

Un solo: ” E un proces complicat, greu şi laborios. Fiindcă artistul ar trebui să procedeze întocmai ca maestrul acela Zen din parabole : să se golească de propria lui biografie ca să poată intra adevărul muzicii în el. Dar, pe de altă parte, adevărul muzicii nu funcţionează fără sângele şi emoţia artistului. Un artist are nevoie de un capital rafinat de trăiri. Trebuie întâi să se umple, pentru ca apoi să se poată goli. Pentru că şi emoţiile trebuie distilate, prelucrate, scuturate de ego.”

 

O variațiune: ” Cred mai degrabă că a fost invers, că muzica mi‑a schimbat vârsta de la început. Mi‑a dat maturitate, miez şi idealuri înalte când eram tânăr, iar acum îmi dă prospeţime şi energie. Cu timpul, perspectiva s‑a îmbogăţit şi muzica a căpătat această aură de întruchipare cerească, de apariţie sacră.”

Un alt solo: ” Ţin minte că eram internat şi într‑una din zile, când mi‑a venit ciorba la prânz, am auzit la radioul meu portabil Concertul nr. 2 de R ahmaninov, cântat de mine. Mâncam din ciorbă şi lacrimile îmi curgeau direct în farfurie. Am fost în viaţa asta ca o ceapă : am dat coji din mine, am murit de câteva ori şi fiecare din morţile astea, într‑un fel paradoxal, m‑a îmbogăţit. Când m‑am trezit, eram mai bogat, mai puternic.”

 

Un bis: ” Când cânt, devin o antenă care captează. E ca şi cum m‑aş ruga. Parcă m‑aş afla în lumina unei raze care cade pe mine în momentul ăla, dar nu ca să mă pună pe mine în valoare, ci ca să‑mi dăruiască ceva din lumina ei. M ult timp, sufletul meu a fost potrivnic acestei ferestre care se deschide. Aveam frâne tinereşti care trebuiau învinse şi nu puteau fi învinse decât prin voinţă şi încordare. Îmi făcusem din suflet o platoşă care mă apăra de orice intruziune brutală. Dar ca antena să fie perfectă şi raza de lumină cât mai fidelă, ceva din platoşa aceea a trebuit să se dea la o parte, să se readapteze. Şi azi ea nu mă mai apără.”

 

Un maestro…maestoso:

Aș mai sublinia și amănuntul că, mare pianist (așa cum este îndeobște știut de către marele public de la noi), Dan Grigore este, cartea de față face această dovadă cu asupra de măsură, și un mare povestitor: exact, șarmant, cu miez, cu poantă, cu parabola la purtător. Rolul Diei Radu în arhitectura acestei cărți este și el foarte important. O să punctez un singur aspect – dar esențial pentru o carte bună de interviuri și, nu cred că exagerez prea mult folosind această sintagmă, pentru arta de a face interviu: întrebările scurte! Cartea, pe latura ei interogativ-provocatoare, este eminamente așa: făcută cu întrebări scurte. Întrebări la care există răspunsuri uneori ample, de fiecare dată relevante. Să faci așa ceva nu este ușor. Să organizezi – din întrebare, de fapt din rafale de întrebări formulate așa (ca niște esențe tari în fiole mici) – un imens material narativ, așa cum este cazul cu viața și opiniile domnului Dan Grigore este, rog să fiu crezut pe cuvânt, o performanță. Easte multă muncă în spatele unui asemenea ”produs finit”, multă spontaneitate (inclusiv sau mai ales în sensul în care Mark Twain spunea că i-a luat cam trei săptămîni ca să își pregătească un discurs spontan!). Este mult talent la mijloc. Și, desigur, este meritul – nu singurul – Diei Radu.

Iar cartea, formulez în alte cuvinte făcînd media celor spuse în cele cîteva paragrafe de mai sus, este una cu adevărat admirabilă.

 

BONUS – Dan C. Mihăilescu despre cartea aceasta:

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *