Hans Blumenberg, Lions, Les Belles Lettres, Paris, 2014, p. 11 :
“Hebbel relève dans son journal, en 1855, une curiosité tirée de l’encyclopédiste medieval Vincent de Beauvais, que pour sa part l’auteur de Speculum Maius affirme avoir empruntée à des chroniqueurs arabes et que la revue Weimarisches Jahrbuch, avait jugé digne d’être transmise à ses lecteurs, dans son volume I de l’année 1854 : La vue d’un homme donne la fièvre au lion. Mais dans ce cas il mange un singe et se retrouve guéri. Similia similibus”.
Febra cu care se pricopseşte bietul leu ce are neşansa de a vedea un om ar putea să aibă mai multe explicaţii. E posibil ca leul să intuiască puterea omului, viclenia lui endemică, strania-i încăpăţînare de a născoci şi meşteri capcane, iar asta i-ar ajunge pentru a dobîndi convingerea că e imposibil să-i impună lupta dreaptă, că el va prefera mereu subterfugiul, ocolul, ajutorul armelor, nebizuindu-se niciodată pînă la capăt doar pe tăria propriului trup. Cuprins de teamă în faţa unei asemenea arătări fără noimă, la jumătatea distanţei dintre natură şi artificiu, leul dă înapoi, nu se mai simte deloc confortabil, e apucat de o stranie senzaţie de rău organic, de parcă o subtilă otravă i-ar fi fost picurată în corp. Febra e simptomul neputinţei de a încadra în mod corespunzător o asemenea fiinţă compozită, e dovada unui impas taxonomic. Neputînd să înţeleagă, leul e biruit de spaimă, reacţiile-i naturale nu mai par suficiente, colţii şi ghearele se dovedesc desuete pentru a-i impune dominaţia. Iar un leu care nu poate să domine trebuie să moară. E singura lecţie pe care ne-o oferă istoria naturală.
A doua explicaţie ar fi aceea că leului îi e silă de oameni, vederea lor îl îmbolnăveşte, prezenţa lor îi strecoară îndoiala în minte, punîndu-i sub semnul întrebării toate certitudinile dobîndite în savană. Principiile lui estetice sînt radical contrazise de această fiinţă ce i se pare neterminată, ale cărei slăbiciuni şi însuşiri dizarmonice o transformă într-o prezenţă hidoasă, într-o urmă grotescă a capriciilor Creatorului. Aflat în prezenţa unui monstru, leul ar prefera să întoarcă privirea, ignorînd în mod superior istoria eşecurilor naturii. Dar dacă îi e peste putinţă să evite oroarea, aşa cum se întîmplă uneori, nu-i mai rămîne decît o singură armă – dezgustul. Febra e doar semnul neputinţei lui de a se acomoda cu impurul şi urîtul, o sănătoasă deprindere naturală ce-l fereşte de complicaţii ulterioare, ajutîndu-l să se ţină la distanţă de autointitulatul homo sapiens sapiens.
Nu e deloc exclus însă ca leului să-i fie, de fapt, milă de oameni, să le simtă fragilitatea, nesiguranţa, complexele şi micimea. Sigur pe el, demn, superior, mîndru se află în faţa unor indivizi bolnavi de o veşnică şovăială, dominaţi de impulsuri contradictorii, de spaime imposibil de controlat sau de speranţe luxuriante. Fără convingeri ferme, fără idealuri neschimbătoare, fără virtuţi de nezdruncinat, supuşi mereu metamorfozei, evoluţiei, modei, întotdeauna cinici, anarhici, abulici, oamenii par în aşteptarea unei catastrofe care să-i remodeleze radical, decupîndu-le altfel nu numai privirea asupra realităţii, ci şi privirea pe care o întorc spre ei înşişi. Incapabili să se transforme singuri, incapabili să iasă din prizonieratul în care îi menţin sîcîitoarele lor obsesii şi fascinaţiile lor morbide, ei caută mereu un ghid, un salvator, un profet, eşuînd în mod exasperant, ratînd mereu ţinta, ţinîndu-se mereu departe de calea ce i-ar putea duce spre izbîndă. Deşi se feresc din toate puterile de un asemenea deznodămînt, poate că singura lor ieşire din acest impas ar fi tocmai întîlnirea cu un leu, întîlnirea cu un leu care să consimtă să-i mănînce…
În prima situaţie, leul care mănîncă o maimuţă o face, probabil, pentru a-şi învinge teama, încercînd să se consoleze cu falsa impresie că, reuşind să învingă copia parodică a omului, va reuşi, în cele din urmă, să-l învingă şi pe el, punînd astfel capăt anarhiei pricinuite de apariţia lui scandaloasă în sînul creaţiei şi restaurînd sacra ordine naturală, de a cărei reconstituire se simte direct responsabil.
În al doilea caz, leul pare să urmărească stîrpirea oricăror asemănări cu respingătoarea fiinţă care e omul, străduindu-se să împiedice răspîndirea dizarmonicului în natură. Incapabil să-şi învingă dezgustul şi să se îndrepte chiar împotriva omului, a cărui simplă privire îi provoacă o greaţă intensă, aducîndu-l în pragul bolii, leul se mulţumeşte să-i devoreze pastişa, înfruptîndu-se cu nedisimulată plăcere din nereuşita-i caricatură.
În ultima situaţie, leul acţionează preventiv, înfricoşat, cel mai probabil, de îngrozitorul deznodămînt care o aşteaptă pe maimuţa ce s-ar apuca să-şi imite ruda mai elevată, punîndu-şi în minte să evolueze. Pornind de la dureroasa experienţă a omului, el e convins că babuinul, lingurul cenuşiu, cimpanzeul, macacul, gorila, toate aceste animale splendide în libera lor nepăsare ar începe să fie apăsate de teribile crize de conştiinţă, s-ar simţi zdrobite de complexe, ar începe să investească în nesăbuite iluzii, şi-ar ruina sănătatea mentală creînd utopii ce le-ar consuma întreaga energie, fără să le aducă în schimb nici cea mai măruntă satisfacţie. Pentru a le scuti de contemplarea dureroasă a unui eşec inevitabil, leul îşi face datoria de caritate, se năpusteşte să le mănînce…
