Cristian Pătrăşconiu: Ai scris cartea vieţii tale, cartea pe care ai visat cîndva să o scrii?
Călin-Andrei Mihăilescu: Stilistic, nu. Le style, c’est la vie şi continuă să devină. Kafka spune că păcatul cel mare nu este că Adam şi Eva ar fi mîncat din pomul cunoaşterii, ci că nu au mîncat din pomul vieţii. Eu cred că – şi asta se poate spune doar în engleză – the tree of knowledge barks around the tree of life. În jurul vieţii creşte scoarţa pomului cunoaşterii, care „latră” în jurul şi-n numele lui. Cartea vieţii poate fi doar halucinată, nu şi scrisă. N-am halucinat-o decît în parte, aşa că ego latru în jurul ei spre a o scoate dintre scoarţe. Ideea că ar exista o „carte a vieţii” nu e lipsită de generozitatea perversă a martirilor: să-ţi dai soarta şi trupul unei cărţi care să te locuiască, înlocuiască şi reprezinte, e o mîntuire post-creştină la fel de modernă ca frumoasa carte mallarméeană în care lumea era menită să se împlinească. Eu, postmodern, văd că expresia „Carte frumoasă, cinste-ţi că m-ai îngropat!” – melancolizează în jurul imposibilităţii de a mai fi modern.
Dar, spre 60 de ani, ce este acum literatura pentru tine? Ce înţelegi în anii aceştia din urmă despre literatură şi nu ai înţeles niciodată pînă acum?
Dinspre spaţiile anglo-saxon, spaniol/latino-american, francez/francofon şi românesc/ românoafon, literatura se vede a fi într-o stare de recesiune simbolică. Literatura a fost fundamentală pentru secolele XVIII şi XIX – pentru că a fost legată de o formă sau alta de emancipare: a unui imperiu (englez, francez), a raţiunii ironice (iluministe), a individului (romantic, adică german; apoi modern, deci franco-englez) şi, mai ales, a naţiunii. După ce i-au fost puse pus armele şi bagajele în slujba unui mit sau altul, literatura modernă (de la Hoffmann, Kleist, Poe şi Baudelaire încoace), „în fine, şi-a permis să devină estetică”, cum ar fi spus-o G. Călinescu despre cea română dacă n-ar fi spus-o deja. Arta pentru, faute de mieux, artă, care nu serveşte fantasme non-estetice (raţiune anti-ecleziastică, individ, stat-naţiune…), a rămas fără aliaţi care să-i sară în ajutor. De cînd modernismul înalt şi-a consumat capitalul sacru odată cu Wilde, Proust, Joyce, Kafka, Ion Barbu, Borges…, literatura şi-a pierdut puterea simbolică. Imagineasa publică suferă de paloare progresivă, iar explozia tehnologică a ultimelor decenii „nu a mîncat” de la a contribui, indiferent şi constant, la diminuarea accelerată a importanţei literaturii. Junilor mei studenţi, de exemplu, le vine greu să citească, naturaliter, texte mai lungi de două-trei pagini. Mintea lor este formatată (and in template we trust!)de spartanismul verbal al SMS-urilor, al Twitter-ului, al Facebook-ului, alerei –c-o vorbă scurtă –abreviaţionismului. Cum ştii, cum ştiam, verbalul e, de nu puţină vreme, ambuscat de vizual. O imagine face cît o mie de cuvinte. Dar ce mai e mia în ziua de azi? Cine să numere, cînd noul cititor de-abia ce se poate concentra pe-o mică halcă, gata, cum este, să sară la alta.Iată – un alt om nou. Acum 20 de ani, studenţii mei de anul întîi se puteau concentra cam şapte minute (crescuseră holbaţi la televizor şi între două serii de reclame văzuseră, mereu, şapte minute de filme, ştiri sau ce-o fi fost. I-am antrenat să se concentreze la 8 minute de discurs (primul minut extra era cel mai greu). Pînă în noiembrie ajungeau să urmărească un argument timp de 10 minute; îmi place să cred că, spre sfîrşitul anului universitar, în aprilie, se puteau concentra timp de oră fără să moară după aceea. Antrenamentul ăsta i-a ajutat să poată citi texte mai lungi. Douăzeci de ani mai tîrziu, dragă Athos, cei fragezi dacă pot să se concentreze două-trei minute. Eta abreviaţie! Tehnicile pedagogice trebuiesc schimbate – asta e, însă, o poveste mai lungă.
Cum se face, aşadar, că genul de cel mai mare succes astăzi este romanul. Cum citesc romane oameni care se pot concentra – iarăşi, naturaliter –doar cîteva minute? Multitasking-ul pe îl cere hipertextul, multitudinea ecranelor, salturile de la un joc la altul în jocurile de pe un site sau altul, atoate-prezentul sindrom de deficienţă a atenţiei (ADD sau, în varianta hiperactivă, ADHD), mă rog, toate astea te pun pe gînduri: cum pot aceşti oameni să apreciezi texte de dimensiunile pe care le presupun şi propun romanele. Asta problemă! Baudelaire avea dreptate: cititorul îi este asemănător, fratern autorului – un ipocrit. Cititorul care se scufunda în romane – că de Dickens, de Balzac, de du Gard–, cu care petreceaca la cinci zile sau (cum, ar trebui procedat cu Proust, cinci luni) s-a dus. Şi atunci, cel care citeşte romane şi cumpără romane pentru că şi alţii cumpără romaneşi citesc romane şi aşa dă bine,e un ipocrit. Cititori cu nervul sincerităţii atrofiat? Ipochimeni ipocriţi? Metrourile sunt pline de cititori de romane; nu de proză scurtă, ori poezie, ori – ha! – eseu. Multe din romanele astea sînt, de fapt, romanţuri, însă; iar staţiile nu-s nu ştiu cît de lungi. Romanţul (Coelho, Dan Brown, (cei)alţi edulcoranţi) e genul cel mai popular al zilei. Deci cel mai escapist, nu? Pe astea am ajuns să le pricep şi altfel în vremea din urmă. Ştii, nu merg cu metroul, dar conduc mult, îmi place; îmi place pînă şi să mă opresc la stop cînd îl văd roşu plin. O frînă delicată, ca de ambulanţă, şi-mi şi împlînt ochii în cartea care mă aşteaptă pe locul mortului. O pagină şi ceva, pîn’se face stopul verde; şi-am ţîşnit. Iar cînd aştept – o clipă! – prin vreun parking, citesc ca la două-douăzeci de pagini; depinde de cîte are ea de cumpărat sau nu. Care draci? – că ăştia slăbesc sistemul imunitar. Lectura mulcomeşte. Pe mine m-a mulcomit aşa: pînă să încep să citesc la stop, îmi pierdeam, una-două, răbdarea cetitoricească. Că, unde dădea domnul să citesc o pagină din Thomas Mann, scriam două; la Kundera reieşea scara 1:3; d’alde Heraclit, ce să mai zic? De cînd citesc pe apucatelea, nu mai scriu în maşină (decît rar, că am un caiet din piele de viţel sanskrit moale şi e mai mare dragul să scrii în el). Aşa că înţelegerea mea pentru textele lungi (am săvîrşit un ditamai Murakami plat în două fracturate luni), s-a schimbat. Lectura asta fragmentată – pe fugă la stop – mi-a creat noi ritmuri de recitire şi scriere; m-a ajutat, cel puţin în principiu, să interacţionez galopant (sînt momente în care nu mai ştiu dacă am citit sau am gîndit sau am scris un ceva; subiectivitatea fenomenului e certă, iar ce nu se poate subiectiva e bun doar de vîndut, deci de aruncat). M-a ajutat să-mi modulez reacţia viscerală şi la corporatizarea universităţii, şi la excesele corectitudinii politice. Am ajuns contemporan acestor fenomene, pe care, înainte, le priveam din balconul etern al fiinţei deştepte. Am devenit mai eficient în polemică, chit că nu-mi place. Ce face viaţa din om!
Şi atunci, umaniştii, literaţii sînt ei, acum, aproape o sectă? Aşa cum, schimbînd ceea ce este de schimbat desigur, sînt ca un fel de sectă cei care ascultă, mai ascultă operă?
Sîntem o specie adaptabilă –adaptabilă şi la condiţiile vieţii de sectir. Fiecare moment pe care istoria are ironia de a-l reţine pentru noi, inclusiv cel în care conversăm, Cristi, documentat straşnic pentru tot infomanul, cum este, este neocolit şi neocolonizat de contradicţii. Exemplu: învăţământul finlandez, cel mai înaintemergător, introduce de anul ăsta „subiecte tematice” (de pildă, „Uniunea Europeană”, sau, mai practic „serviciile turistice”, în care se studiază interdisciplinareconomia, istoria, matematica, limbilestrăine şi geografia), în locul disciplinelor tradiţionale. Acest tip de învăţămînt (experimentat în cîteva şcoli din California anilor 1970, apoi abandonat) favorizează interdisciplinaritatea şi caracterele dinamic, interactiv, imaginativ şi creativ al studiilor şcolare. Dar! Simultan, plozii finlandezi nu vor mai învăţa să scrie de mînă, ci doar pe tastatura computerului. Pentru mine, cel puţin, schimbarea e gravă (nu mi-am revenit complet după scoaterea caligrafiei din programele şcolare româneşti în anii 60) – nu mă gîndesc numai la caracterul esenţial al manu-scrisului, ci şi la cîteva studii neurologice relativ recente, care arată că numărul şi varietatea opţiunilor neuronale activate în manu-scrissînt mult mai mari/complexe decît în cazul scrisului pe tastatură. Lucrurile nu merg grozav dacă îmi chem argumente ştiinţifice în ajutor. Se schimbă specia; specia noastră adaptabilă chiar şi la astfel de divergenţe finlandeze. Umaniştii sînt o amestecătură de imaginativitate radicală şi de rezistenţă încăpăţînată la inovaţie. În zilele noastre, adaptarea speciei umane la umanişti lasă de dorit.
Dar raporturile dintre oameni şi tehnologie (progresul cert şi certa absenţă a credinţei) nu e lipsit de complicaţii – şi nu doar post-operatorii. Efectul tehnologic care rezultă din această interacţiune face ca utilizatorul unui şoz tehnologic să fie cu cel puţun un pas în urma şozului. Cînd ajungi să operezi „natural” într-un sistem sau într-un limbaj din tentaculara lume tehnologică, ăsta e deja vechi. Efectul tehnologic, prin care civilul e contemporan doar cu maşinăriile demodate şi cu acei militari în retragere care le folosiseră cu ani buni înaintea civililor, canalizează adaptabilitatea şi mediază între nostalgie şi profetism. Tehnologia, magică prin esenţă, militară prin uz prim, teologică prin justificare, e modul dominant prin care astăzi specia se devansează pe sine. Acest proces impune o adaptabilitate rapidă; întrega societate e „dromologică” (cum o numea Paul Virilio), o societate a vitezei (ori a acceleraţiei, cum spune, mai corect,Şerban Foarţă). Vitezele umane par a fi mai mici –poate că din ce în ce mai mici – decît cele ale tehnologiei. Ne lasă tiehnica în urmă, dar tihnă nu ne dă.
Lentele umanioare (limbile clasice, moderne, literatura, filosofia, filologia, istoria, arheologia, artele…) cer mult timp pentru a fi deprinse temeinic. Justificarea lor socială e din ce în ce mai problematică. Se taie granturi, se taie poziţii universitare, dispar departamente, edituri specializate în umanioare… Fenomenul e general în pofida şi din cauza diferenţelor locale.
Un argument istorico-demografic, poate interesant pentru această discuţie, vine de departe. În quattrocento-ul italienesc a început o operaţiune masivă de recuperare a trecutului (mai cu seamă a clasicităţii păgîne). Era o sarcină urgentă (a ceea ce, de pe la 1860, se numeşte Renaştere), căci, în secolul precedent, populaţia Europei se împuţinase drastic (din cauza ciumei bubonice, a altor molime şi a cîtorva perioade de secetă crîncenă). Cu cît sînt mai puţin oameni, cu atît creşte valoarea individului. De la începutul secolului al XV-lea (influxul manuscriselor din Bizanţ şi traducerea lor în latină şi în vernaculare; tiparniţa lui Gutenberg…), singurătatea oamenilor ameninţaţi de catastrofe a prins a fi mulcomită de acte culturale. Umaniştii sînt cei care au contribuit esenţial la popularea prezentului dezolat cu manuscrise, tipărituri, biserici, tablouri, sculpturi şi muzici. Umanismul renascentist a avut, dacă vrei, sau dacă nu, şi un rol demografic, de „supraviţuire” prin cultură. A luat cam o jumătate de mileniu ca prestigiul umanioarelor să fie torpilat tehnologic atît de temeinic, încît azi ele au ajuns să fie doar tolerate. Tehnocraţii au cîştigat un capital simbolic solid: ei sînt vîrful de lance al speciei în drumul rapid către un viitor pe care doar fantasmele lor îl populează legal. Problema acută a speciei umane e, azi, opusă celei a renascentiştilor, căci sîntem din ce în ce mai mulţi.
Şi atunci, ce sens are să te (mai) ocupi de literatură în vremuri ca acestea cu care sîntem contemporani? Acum, cînd între ştiinţele exacte şi umanioare distanţa pare să crească, eu ştiu, geometric…
Bună întrebare! Uite un argument în favoarea continuării investiţiei în umanioare. Cînd loveşte vreo criză, economică sau nu doar (cum au fost cele din 2001 şi 2008),creşte numărul studenţilor din departamentele de umanioare. Cînd zeul (Dolarul) se retrage, or avea junii nevoie să se îndrepte într-un sens nu unic, ci mai răbdător, cuprinzător şi în răspărul lumii. Atari fenomene nord-americane îmi dau speranţa că studiul umanioarelor are de cîştigat în timpuri de criză. Cînd iarăşi are loc teofania doldolarului, studenţii se bulucesc la gura şcolilor profesionale: biznis (care se numea teologie mai demult), medicină, avort şi drept. Cît despre mine, preşcolar în ale ştiinţei, dar convins că ştiinţa e grădiniţa filosofiei, fac ce fac demult. Ce-ţi pasă?
Ce fel de avere îţi dă literatura, îţi dau umanioarele?
Îmi limitează violenţa; mă fac mai puţin rău; îmi dau cîmp deschis de bătălie metaforică şi ironică; mă individualizează (şi astfel, sper, îmi individualizează studenţii şi cititorii, trecători prin vremurile noastre mediocre, dedate dividualizării şi micilor pariuri); îmi înfoaie priceperea estetică a lucrurilor, astfel că sînt în contact ca şi tactil cu ele. În afara umanioarelor concreteţea se estompează pînă la indiferenţă. Umanioarele, -ai ghicit, mă ţin viu viu.
Nu e amară bogăţia aceasta pe care ţi-o dă literatura, pe care ţi-o pot da umanioarele?
Umanist fericit? Ce oximoron! Cît de trist trebuie că s-a văzut Flaubert ca să resusciteze Cartagina în Salammbô. Literatura simulează reînvieri, dar e religioasă doar din slăbiciune; ca oamenii. A fi om – nu doar accesoriu, umbră ori proteză cutărei ideologii sau maşinării – e soarta amară şi dulce pe care literatura o poate înţelege şi simula cel mai bine.
Rescrii acum sau, mai degrabă, reciteşti?
Cînd vine vorba de rescris, sînt analfabet. Scrisul e generaţie spontanee. Citirea ar fi ca limba lui Adam; doar recitirea e reală. Aşa că mai degrabă recitesc, de vreme ce nu pot rescrie.
Încep un an sabatic, un an întreg de scris, ca-n vis. Ce lux e-n occident! Am de terminat cîteva cărţi în română, un volum în spaniolă şi, în engleză, o trilogie. Cum asta din urmă e gîndită în patru volume, se va numi Freelogy. E prima construcţie sistematică (adică lungă şi legată) pe care o încerc. Volumul central se ocupă de erosofie, adică de erotizarea gîndirii. El e flancat de un volum de erosofie a limbajului şi de unul de erosofie a timpului. Iar volumul prim, scurt şi dens ca o uvertură ce este, e un balet de ricoşeuri numit „Cartea punctelor”. Aşa că o să am de rescris unele lucruri. Dispreţuiesc sistemele, că muşamalizează ruşinoasele gafe din care s-au născut. Aşa că scriu freelogia împotriva credinţei mele în gust. Probabil că o să iasă un antichrist, un sistem eliberat de gafe şi indirect îndreptat de dreapta sa luptă împotriva popimii, a judecătorimii şi-a preacurvarilor peşti care se proţăpesc în mijlocul drumului ca să-i cojească trecători de niscai procente.
N-am ce-i face: trebuie să recitesc lumea. Dar să mă citez ar fi un dezastru. La fel de cras ca şi cum aş repeta identic o poantă sau o idee. Ideile şi poantele sînt singulare – te ating o singură dată. Repetate, nu mai sînt idei. Ce nu-i spontan, e pe sponci.
Cît despre ce re-recitesc? Pe cei cinci gînditori esenţiali ai Vestului: Heraclit, Spinoza, Kant, Benjamin şi Deleuze. Şi mai ales Nietzsche, legislatorul drepturilor supraomului. Dintre scriitori, pe Cervantes, Flaubert, Dostoievski şi Proust orişicînd. Pe mulţi alţii – uneori. Atunci mă apucă un chef de scris…
Ai invocat în răspunsurile tale anterioare chestiuni, achiziţii sau inserturi care vine dinspre neuroştiinţe către umanioare. Schimbă aceste input-uri literatura?
Un rotundo no! Am făcut cu ceva vreme în urmă un volum colectiv (Teoria literaturii şi ştiinţele) în care majoritatea contribuţiilor discută legăturile dintre teoria literară şi neuroştiinţe. E la modă o asemenea abordare inclusiv pentru că merge către imaging, către o poză mişcată a adevărului. Am menţionat neuroştiinţele în ceea ce am spus mai înainte pentru că neurologia pare să fie acea interfaţă du jourîntre fenomenele lingvistice, filozofice, literare şi realitate, către acea realitate care încă nu e sau care chiar nu complet tehno- şi ideologizată. Neuroştiinţele par a ne oferi un soi de realism credibil – de adevăr, cum susţin grăbiţii şi mega-grăbiţii. Sigur că e o modă (goală), care o să dispară în cîţiva ani, aşa cum, bunăoară, acum două decenii şi mai bine, genetica era universală (şi, înainte de ea, microbiologia, un pas înainte chimia, încă unul – fizica, încă unul şi gata).
Fără să intru în detalii, că sînt prudent, uneori, pentru mine, ştiinţa în genere, aşa cum a apărut ea în modernitate de la finele secolului al XVI-lea a fost şi a rămas în kindergarten-a filosofiei. Grădiniţa cunoaşterii, nu? Ştiinţa e hebefrenie la putere (infantilizantă, precum cultura de masă); de aceea fiecare ştiinţă trăieşte puţin, ca Făt Frumos, care creştea într-o zi cît alţii-ntr-un an, drept care a murit după trei luni. Ştiinţa se naşte dintr-un reflex anti-filosofic, adică anti-autocritic. Mai mult, ştiinţa duce la un anumit tip de tensiune intelectuală care poate să te ducă în mormînt, pentru că nu poţi să lupţi împotriva lumii. Imaginea pe care azi o proiectează ştiinţa – e, cred, un imens spectacol, uneori de circ. Circul porneşte cînd ştiinţa prinde a se justifica prin cîştigurile tehnologie, prin acel progres care intersectează Legea şi numărul. Relaţia dintre ştiinţă şi filozofie se găseşte prin turism epistemologic în ţinuturile infinitului mic şi al reducţiei la absurd. Tehnologia (sau anti-filosofia ştiinţei) este, la rîndul ei şi-n rîndurile noastre, cuprinsă între doi centri, din care unul este prea tare – marketul – şi celălalt, prea slab – ştiinţa ca atare! Dar şi un exemplu numeric: în America de Nord, profesorii de matematici pure dacă au doi-trei studenţi; cei de matematici aplicate (ITişti pe care lumea nu putea să-i mai încapă), au sute. Dar ce spun eu, sute? Zeci de mii, domnule! Matematicienii sînt, iarăşi, ca poeţii: inutilizabili. Minunată inutilitate, căci din ea creşte şi sporeşte creativitatea – nu glodul justificării sociale, al funcţiei şi rolului într-o cuşcă dată (sau/şi în alta). Creativitatea e o oază în deşertul lumii. Dacă nu ţi-o cultivi cum trebuie, mori odată cu ea. Gîndirea creativă e o formă de supravieţuire, iar scrisul – modul spontan al acestei supravieţuiri.
După ce ai „ras” mii, poate zeci de mii de cărţi, mai poţi citi „de plăcere”? Sau aceasta, lectura de plăcere, e, pînă la urmă, o temă minoră?
Reprezint curentul realist hedonist. Dacă nu îmi place ceva, nu o fac, că nu-i real(ă). Recitesc de plăcere – chiar şi cînd trebuie să recitesc un text, de plăcere îl recitesc, că am naturelul norocos. Chiar şi atunci cînd nu-mi place un autor sau altul, îmi găsesc plăcerea în polemica– fie şi tăcută – cu ea/el. Pentru mine, actul de a reciti este un act hedonist. Iar plăcerea nu-mi vine din devorarea obiectului dorinţei, ci dintr-o dorinţă care se nutreşte din obiectele sale pline, nesfîrşite.
Ce nu îţi mai poate da literatura la vîrsta asta?
Nimic. Literatura poate să îmi dea tot. Poate să-mi dea şi ghes, şi de-nţeles; şi salariu; şi-un brînci. Mi le dă pe toate vii.
PROFIL
Călin-Andrei Mihăilescu (n. Bucureşti, 1956; studii filologice Bucureşti [1981] şi de literatură comparată Toronto {MA, 1989; Ph.D. 1992]) este profesor de literatură comparată, teorie critică şi studii hispanice la University of Western Ontario (London, Canada) şi autor tetralingv al multor volume şi texte scurte. Scrie în diverse genuri academice, eseu, poezie, proză scurtă, cărţi-calendar, cărţi cu şi despre copii. Între cărţile publicate în România sînt Ţară europsită(2002), Antropomorfina (2005), 16-17~ Renaştere, manierism, baroc (ed. a doua, 2005), Cum era? Cam aşa… Amintiri din anii comunismului (românesc) (coord.; 2006) şi Happy New Fear! (2011). Rubrica lui de proză experimentală „Artele-s artele” apare lunar în revista Orizont din Timişoara.
Cele mai recente volume: Literary Theory and the Sciences (coord.; Neohelicon 41.2, 2014) şi Matei Călinescu Festschrift (coord.; Yearbook of Comparative Literature, 59, 2015). Următoarele cărţi româneşti: Deunamor, O lume astrocentrică, Poezoo şi Cîte una pe an (ultimele două scrise pentru copii).
Într-un dialog anterior, ai spus că „există o perioadă de graţie: între 18 şi 25 de ani”. După asta, ce urmează? Un urcuş, o decădere?
Declin. Meta-declin! Foarte rar, lucrurile îşi păstrează aura pentru supravieţuitori: acela care nu decade îşi menţine intacte interesul, motivaţia şi bucuria de a se juca, de a rămîne în jocurile literaturii adevărate. Rari cei care rămîn „în contact” cu lucrurile; aceia sînt delegaţii estetici ai speciei. Nişte elitişti. Dar nu sînt adevăraţii elitişti cei mai democraţi dintre anthropoi?
Stai între mai multe lumi. Dar, sînt convins, te uiţi des şi către ţara din care vii. Mai e, cum ai zis cu ani bun în urmă, România o ţară „europsită”?
Esenţialmente, da. Iar de la intrarea ţării în UE, a devenit şi neuropsită – cu nevroze şi parapon europene. Am scris textul ăsta în 1997. Ţara e europsită din cauza unui mecanism pe care nu l-am înţeles suficient de bine nici atunci cînd l-am scris, şi nici cînd, cîţiva ani mai tîrziu, am publicat cartea omonimă. Dincolo de jocul de cuvinte, atunci nu mi-am dat seama pe deplin care este funcţia extraordinar de dinamică, de complexă şi de demonică a narcisismului românesc. Acum înţeleg mai limpede: narcisismul este esenţa acestei europsiri. Ochii ne sînt legaţi de propriul buric printr-un cordon zombilical, ca la monştrii groteşti in statu nascendi. Narcisismul e toxină cu bătaie lungă, dareu tot sper să apară o generaţie care să scape de dezmierdarea prin autovăicăreala în care, înlănţuiţi de halbele cu bere, plîngîndu-ne de cît de rău este, aşteptăm nerăbdători ca halbele să se reumple şi timpul să curgă şi dînsul.
În plus şi-n clar: România e o baie de aburi, că prea puţine sînt clare aici, mai e şi căldură mare – o conspiraţie ca-n Climă şi pedeapsă – şi toate se tratează cu şmecherită, cea mai gravă boală românească, dar şi hapul ei înseşi per tujur.
A propos de România: revii la origini, revii acolo unde ai rădăcinile sau ţi le-ai mutat?
Radicală întrebare. Eu am trăit jumătate de viaţă în Canada şi o viaţă întreagă în România. Că fizic sau nu, sînt în România. În România mică, aceea care nu se îndepărtează de limba română. Sînt şi (filo)hispanic, sînt şi (filo)frânc, aşa că scriu în patru limbi şi în nici una nu pot să replic felul în care scriu în celelalte. Ca scriitor, rădăcina mea e pătrată. Şi nici nu-mi dă mîna să mă traduc.
Cînd erai tînăr, spuneai despre România că este, pentru tine, o ţară în care Caragiale şi Stalin aveau, aşa zicînd, „cele mai multe acţiuni”? Cum e acum, cum e în democraţie?
Caragiale e un „body snatcher” – se împieliţează în fiecare dintre români. Mare demograf, ’nea Iancu: l-a scos şi pe Stalin din cărţi. Iar Eminescu? Eminescu, BORtodoxia şi fotbalul sînt troiţa sfintei Românii –adorabilele sale moaşte.
Notă: acets interviu a fost publicat, în premieră, în revista Orizont.
